luni, 26 octombrie 2026

MOMENT DE REFLEXIE. DUREREA

 


E un drum vechi, pe care îl parcurg adesea,
Văzându-l diferit, la fiecare cotitură
Deși, totuși, e același...
 
O bună parte din viață am experimentat durerea: am trăit-o pe a mea, în varii moduri; am simțit-o pe a altora, rezonând cu sufletele lor; și poate că și eu am provocat-o, lăsând-o în urma mea, în inima altcuiva, sau, dacă nu a ajuns chiar până acolo, am produs frustrări în mintea/ego-ul cuiva.
Pentru ultima reflectare, îmi pare rău. A fost doar urmarea, fără voie, a acțiunilor sau inacțiunilor mele - nu am avut niciodată intenția de a provoca durere, nici măcar atunci când eram înecată în nebuloasa furiei. De regulă, atunci când sunt furioasă, încerc să stau deoparte (și încă mai exersez), până trec valurile mari; încerc să gestionez furia într-un alt mod decât prin a urla  - am priceput deja că pot „urla” cât de tare vreau, căci, acolo nu unde sunt ochi să mă vadă, nu sunt nici urechi să mă audă...
Durerea mea este una complexă: atât proprie cât și a tuturor ființelor cu care m-am aliniat.
În ceea ce o privește pe prima, ea a tot crescut, s-a depus în straturi, sediment după sediment, devenind un tărâm al umbrelor situat în imediata apropiere a umerilor mei, ca o pelerină.
Recent, am scris și o poezie despre această pelerină (Călător prin viață, http://andreeacioloboc.blogspot.com/2026/10/calator-prin-viata.html) - dar până să o simt așa cum am descris-o în versuri, ca o îmbrățișare, pentru că am dobândit puterea să mă întorc și eu spre ele, spre umbre și să le privesc cu iubire, nu așa le-am perceput inițial.
Așadar, când mediul părea propice pentru a fi fericită, simțeam în umeri niște gheare care mă ancorau în pământ, retezându-mi aripile: „nu, noi nu putem fi bine, uite cât de multe avem de pătimit; privește, Andreea, cât e de întuneric! De ce să cauți lumina, când el ne e atât de aproape? Noi două (adică ele, toate, o parte și eu, altă parte) suntem una...”
Scriu la trecut despre această înțelegere, dar adevărul e că nu sunt complet vindecată de ea nici în prezent. Dacă mă concentrez bine în direcția ei și dacă întind doar puțin mâna spre ea, m-ar înhăța negreșit. E aproape. Și ar fi comod. Ce-mi doresc eu, cu adevărat?
Primul pas măreț al meu, în direcția aceasta, a fost să conștientizez, să simt că înțeleg ceva - așa am apucat ceva dintr-o parte și nu au fost umbrele. A fost primul gram prețios de înțelegere. Prin conștientizare, am simțit din tot adâncul meu că da, de acum înțeleg ce e adevărata durere: a mea, a lor, a femeilor din care port în mine câte o bucățică. Ce fac, în continuare?
Toată înverșunarea lor, neîmplinirea, învolburarea, căderile, urmate de ridicări (în urma cărora a rămas, totuși, câte ceva în spate), poartă un nume, transmis din generație în generație: durere. O mai vreau?
Aceasta e a doua categorie de durere - cea adâncă, este un domeniu incolor, care e continuarea în adâncime a tărâmului umbrelor ce îmi aparține. Prăpastia durerii. E atât de fină granița între cele două categorii, încât îmi ia un timp să realizez că m-am rostogolit din una într-alta.
Oricum ar fi, ajung la ea străbătând cărarea domeniului umbrelor, până în punctul ei maxim în care se termină cu această prăpastie necunoscută.
În ea, sunt vii și plutesc individual, contopindu-se doar pe alocuri, apoi revenind individuale, durerile tuturor femeilor din familia mea.
Tipul acesta de durere nu vorbește cu mine, ci doar mă învăluie, mă ține agățată ca între cârlige, apoi mă sfâșie, bucată cu bucată, celulă cu celulă, până când mă descompune.
Mă lasă incompletă, dar suficientă încât să realizez că am „datoria” de a fi în toate modurile pe care doar ea mi le pune la dispoziție: așa a fost mereu; toate au acceptat, iar eu nu voi schimba legea nescrisă și nici lumea.
Îmi ordonă tacit să nu pun întrebări, să nu-i cercetez hăul „minat”, să nu înțeleg, să nu compătimesc și nu cumva să încerc eliberarea. Îmi doresc eliberarea? Da, mi-o doresc.
Și ea vine. Atunci când o femeie - orice femeie se ridică - devine mai de neclintit ca oricând. Odată ce simți așa ceva și rămâi întreagă, după ce-ți revin simțirile și te reașezi în straturile de om, înțelegi.
Te înțelegi și le înțelegi pe ele, cele din care provii. Eliberarea înseamnă să rămâi alături de ele și să trăiești prin tine, să le prețuiești pe ele, prețuindu-te pe tine; să le cinstești memoria, să continui să le iubești, să le respecți viața, deciziile, acțiunile și nonacțiunile, fără să le judeci, tu fiind forma autentică a femeii care trebuie să fii acum.
Tu poți reprezenta sfârșitul unui drum anevoios, neînțeles.
Tu poți fi deschizătoarea altuia, care să-ți aparțină.
Și cât mai repede.
 
„(...)
- Dar tu, tu ce-ai învățat?
- Că trebuie să iubești viața așa cum este, cu bune și cu rele, răspunde barmanul.
- Înțelepte cuvinte.
- O înțelepciune la care am ajuns târziu. Nici o viață nu este făcută numai din bucurii sau din necazuri. Mă străduiesc să țin minte asta, ca să nu mă prăbușesc... (...)”
dialog între Elmiger (director la Ritz) și Frank Merier (cel mai celebru barman din lume)
Philippe Collin, Barmanul de la Ritz

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 10/2026
Lunar pentru minte, inimă și literatură
Redactor-șef Nicolae Băciuț



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu