MIREASMA COPILĂRIEI

În general, copilaria este cea mai inocentă parte a vieții și cea mai frumoasă etapă pe care o parcurge omul, plină de amintiri curate, care ne dau putere să mergem mai departe, în viața de adulți - căci atunci când întâmpinăm greutăți, acele momente frumoase ne alină sufletul și ne aduc zâmbetul pe buze, rememorându-le.

Este ca și cum ai mânca scovergi făcute de o terță persoană, dar gustul lor (chiar dacă nu e același) îți amintesc cu drag de bunica ta, care îți făcea cele mai bune scovergi din lume.

În acel moment are loc o „teleportare” a ta direct în trecut, într-una din zilele când îți priveai bunica cum întorcea scovergile în tigaie, fredonând o melodie de-a Irinei Loghin sau de-a Mariei Dragomiroiu, deodată cu radioul…

M-am trezit în această dimineață cu dorința de a privi cerul – este acoperit de nori, posibil să înceapă ploaia ceva mai târziu. Dar nu acest aspect mi-a atras mie atenția – ci raza de soare care s-a trecurat printre norii gri, mângâindu-mi chipul; am privit-o preț de câteva clipe și m-am bucurat de ea, apoi a dispărut, iar ochii mei au rămas pierduți în marele ocean plumburiu.

Norii de ploaie sunt precum etapele intermediare ale vieții, care ne conduc spre evoluție. Această frază îmi trece prin minte acum, dar mă voi gândi la ea mai târziu.

Aproape orice obiect, peisaj, culoare sau mireasmă, îmi aduce aminte de ceva, ca și cum se creează un anumit context, iar ochii proiectează anumite imagini, rupte parcă dintr-un film. Spre exemplu, ultima dată când am privit cerul în profunzime, a fost atunci când am zburat cu parapanta, și era senin. Apoi încep să retrăiesc tot ceea ce am simțit atunci, când eram în aer, acea senzație de pierdere în libertate pe care cred că o au zburătoarele.

Este foarte interesant mecanismul în care funcționează mintea noastră, cum putem bloca voit sau involuntar amintiri legate de tot felul de evenimente care s-au petrecut, sau cum creierul „le selectează” pur și simplu, refuzând sau nu să își aducă aminte de unele dintre ele.

Poate acum nu mai știu exact ceea ce am făcut ieri, pe vremea aceasta, dar îmi amintesc, cu siguranță, de unele momente din copilarie, de acum 15-20 de ani, care îmi apar mai vii ca oricând în fața ochilor. Corpul copilului a crescut, a devenit „om mare”, cu diverse responsabilități și gânduri cotidiene și nu numai.

Nu pot rămâne ancorată în anii trecuți, pentru că aș rata frumusețea zilei de azi. Mâine mă voi gândi la această zi ca cea care a fost, iar eu vreau să țin pasul cu timpul, nu să rămân mereu cu o clipită în urma sa.

Azi, 14.10.2015, tot ceea ce reprezenta cândva tot universul meu, al copilului Andreea, a ajuns să fie închis în suflet ca într-o cutie pe care scrie: „FRAGIL – AMINTIRI”.

Depășind acea etapă lipsită de griji pe care numai copilăria mi-a oferit-o și urmând cursul general - acceptat al existenței, mă aștepta o viață de adult, care acum este onorată.

Îmi doresc ca timpul uman să fie răbdător cu mine, iar eu să ofer ceea ce se așteaptă, ceea ce mi-am propus într-un anumit moment pe care acum nu mi-l mai amintesc.

Ei, dar noaptea… Noaptea sunt din nou copilul care visează că zboară spre împlinire, tot mai în profunzime. Vis sau realitate, în pofida unui statut mai aparte, a unui nume sau a unei anumite ținute, toți suntem copii, în esență.

Diferența dintre un copil și un adult este că cel din urmă trebuie să simtă momentele în care este important să lase să iasă la iveală copilul din el, pe când primul își trăiește pur și simplu copilăria, fără alte gânduri.

Învață să trăiești curat și cheamă-ți sufletul din „vacanță”. Permite-i să fie el: pur, simplu… Autentic. Și copil când trebuie!