Mai mult decât o viață. Atât mi-am spus, când le-am
surprins mâinile îmbătranite ce-și căutau
sprijin una într-alta, prin șuvoiul ploii ce se scurgea de pe
umbrelă. În acest context, mintea
sau inima, mi-a pus
întrebarea dacă pentru ei să fie,
oare, de-acum
eternitatea? Să se găsească și prin
alte vieți, să-și vadă ochii
limpezi prin toate stelele
cerești? Cum or fi fost ei, cu ani în urmă? În ce zi, din ce an și-n
care viață s-au zărit prin a lumii
ceață pentru prima oară, semnând convenția pentru lumea
pământească, pentru ce aveau să-și
săvârșească? Cum o fi să simți că dintr-un anumit
punct poate nedefinit dar cert, ca
declanșare începe o altă eră, pentru eternitate? Și de ce, oare, mâinile
lor și-au dat timide
întâlnire în ploaie, astfel
încât privirea mea să le
surprindă?
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 6/2026
Doar noaptea va
răspunde Întrebărilor mele, Dăruindu-mi visele Ce-mi vor scormoni în
suflet În zilele ce-mi vor găsi
urma. De m-aș ascunde de lume În cel mai des codru pe
care l-aș
găsi, Privirile goale m-ar
ajunge Precum umbrele groase Și nepământești. Nu m-aș mișca din fața
lor Ci le-aș ține piept mai
stoic Decât crezi tu că aș
putea; N-am fost înțeleasă,
pare-se C-aș putea rămâne, Și goală-n simțiri, Dreaptă, în fața ta, În același codru În care până mai ieri Mă puteam oglindi în
mine, cu fața întoarsă spre
lună Și cu stele multe În privirea ta, Goală și pe atunci, Doar eu - lunatică de
fel, Credeam că e atât de
ușor să zbor Mai departe de stele și
de lună, În adâncul inimii tale
- Lunatică credulă.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 6/2026
Știi care ar fi, în
viziunea mea, Visul dintr-o noapte de
vară? Cerul să se vadă ca fiind atât de
aproape, Încât să am
impresia Că trebuie să-mi întind
brațele Spre a-l susține; Și de-ar fi ca din bolta
sa Să se scuture, totuși,
vreo stea, Aș ține-o strâns, la
pieptul meu, Aducându-mi aminte de
ochii tăi. Să-mi adie vântul cald
prin păr Și din când în când, Câte o boare mai
răcoroasă Să-mi gâdile pielea
adormită Sub acea boltă cerească; Aș mai vrea să respir
adânc Și apoi tot mai încet,
treptat, Până când departe voi
pleca În adâncimea lumii, Cu ochii larg deschiși Spre a căuta și a găsi, Ce inima mea își va
dori. Dar până acolo, mi-ar
plăcea Să am în jur concert de
greieri Și licuricii să-mi
lumineze calea - Minunății atât de simple și dragi sufletului meu; Atât aș cere să mi se
dea: Răgaz, spre a înțelege, Spre a lăsa și pentru a
nu uita, Să am puterea să
schițez doar zâmbet, în aduceri
aminte. A fost toamnă, a fost și
iarnă, Urmate de o primăvară, Care s-a topit în
liniște În visul unei nopți de
vară, Iar el, visul, a
plonjat cu dorul în tandem în versurile prezentului
poem.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 6/2026
Scriam,
în articolul anterior, despre grozăvia dureroasă de a fi nimic; mai exact,
despre conștientizarea posibilității de a fi nimic. Pentru că, deși m-am întors
în momentul cu pricina, nu am simțit ceea ce am simțit atunci, prima și prima
dată, la începutul meu, căci am rămas „agățată”, cumva, de prezent, prin
sentimentele și legăturile pe care le am cu alte ființe. Prezentul de acum este construcția ce nu poate fi uitată, oricât de
departe aș călători în adâncuri. Mi-au
tot venit în minte secvențe, pe care le-am analizat, apoi le-am întors pe toate
părțile; mi-am permis să mă simt, din mai multe puncte de vedere. La început a
fost spaimă, urmată de neînțelegere, de nepricepere, apoi durere,
neputință, urmate de multe promisiuni pe care nu știu cui i le-am făcut și de
ce (poate mie?), sentiment de gol, de vid... și apoi realizare, împăcare,
conștientizare, plenitudine și iubire autentică pentru Tot. Chestiunea
interesantă e că între momentul 0 și momentul de acum, care este net superior
momentului primordial al existenței mele, din punct de vedere al evoluției și
al înțelegerii, există o mare necunoscută, ale cărei valuri îmi poartă viețile,
care mă poartă ca prin școli, cursuri, experiențe și experimente. Desigur
că nu mai știu nimic și sunt recunoscătoare pentru asta – pentru golul temporar
din memoria pe care sunt convinsă că o am. Cum altfel aș putea să mă zbat în
varianta de viață umană și să am puterea să mă iau la trântă cu neajunsurile,
bucurându-mă de fiecare adiere de vânt și de fiecare pas înainte, dacă
aș ști că pot zbura? Dar
asta nu-mi sugrumă glasul intuiției. În mine e o voce, suma tuturor vocilor
care sunt și a celor ce-mi sunt alături. E o chemare fără glas, fără strigăt,
fără ecou. Doar este, iar eu o urmez, răspunzându-i fără să mă aud, pășind lin,
alteori tropăind. Așa
cum mai multe cuvinte alcătuiesc propoziții spre a forma paragrafele din
paginile unei viitoare cărți, așa sunt și pașii din itinerarul numit viață. Ei
sunt clipe, ore, zile, luni, ani, fără de care nu putem fi absolvenți. Acești
pași sunt alăturați altor pași, pentru o vreme, pe termen lung sau mai scurt;
adesea, a fost doar o adunătură de mai mulți pași, într-o intersecție, menită
să bătătorească puțin pământul. Apoi, fiecare purtător al pașilor a luat-o pe
drumul său, lăsându-și forma tălpii amprentată în sol. Uneori am iubit
mai mult ideile decât oamenii. Asta este o atitudine greșită,
privind în retrospectivă. Mă
raportam la cum mă simțeam, crezând că cineva ar avea vreo culpă, apoi am ieșit
din ecuație, cu un bagaj de frustrări după mine. Un bagaj prea mare, de altfel. La
acea vreme, am numit această situație abandon sau despărțire. Azi o privesc ca
pe ceva firesc – din respect pentru ceea ce au fost acei oameni, din respect
pentru ceea ce puteau oferi în acele clipe. Nu ei au greșit. Nu eu am greșit.
Nu ne-am iubit cu adevărat unii pe alții; am iubit mai degrabă ideile pe care
le aveam despre noi. A fost doar iubirea (prea mult spus) pentru niște idei,
idei care nu se regăseau în ceea ce eram noi. Mi-a
luat un timp să înțeleg asta și să las valiza de frustrări să se dizolve în
neant. Partea bună este că așa mi-am găsit eliberarea... eliberarea de idei. Pentru
că noi, ca oameni, nu ne-am aparținut, iar tot ceea ce este clădit pe
superficialitate, pe non-valoare, este supus pieirii, ab initio. E doar o chestiune de timp până realizăm că bifurcația
drumurilor a fost o binecuvântare. Zâmbesc
și acum când scriu, pentru că am fost întrebată recent dacă îmi este dor de
persoanele care nu mai fac parte din viața mea, în prezent. Desigur că îmi este
dor. România
se mândrește cu acest cuvânt atât de unic, atât de încăpător și profund: dorul.
Îmi este dor mereu, dar mai ales îmi este dor să cred – în oameni, în cuvintele
lor, în faptul că sunt cea mai bună versiune a lor, pentru propria viață, dar
și pentru a mea. Îmi
este dor să am încredere și să simt că ceea ce mi se spune este adevăr și este
acel adevăr pe care omul îl poartă în suflet. Îmi este dor de oamenii care au
plecat din această lume, îmi este dor de unii oameni care nu mai fac parte
din viața mea, din varii motive, dar care au avut un rol; îi apreciez pe toți
cei ce au contribuit la formarea mea, indiferent că atunci mi-a fost bine sau
nu – azi îmi este bine datorită a tot ceea ce a fost atunci. Dorul mă
definește. Este atât de impregnat în sufletul meu, încât face parte din mine. Nu este
neîmplinire. Este mult dor, dor de autenticitate, de adevăr și de sentimente
clare, dor să-ți fiu, dor să-mi fii și doar atât. Să respir curat. Însă,
în lumea mea de acum, nu este trecut în listele necesare sau de făcut și de
aceea, dorul mai și doare, uneori. Adesea. Sintetizând,
după ce am început să fiu, am devenit conștiință. M-am ridicat și am tremurat
din toate încheieturile, dar am primit încredere și am devenit curajoasă.
Apoi am făcut primii pași și am avut parte de căzături. M-am ridicat și am mers
mai departe, cu mai multă atenție. Apoi am început să alerg, cu viteză tot mai
mare. Nu am încetat să cad – și căzăturile din viteză au devenit tot mai
dureroase, iar lecțiile mele tot mai clare. Poate
o vreme am mai bătut pasul pe loc, mi-am mai tras sufletul și mi-am reglat
respirația. Apoi m-am prezentat din nou la linia de start, pentru curse tot mai
lungi și tot mai grele. Sunt convinsă că n-am abandonat niciuna, chiar dacă
terenul a fost accidentat, julindu-mi trupul și sufletul. Acum
mă întreb cum ar fi să pot zbura?
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 6/2026
Uneori,
în viață, unele lucruri par a fi întâmplătoare, însă ele sunt cât se poate de exact așa trebuia să se întâmple. Luna
iunie a fost despre cultura italiană și am avut prilejul să particip la trei
mari evenimente dedicate acesteia. Am fost impresionată, emoționată, s-a lăsat cu dor și mai mare de Italia și am scris despre aceste momente. Pentru acest motiv, sunt recunoscătoare și îi mulțumesc din inimă domnului Nicolae Băciuț pentru cele trei articole care au fost publicate în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 6/2026, pe lângă poeziile și textul transmis. Primele
două întâlniri au avut loc la Târgu Mureș și la Cluj-Napoca, unde comunitatea
italiană și cei ce îndrăgesc Italia au celebrat Ziua Națională a Republicii Italiene , apoi,
firul acestei călătorii culturale m-a purtat la Greci, în județul Tulcea, la Festivalul della Pastasciutta, aflat la cea
de-a patra ediție. Azi le reunesc aici, într-o singură postare, ca pe filele unui jurnal – un jurnal generos, cu multe alte file care se așteaptă a fi scrise și pentru
care îi mulțumesc Corinei Ceaușescu. Ea este cea care m-a condus către un drum nou, pe care simt că, de fapt, l-am regăsit. Întânirile cu cei doi oameni frumoși, anterior menționați,
nu sunt întâmplătoare. Ele sunt exact ceea ce trebuia să se întâmple în și pentru viața mea.
Vă
invit să parcurgeți tot ceea ce am scris și să descoperiți, dincolo de
relatările despre evenimente, frumusețea clipelor în care Italia a fost
prezentă în România prin tot ceea ce s-a transmis din om în om: bucăți din
suflet.
Buona lettura! Lectură
plăcută!
*poemul Eu,
Cabernet (http://andreeacioloboc.blogspot.com/search?q=eu%2C+cabernet)
a fost scris cu gândul și la Italia; a fost publicat în Revista CADRAN, Jurnal
mureșean nr. 3/2026 și prezentat pe scena Palatului Culturii din Târgu Mureș,
în cadrul manifestării organizată de Uniunea
Democrată a Italienilor (UDI), dedicată sărbătoririi Zilei Naționale a Italiei.
Ziua
Națională a Italiei, sărbătorită la Palatul Culturii din Târgu Mureș Sâmbătă, 30 mai 2026, Palatul
Culturii din Târgu Mureș a găzduit manifestarea organizată de Uniunea Democrată
a Italienilor (UDI), dedicată sărbătoririi Zilei Naționale a Italiei. Corina Ceaușescu, președinta UDI și
organizatoarea evenimentului, a vorbit despre puntea de amintiri și legături
care unește România și Italia, subliniind că pășim pe această punte fără a cădea vreodată în uitare. Evenimentul a debutat cu vernisajul
expoziției de pictură a doamnei Veress Zsuzsa, artist plastic. Lucrările expuse
au avut tematică florală și peisaje – colțuri minunate ale naturii, oferind
publicului o călătorie în arta frumosului, într-o dimensiune în care timpul
parcă se comprimă. Vernisajul a avut drept participanți
invitați de seamă din Sângeorgiu de Mureș: doamna Moldovan Iren, care a
susținut discursul de tip prezentare a acestui prim eveniment, preotul
romano-catolic Baricz Lajos, care a încântat audiența cu o poezie dedicată
acestei sărbători și interpretul Szántó Árpád. În discursul său, Corina Ceaușescu a
revenit asupra ideii de rădăcini – acele
rădăcini care ne poartă spre Italia, fie că sunt împletite cu cele românești,
fie cu ale altor comunități, alcătuind împreună povești de viață și identități
culturale. În continuare, a dezvoltat ideea că rădăcinile înseamnă
amintiri, muzică italiană și mesele bogate nu doar în bucate, ci și în prezența
celor dragi, numeroși. A subliniat că această sărbătoare celebrează atât statul
italian, cât și legăturile invizibile, dar puternice, care unesc oamenii
dincolo de granițe. Evenimentul a continuat cu intonarea
imnurilor României, Italiei și Uniunii Europene, într-un moment solemn și
emoționant. Profesorul Giordano Altarozzi a
evocat semnificația zilei de 2 iunie pentru poporul italian și rolul
comunității italienilor din România, vorbind despre schimbare, renaștere și
alegerea democratică făcută de Italia în anul 1946 – moment definitoriu în
istoria modernă a țării. Programul artistic a reunit numeroși
invitați care au adus în fața publicului muzică, poezie și momente de
reflecție, deci bucurii artistice, apreciate de cei prezenți. La finalul evenimentului vocile
participanților s-au unit într-o interpretare a celebrului cântec „Bella Ciao”..
Energia și buna dispoziție au cuprins întreaga sală, transformând această
întâlnire într-o adevărată sărbătoare a prieteniei, culturii și identității
italiene. Pentru mine, participarea la acest
eveniment a avut și o importanță personală. Am avut bucuria de a urca pe scenă
și de a recita poezia „Eu, Cabernet”, scrisă, printre altele, cu gândul la
vinurile rafinate ale Italiei. Acest eveniment a rezonat din plin
cu sufletul meu, atât prin frumusețea și complexitatea Italiei, cu tot ceea ce
este ea, cât și prin legăturile de familie care mă apropie de această țară - o
parte dintre rudele mele fiind stabilite în Italia de mai bine de douăzeci de
ani. Poate tocmai de aceea, această sărbătoare dedicată Zilei Naționale a
Italiei nu a fost doar un eveniment cultural, ci și o întâlnire cu o parte din
propriile mele amintiri, emoții și afinități.
Ziua Națională a Italiei, sărbătorită la Cluj-Napoca În data de 7 iunie 2026, am avut
onoarea de a participa la un eveniment organizat de Consulatul Italiei ct. II. Cluj-Napoca, cu prilejul aniversării a 80 de
ani de la constituirea Republicii Italiene. Această întâlnire a avut loc la
Restaurantul Da Vinci din Cluj-Napoca și a fost deosebită, datorită eleganței
și rafinamentului, fiind organizată cu atenție și bun-gust, reunind deopotrivă
români și italieni în celebrarea unui moment crucial din istoria Italiei. În această atmosferă, invitații s-au
bucurat de preparate gustoase și vinuri alese, împărtășind momente de bucurie,
prin muzică, dans și prin discursurile invitaților speciali care au subliniat
ideea că legăturile dintre oameni și dintre comunități devin tot mai puternice,
dincolo de timp și de granițe. În fotografie, alături de: Excelența Sa, Laura Aghilarre - Ambasador
al Italiei în România, Massimo Novali, Consul Onorific al Republicii Italiene și
Corina Ceaușescu, președinta UDI (Uniunea Democrată a Italienilor).
Festivalul
della Pastasciutta – ediția a IV-a, o sărbătoare a rădăcinilor italiene la
Greci, Tulcea
În
zilele de 20 și 21 iunie 2026, comunitatea din Greci (județul Tulcea) a
celebrat, prin cea de-a IV-a ediție a Festivalului della Pastasciutta, moștenirea
și rădăcinile sale italiene, într-un eveniment desfășurat sub patronajul
Ambasadei Italiei la București. Festivalul
a fost organizat de Primăria Greci și Parohia Romano-Catolică Greci (pr. paroh
Romeo Horvat), în colaborare cu Consulatul Onorific al Italiei la Cluj-Napoca
și COMITES România. Prezența
Excelenței Sale, Ambasadoarea Italiei în România, doamna Laura Aghilarre, a
conferit evenimentului o notă deosebită. Domnia sa a fost alături de comunitate
pe întreaga durată a manifestărilor, participând inclusiv la Sfânta Liturghie
celebrată în limba italiană, în Biserica „Sfânta Lucia” din Greci, duminică, 21
iunie. Aroma
pastelor proaspăt pregătite a însoțit întreaga sărbătoare, amintind de
originile italiene ale comunității din Greci. Programul
artistic a adus pe scenă artiști și formații apreciate, care au încântat
publicul prin diversitatea și autenticitatea interpretărilor: Grupul
Alegria din
Greci a deschis seria momentelor artistice, oferind spectatorilor o călătorie
în universul dansului tradițional. Instrumentistul
Cristian Ciaușu, interpret la nai, a impresionat prin sensibilitatea și
expresivitatea prestației sale, valorificând frumusețea muzicii românești. Un
moment aparte a fost oferit de Maria Joo Coman. Tânăra interpretă a
fost parte din delegația invitată de la Târgu Mureș și
a reprezentat UDI (Uniunea Democrată a Italienilor). Cu o voce plină de
magnetism și o prezență scenică remarcabilă, aceasta a emoționat publicul prin
interpretarea pieselor „Tu n-ai avut curaj” (Mădălina Manole), „Caruso” (Lucio
Dalla) și ”Iartă”(Mihaela Runceanu). În
continuare, publicul s-a bucurat de naturalețea și sensibilitatea stilului
acoustic-indie-folk propus de Ionuț Mangu, artist cunoscut pentru
compozițiile sale sincere și atmosfera aparte pe care o creează în fiecare
concert. Invitata
specială a festivalului a fost îndrăgita interpretă Monica Anghel, una
dintre cele mai apreciate voci ale muzicii românești. Cu o carieră artistică de
peste patru decenii, artista a oferit publicului un recital memorabil,
confirmând încă o dată valoarea și profesionalismul care au consacrat-o. Seara
a continuat într-o atmosferă vibrantă, întreținută de trupa clujeană
The Rol'it, care a cucerit participanții prin energia concertului și vocea
remarcabilă a solistului napoletan Carmine de Duca. Festivalul
della Pastasciutta rămâne un eveniment de referință pentru comunitatea italiană
din Dobrogea, un prilej de întâlnire între generații, de celebrare a
identității culturale și de consolidare a legăturilor dintre România și Italia.
Dacă
sufletul meu Ar
fi în formă de patrulater, Atunci
dintr-un colț al său s-ar
auzi un suav ecou ce-mbracă
haină de cântec, ca
o damă elegantă, în
sacou, pantofi cu toc și
dres cu plasă. Acordurile
de chitară Plutesc
deasupra petalelor Unei
flori de trandafir, Răscolind
dulceața unor clipe Din
amintiri îndepărtate, Amorțindu-mi
degetele și Umplându-mi
mintea cu șoapte. În
sufletul patrulater Ecoul
e ca o vorbă parșivă Lăsată
aievea în deșertul aerului Să
lovească-n fiecare colț Și
ca o făptură răzvrătită Se-ntoarce
să răscolească În
multiple feluri, Inima
nepregătită. Iar
inima nepregătită Determină
făptura umană Să-și
țină unghiile înfipte-n margini Și
să dea din picioare, Într-o
viață caducă Dulce
și amară.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 5/2026
Într-o
liniște cosmică am
avut o revelație mai
scurtă ca o clipă, în
care m-am micșorat și
apoi din mică am
devenit lumină din
care priveam spre
pretutindeni, simțind
prea firesc cerul,
ce se dizolvă-n apă, iar
apa, scurgându-se-n aer, devenind
eter, pe
care îl absorb când
îmi mângâie ochii prin
razele lunii, redându-mă
nopții cu
el, galopându-mi prin corp, expirat
în salteaua ce
nu-mi mai e pat, ci
un loc aparte, ce-mi
ține plămânii dilatați. Iată
cum cerul îmi
circulă prin vene și
îl port în sânge, cu
cerbicie, ținându-mi
viața-n trup, pe
acest pământ, cât
va fi să fie.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 5/2026
Cam așa ne trece viața – Noi, pășind regular, Respectând un ritm, În care fericirea e o urare Ușor abstractă, Ca un zgomot de fundal. La fel stă treaba și cu
iubirea: Tânjim la ea, o idolatrizăm, O scriem prea ușor, Apoi prin vorbe o spurcăm, Dându-i pasiunii haine prea
mari, Neajustate de un croitor. Iubirea cere drept tribut Adevărul ființei care ești: Să fii onest, să fii curat Atunci când o împărtășești; Iar de o simți în suflet, Nerevendicată, Jertfă pentru ea îți va fi Truda în singurătate, Pentru a contempla adânc La ale lumii concepte Și de a-ți întoarce pielea Pe ambele ei fețe. Chiar și în cel mai crunt
dezechilibru, Viața își va găsi un ritm
aparte; Pentru că te așează-n ea Și de nu te reechilibrezi chiar
tu, Bucățică cu bucățică, Vorbele dulci și suave Vor fi doar zgomote-n surdină, Nerecunoscute de inimă. Și atunci da, Se justifică, pesemne, Când unii spun că doar atât s-a putut; Lumea e o creație care cere, Te vrea complet, te vrea mult, Te cere de tribut. Adesea, ce simt e antiteză, Forțându-mă să stau Mai mult în anamneză.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 5/2026
Sufletul este cu mult mai complicat și mai inaccesibil
decât trupul. El e, ca să zic așa, acea jumătate a lumii care există numai în
măsura în care omul devine conștient de ea. (...) C.G. Jung - Amintiri, vise, reflecții
- consemnate și editate de Aniela Jaffé În acest text este vorba despre
evoluție. Despre creștere, alegere, cădere, reconstrucție. Dar până la acestea,
punctul de pornire a fost nimicul. Căci da, am fost nimic. Am fost nimic în punctul zero
al existenței mele, iar azi... Azi sunt mai mult decât poate pricepe și admite
mintea. Mărturisesc că a fost crunt să
privesc într-acolo, în zero, agățată de „acum” prin câteva fire neînțelese. Ce
poți simți fiind o non-creație, un nimic? Durere. Pentru a ajunge acolo, inima mi
s-a dizolvat în neant, am trecut prin planuri, ca și cum aș vizualiza foile de
ceapă și m-am trezit fără aer, fără respirație, fără corp. Mă durea enorm să nu fiu și nu înțelegeam de ce doare,
dacă nu am la ce să mă raportez. În vis, nu știam că am fost om, că am iubit și
că am fost iubită, că m-am hrănit, că am creat; nu știam nici ce înseamnă să
îmi potolesc setea, sau să gândesc, ori să mă doară carnea de pe mine, ori să-mi
fie rupt sufletul în bucăți. În momentul zero al creării
mele, nu știam toate astea, dar mă durea, fiind descompusă atât de mărunt încât
să nu pot fi adunată nici măcar pentru a fi ceva infim. Exista totuși o chemare, de
parcă conștiința era separată de mine și mă aștepta într-un alt spațiu. De
acolo, mă chema, prin glasurile altora, însă nu știam ce e și nici ce mi se
întâmplă, nici cine sunt ei. Abia atunci când am simțit o
spaimă care mă rupe, am trecut de la momentul 0, la momentul 1: o biată fărâmă,
plutind aievea prin haos, care nu pricepe nimic din ce i se întâmplă, încotro se
îndreaptă și de ce o face. Treptat și mai blând, am parcurs „foile de ceapă” în
sens invers și mi-am înfipt unghiile în brațe, luându-mă în brațe, iubindu-mă,
ca fiind creația Lui. Acesta a fost o realitate, printr-un
vis. Dar nu sunt convinsă că a fost doar un vis. Nu a fost nici coșmar. Am fost
eu, lipsită de prețuire. Nimicul ce am putut fi cândva,
contează atât de mult azi! La ce m-aș putea raporta pentru a-mi iubi și aprecia
fiecare celulă din tot ceea ce sunt, dacă nu aș ști cum e să fii nimic? Ce suntem noi, fiecare în
parte, dacă nu cele mai mari realizări ale noastre? Și dacă simți că nu ești,
de ce nu ești? Dacă ești nimicul altuia, fii
totul pentru tine! Dacă ai fost nimic cândva, fii totul acum! Te meriți. Tu
meriți. Contezi! Prețuiește-te, iubește-te și
fii liber, în tot ceea ce îți datorezi să fii. Azi ești o ființă superioară
celei din noaptea adâncă a neființei. ----- Urmarea acestei adânciri în
visare... Nu aș schimba nimic. Nu aș vrea
altă culoare a ochilor și nici trup perfect, să-l văd doar pe acela și nu pe
mine. Aș alege aceiași oameni, aș
face aceleași greșeli și aceleași fapte bune. Aș alege să sufăr, să plâng, să
urlu, să mă dau cu capul de pereți pentru a aprecia momentele senine, oamenii
care mă iubesc și propriul zâmbet. M-am născut atât de imperfectă
într-o lume atât de modelatoare, încât e necesar să fiu zdrobită, adunată și
reconstruită pentru a-mi purta cu mândrie capul pe umeri, cu tot ceea ce este
în el. Dacă societatea „cere”
dezgolire, aleg să mă umplu cu tot ceea ce am nevoie pentru a cântări mai mult
în lumea asta. Să atârn ca plumbul, când alții plutesc. Iar dacă e adevărat că toți
avem o sosie pe undeva, eu n-aș vrea s-o cunosc. Mi-a luat atât de mult timp să
ajung la mine, încât nu mi-aș irosi energia să o descopăr pe ea. Mi-ar plăcea ca fiecare dintre
noi să-și investească această energie măcar în propria (re)cunoaștere. Ar fi
minunat să știm exact ce privim în oglindă. Iar atunci când suntem jos... jos,
de tot, să fim motivul real pentru care viața să merite a fi continuată și
reorganizată. Cea mai mare ignoranță e să
aștepți ca magia să vină din exterior. Cândva,
credeam și eu în unicorni. Apoi am învățat, pe propria piele, cât de mult costă
ignoranța, subaprecierea. Nerecunoașterea. Am primit darul de a mă întoarce în
punctul 0 al existenței mele pentru a conștientiza nimicul. Abia atunci am
înțeles cât de mult sunt acum. Abia atunci mi-am îndreptat, cu adevărat, cea
mai sinceră recunoștință către El.
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 5/2026
Ferestrele tăcute Ascund o dezmierdare surdă, A unui trup gol, Atât de gol, încât e mai aproape De dematerializare Și atât de departe De o viață-n revelație. Un trup peste care se așează Goliciunea profundă – Aceea ce mătură tot, Ca o furtună, Aruncând cu bucăți de lut În tot ceea ce apucă... Și când el, trupul, Rămâne mai gol ca goliciunea, Se va așterne-n tăcerea Cea mai adâncă, Nemaizărind lumină Prin ferestrele opace Din prăpastia în care zace. Atunci el, trupul, Se va ridica spre a-și croi Cu degete tremurânde Veșmânt, dar nu spre a se ascunde, Ci pentru a-și îmbrățișa trupul, Prin tot timpul trecut, Descoperindu-i armonia, Astfel încât noul glas Ce-și cântă cântecul, Să treacă prin ziduri și ferestre. N-a mai vrut acolo; căci nuditatea e rece, goală. Nuditatea doare.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 4/2026
Presupun
că fiecare respirație, chiar
și sacadată, ar
trebui tratată cu
entuziasm inepuizabil; De
asta ar trebui să
ne amintim cât
e de importantă fiecare
clipă, furată
de timp. Am
ales și reales Să
iubesc fără explicații …
acea clipă din zi Când
soarele arde-n apă, Iar
seara își întinde mrejele Tentaculele unei nopți în devenire; Preț
de câteva momente în
aceeași apă luna
se oglindește privind
chipul soarelui ce
n-o mai alungă. De'
nu s-ar pune praful peste
slovele scrise-n amurguri, ce-mi
ard sufletul, Poate
că-n bătaia timpului ne-am
putea opri pașii doar
pentru a fi alături, sau
stângul unuia în
fața dreptului altuia, Creând
umbre-n răsărituri! Dacă
mi-aș rupe-n două existența într-una
aș avea ochii verzi și
obrajii arși de soare, pistruiați,
pe alocuri și
părul roșcat, răsfirat, asupra
portretului pe
care mi-l pictez pentru
cealaltă viață, Dintr-o azi. Azi,
pictez și doi
pași în spate mă ajută să-mi
adâncesc irșii căprui și
tenul măsliniu, într-un
episod hilar din
care nu mai înțeleg nimic; Și
atunci pictez orice, dar nu pe mine, nu
pe mine, cu părul castaniu, liber
și rebel, O eu, creată, la rându-i, în
cealaltă… Cum
aș putea fi completă, Cu
o sciziune sufletească Pe
care o tot port după mine Prin
lumi conceptuale?
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 4/2026
