STÂLPUL DE PIATRĂ

 

Strălucește-n taină,
Apa ce năvălește marmura,
Ștergând chipurile mirate,
Din tablourile pictate,
Ascunse în umbra perdelelor
de soare coapte
și de lume uitate.
 
Așezat în mijlocul sălii,
Stâlpul de piatră
Îmi lasă plămânii fără aer;
Până acum, durerea mi-a fost parte
Și mi-a lăsat pieptul să respire,
Dar tu... mă copleșești,
Cu a ta înălțime!
 
Ce moment de fală,
Ce moment nedrept!
 
Lemnul cald,
ce ar mirosi a pădure,
înlocuit de atâta rece,
de atâta piatră!
Unde o fi fost sufletul lumii,
Într-o lucrare atât de amară?
 
Tavanul copleșitor
Parcă îmi presează spiritul;
De-ar fi acolo, în el,
Un mare gol, în formă de cerc,
Prin care să văd cerul și stelele!
 
Ale iubirii datini,
Sunt scrise acolo, cu lumini;
E plină înălțimea Ta cu patimi,
Ce-și lasă greutatea,
Doar în noi, în jos.
 
Cu toate culorile lumii
Există un tablou în care și ele tac:
în fața stâlpului de piatră.
Aici, doar apa strălucește în taină,
Năvălind marmura
ce îmbracă încăperea.
 
Aceasta este povestea lui,
A stâlpului de piatră.
E o poveste despre putere
Și singurătate,
O epopee, contopită cu a mea,
În care multe se doresc,
Fără a avea ceva de spus,
În fereastra unui alt apus.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 2/2025

O LUME DINTR-UN CĂTUN

 

Ești rătăcit în somn,
Pierdut în zgomotele propriei vieți
Și în aerul din care mușcă
Succesiuni de secvențe,
Tot mai apăsat.
 
Trecutul plin cu de toate,
Cu șoapte și cu trăiri,
Infinite povești ar țese,
Insă planurile tale sunt de-a fi
 
Într-un prezent,
Ales ca loc de trezire
În care lumea de atunci,
Nu se născuse încă.
 
Aici și eu sunt.
Acolo ești și tu.
Apucăm sforile timpului,
Cu ambele mâni
Și-n aici mi te aduc.
 
Luminile abia zărite
ale cătunului incolor
din care lipsești,
se reflectă-n ochii tăi,
mari felinare,
ale unei lumi necunoscute.
 
În toată tăcerea,
Ceasul ticăie nestingherit,
Pe peretele nevăruit;
Arătându-și puterea,
 
Luându-ne de la gândul că
Sub tălpile noastre
se sfârșește pământul,
Pământ în care
Ne-am adormit iubirea,
Spre a se naște furtuna.
 
-----------------------------
 
Când afară viforește,
Ascultă lumea -
Să ajungi cu sufletul
Departe,
Până unde poate să bată
Lumina lunii,
 
Acolo unde râul
se umflă în topirea zăpezii
și din munți
se rostogolește furtuna,
ce se va potoli
doar în brațele tale.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 2/2025

Lansare de carte – PHOENIX

 

Dumnezeu începe dintr-un anume punct, doar de El știut, trece și prin mine și nu se termină niciodată
 
În seara de 21 februarie 2025, familia, prietenii, colegii și toți cei care mă cunosc, sau și-au dorit să mă cunoască, au răspuns chemării de a-mi fi alături, fiind uniți prin versuri, muzică folk și o energie de tip hrană pentru suflet.
Evenimentul a avut loc la Castelul Máriaffi din Sângeorgiu de Mureș, o clădire-monument care și-a schimbat complet înfățișarea de la ultima noastră întâlnire, datorită oamenilor competenți și dedicați, care au depus eforturi în această direcție.
Cu alte cuvinte, dacă în 21 iunie 2023 (la dubla lansare de carte pe care a găzduit-o), acest loc mi se părea romantic, ușor misterios, ca o doamnă din înalta societate care încă își ținea zăvorâte secretele, în februarie 2025 a ieșit la iveală prezența sa vie, puternică, cu o energie copleșitoare și cu o grație de nedescris. Întâmplător sau nu, anul trecut, de ziua mea de naștere, a fost deschisă, oficial, Expoziția permanentă din Castelul Máriaffi (în data de 20 noiembrie 2024).
Astfel, clădirea, în forma sa actuală și cu tot ceea ce transmite, a fost în acord cu „ideea de Phoenix” – un simbol al reîntregirii, al regenerării, al evoluției și al renașterii.

Pentru mine, acest volum de poezii reprezintă puterea, voința, capacitatea și adaptarea mea vis-à-vis de tot ceea ce înseamnă VIAȚA; a ideii de a ne ridica, oricât de dureroasă ne-a fost căderea; de a zâmbi zilei de azi și de a o primi cu bucurie, chiar dacă cea de ieri nu ne-a fost tocmai ușoară; mai poate fi schimbarea noastră, în bine – mai exact, acel moment când simțim din tot adâncul nostru că suntem altceva (dar mai mult) decât am fost până într-un anumit moment.
Noi, toți, suntem Phoenix - de când deschidem ochii, în această lume și până îi închidem - pentru că ne-am asumat viața, exact așa cum ni se așterne sub picioare.
De-a lungul evenimentului, am adus în atenția publicului patru poezii: „Camera oglinzilor” (în deschidere), „Poemul eternității”(prima poezie din volum), „Eternitatea poemului”(ultima poezie din volum) și „Phoenix”. Totodată, au luat cuvântul domnul primar Sófalvi Sándor-Szabolcs, domnul Nicolae Băciuț și domnul Ilarie Gheorghe Opriș, iar Rareș-Andrei Păuna ne-a încântat cu prestația sa muzicală, picurând muzică folk direct în sufletele noastre.

Mulțumiri:
Familiei mele, de la părinții care mi-au ghidat pașii, la propriu și la figurat, până la soțul meu, alături de care sunt exact așa cum sunt, cu aripile întinse și inima deschisă; fiului nostru, Dominic, cel ce m-a adus în forma cea mai completă, atunci când a scos primul țipăt în această lume, în dimineața zilei de 19 martie 2017.

Domnului primar Sófalvi Sándor-Szabolcs, pentru ocazia de a desfășura acest eveniment, într-o locație cu care rezonez atât de mult. Sunteți un om minunat și este o onoare să vă am atât de aproape!
Domnului Nicolae Băciuț, pentru toată îndrumarea acordată de-a lungul anilor în cariera mea de scriitoare. Acestui mare OM îi mulțumesc pentru prezența sa vie, pentru cuvintele ieșite din inimă și pentru versurile rostite la lansarea de carte.
Cantautorului Rareș-Andrei Păuna, pentru dăruirea sa, pentru energia lui minunată, pentru iubirea pentru versuri, pentru cultură și tradiție. Sunt convinsă că Rareș va ajunge foarte departe - n-are cum să fie altfel, prin ceea ce e și prin ceea ce transmite, prin glas și inimă.

Lui Alexandru Moldovan (Alex Ovex), pentru coperta volumului Phoenix și pentru tot sprijinul acordat în prelucrarea acesteia. Ideea volumului de poezii „Phoenix” mi s-a conturat în minte în vara anului 2023, în cadrul ședinței foto pentru proiectul artistului-fotograf, proiect intitulat „Ești minunată!”. Aveam deja copeta, nu-mi rămânea decât să mă apuc de scris.

Ioanei Satmari, prietena și fina mea, care este prezentă la lansările mele de carte, aducând un plus de culoare și confort locului, prin hamacele marca Hangaround (realizate manual, cu multă iubire și atenție, în inima Transilvaniei). Tind să cred că va apărea pe piață un nou hamac, numit „Phoenix”.
Tuturor celor prezenți, atât în sală, care mi-au fost alături, dar și celor care m-au susținut de la distanță; le mulțumesc din tot adâncul meu celor care au intervenit în viața mea în anumite momente-cheie: dr. István Benedek și prof. dr. Molnar Călin.
Mulțumesc televiziunii M9 pentru faptul că această seară va rămâne vie și prin imagini.
Împreună am creat o seară înălțătoare, ghidați fiind, întru iubire, prin vers, prin poezie!
 
În încheiere, despre cariera de scriitoare, mărturisesc că având atâtea gânduri, strigăte interioare, trebuia să aleg între a merge la psiholog sau să mă apuc, oficial, de scris. Am ales a doua variantă - așa, am creat un teren neutru, în care mintea se întâlnește cu sufletul și beau un ceai împreună, povestind diverse; în interiorul meu, se face liniște și sentimentele încep să curgă pe hârtie, îmbrăcând, adesea, „haina” versurilor.
 
„(...) Mă tot vindec, vers după vers, zâmbind și
Simțind că sunt peste ce cuprind cu ochii,
Chiar și pe acest pământ fiind.
 
Lumea aceasta e doar un alt loc
Pe care l-am ales să te iubesc.”
Phoenix

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 2/2025

MOMENT DE REFLECȚIE. ȘOARECELE DIN POD

 

Intru, încet, pe poarta ce-mi deschide calea spre casa ta.
O închid cu grijă, atentă să nu o trântesc, lăsând zăvorul să se închidă aproape de la sine.
Trag adânc aer în piept. Mă încearcă o senzație stranie de copleșeală – e atât de frumos totul, văzut din exterior! Parcă îți simt truda în fiecare colțișor al casei și al curții, te simt cum respiri prin fiecare por al acestui mic univers al tău. Ești atât de complexă și atât de complicată!
Pășesc cu atenție, să pot păstra, până te găsesc, această idee de perfecțiune, fără a o altera. Te voi privi prin ea, apoi din afara ei și îți voi spune ce gândesc, ce simt.
Clanța arămie mă cheamă să trec pragul ușii; o voi face, însă nu mai înainte de a privi luna cerului din această seară; să fie ea, oare, aceeași, pentru universul tău și al meu? Aceeași, pentru Universul nostru, al tututor? Câte or mai fi, luni și universuri, în afară de ceea ce se vede și de Universul în care respirăm, atât cât o fi cu putință să o facem?
Intru în casa ta minunată, dar ochii mi se opresc, pentru început, pe fereastra din partea dreaptă: prin geamul atent lustruit, îngrădit de draperiile din catifea, perfect prinse în cele două laturi ale sale, luna ta mă veghează la fel de rece.
Ești așezată în fotoliul tău preferat, îmbrăcat cu stofă cu imprimeu florat, de cea mai bună calitate. Îți savurezi ceaiul liniștită, așteptându-mă, știind că voi veni.
Ceaiul meu negru, cu lapte, s-a răcit; mierea pe care o adaug, zâmbind mulțumită să te revăd, abia se dizolvă; nu mă grăbesc și nu mă încearcă niciun sentiment de dezamăgire sau de supărare pentru că mi-ai turnat prea repede ceaiul în ceașcă. Înțeleg că ai vrut să fie totul bine, să mă întâmpini cu căldură în casa ta aproape perfect aranjată și curățată, în casa ta aproape perfectă, așa, ca tine.
Pe sub rochia verde, ușor mulată, din saten gros, observ marginile corsetului pe care îl porți pe dedesupt, acel corset ce-ți susține spatele, să nu te mai doară și abdomenul, să nu te ardă din cauza efortului pe care îl depui.
Drumul tău spre perfecțiune e dureros și arde. Iar tu, draga mea, nu ești perfectă, pentru simplul fapt că ești om – ai ales să nu fii perfecțiune, adu-ți aminte! Iar ceaiul meu care nu mai e cald și în care mierea abia se topește, este atât de bun, departe fiind și el de perfecțiunea pe care tu îl obligi să o accepte!
Răzvrătirea sa, a ceaiului, mă face să zâmbesc. Te privesc, în timp ce îl savurez și aud sunete din pod. Te tot foiești, în fotoliul tău preferat, crezând că astfel poți masca sunetele scoase de gheruțele ce alunecă în sus și în jos, prin podul casei tale – acel pod pe care doar tu îl cunoști. Dar el, șoarecele, este acolo și dansează vesel, în timp ce tu te umpli de rușine și de temeri. Oare ce voi spune? Ce voi crede despre tine și despre casa ta? Întrebările enervante te apasă.
Acesta este genul acela de moment în care fiecare obiect sau imagine din perfecțiunea ta, piere, pentru că acum, tot ceea ce se aude și ce e în centrul atenției, este șoarecele tău.
El este simbolul frustrărilor tale, al obstacolelor nedepășite, acolo e tot orgoliul tău, acolo îți sunt umbrele pe care nu le accepți, fantomele cu care nu te împaci, tot ce nu ai iertat, tot ceea ce ai judecat și nu ai iubit, tot ceea ce nu ai îmbrățișat și ceea ce nu ai acceptat.
Acolo ești tot tu – și nu ești deloc perfectă! Acolo ești tu, cea rănită. Iar eu vreau și acea parte din tine, pentru că te vreau completă!
Renunță să trăiești în iluzie și să venerezi imaginile false! Dorește-ți și acceptă vindecarea! Tratează-ți rănile cu iubire și fii cu mine într-un peisaj diferit - în care nimic nu e mai bun decât un ceai negru cu lapte, rece, în care mierea nu se dizolvă complet, dar noi o savurăm de pe lingurință și e dulce și bună, iar șoricelul ne ține companie, până când ne depănăm amintirile, plângem, apoi râdem... Și râdem așa, cum o făceam odinioară, când falsitatea nu avea putere asupra noastră!
Hai, spune-i șoarecelui tău să coboare, să vină lângă noi! Astfel, va vedea și el luna care se mișcă veselă în jurul casei tale, de la o fereastră la alta, apoi îi vom da drumul să plece liber, spre câmpul întins.
Tu vei fi liberă. La fel și podul. Și casa și sufletul tău.
 
P.S. Odată eliberat șoarecele, îți voi repara și zăvorul, să poți închide bine poarta, astfel încât să nu mai intre oricine cu bocancii plini de noroi, în casa și în sufletul tău.
 
Cu prețuire,
Conștiința ta.

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 2/2025

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/illustrations/femeie-b%C3%A2nd-cafea-ceai-b%C4%83utur%C4%83-8794208/