Intru, încet, pe poarta ce-mi
deschide calea spre casa ta.
O închid cu grijă, atentă să nu o trântesc, lăsând zăvorul să se închidă aproape de la sine.
Trag adânc aer în piept. Mă încearcă o senzație stranie de copleșeală – e atât de frumos totul, văzut din exterior! Parcă îți simt truda în fiecare colțișor al casei și al curții, te simt cum respiri prin fiecare por al acestui mic univers al tău. Ești atât de complexă și atât de complicată!
Pășesc cu atenție, să pot păstra, până te găsesc, această idee de perfecțiune, fără a o altera. Te voi privi prin ea, apoi din afara ei și îți voi spune ce gândesc, ce simt.
Clanța arămie mă cheamă să trec pragul ușii; o voi face, însă nu mai înainte de a privi luna cerului din această seară; să fie ea, oare, aceeași, pentru universul tău și al meu? Aceeași, pentru Universul nostru, al tututor? Câte or mai fi, luni și universuri, în afară de ceea ce se vede și de Universul în care respirăm, atât cât o fi cu putință să o facem?
Intru în casa ta minunată, dar ochii mi se opresc, pentru început, pe fereastra din partea dreaptă: prin geamul atent lustruit, îngrădit de draperiile din catifea, perfect prinse în cele două laturi ale sale, luna ta mă veghează la fel de rece.
Ești așezată în fotoliul tău preferat, îmbrăcat cu stofă cu imprimeu florat, de cea mai bună calitate. Îți savurezi ceaiul liniștită, așteptându-mă, știind că voi veni.
Ceaiul meu negru, cu lapte, s-a răcit; mierea pe care o adaug, zâmbind mulțumită să te revăd, abia se dizolvă; nu mă grăbesc și nu mă încearcă niciun sentiment de dezamăgire sau de supărare pentru că mi-ai turnat prea repede ceaiul în ceașcă. Înțeleg că ai vrut să fie totul bine, să mă întâmpini cu căldură în casa ta aproape perfect aranjată și curățată, în casa ta aproape perfectă, așa, ca tine.
Pe sub rochia verde, ușor mulată, din saten gros, observ marginile corsetului pe care îl porți pe dedesupt, acel corset ce-ți susține spatele, să nu te mai doară și abdomenul, să nu te ardă din cauza efortului pe care îl depui.
Drumul tău spre perfecțiune e dureros și arde. Iar tu, draga mea, nu ești perfectă, pentru simplul fapt că ești om – ai ales să nu fii perfecțiune, adu-ți aminte! Iar ceaiul meu care nu mai e cald și în care mierea abia se topește, este atât de bun, departe fiind și el de perfecțiunea pe care tu îl obligi să o accepte!
Răzvrătirea sa, a ceaiului, mă face să zâmbesc. Te privesc, în timp ce îl savurez și aud sunete din pod. Te tot foiești, în fotoliul tău preferat, crezând că astfel poți masca sunetele scoase de gheruțele ce alunecă în sus și în jos, prin podul casei tale – acel pod pe care doar tu îl cunoști. Dar el, șoarecele, este acolo și dansează vesel, în timp ce tu te umpli de rușine și de temeri. Oare ce voi spune? Ce voi crede despre tine și despre casa ta? Întrebările enervante te apasă.
Acesta este genul acela de moment în care fiecare obiect sau imagine din perfecțiunea ta, piere, pentru că acum, tot ceea ce se aude și ce e în centrul atenției, este șoarecele tău.
El este simbolul frustrărilor tale, al obstacolelor nedepășite, acolo e tot orgoliul tău, acolo îți sunt umbrele pe care nu le accepți, fantomele cu care nu te împaci, tot ce nu ai iertat, tot ceea ce ai judecat și nu ai iubit, tot ceea ce nu ai îmbrățișat și ceea ce nu ai acceptat.
Acolo ești tot tu – și nu ești deloc perfectă! Acolo ești tu, cea rănită. Iar eu vreau și acea parte din tine, pentru că te vreau completă!
Renunță să trăiești în iluzie și să venerezi imaginile false! Dorește-ți și acceptă vindecarea! Tratează-ți rănile cu iubire și fii cu mine într-un peisaj diferit - în care nimic nu e mai bun decât un ceai negru cu lapte, rece, în care mierea nu se dizolvă complet, dar noi o savurăm de pe lingurință și e dulce și bună, iar șoricelul ne ține companie, până când ne depănăm amintirile, plângem, apoi râdem... Și râdem așa, cum o făceam odinioară, când falsitatea nu avea putere asupra noastră!
Hai, spune-i șoarecelui tău să coboare, să vină lângă noi! Astfel, va vedea și el luna care se mișcă veselă în jurul casei tale, de la o fereastră la alta, apoi îi vom da drumul să plece liber, spre câmpul întins.
Tu vei fi liberă. La fel și podul. Și casa și sufletul tău.
P.S. Odată eliberat șoarecele,
îți voi repara și zăvorul, să poți închide bine poarta, astfel încât să nu mai
intre oricine cu bocancii plini de noroi, în casa și în sufletul tău.
Cu prețuire,
Conștiința ta.
O închid cu grijă, atentă să nu o trântesc, lăsând zăvorul să se închidă aproape de la sine.
Trag adânc aer în piept. Mă încearcă o senzație stranie de copleșeală – e atât de frumos totul, văzut din exterior! Parcă îți simt truda în fiecare colțișor al casei și al curții, te simt cum respiri prin fiecare por al acestui mic univers al tău. Ești atât de complexă și atât de complicată!
Pășesc cu atenție, să pot păstra, până te găsesc, această idee de perfecțiune, fără a o altera. Te voi privi prin ea, apoi din afara ei și îți voi spune ce gândesc, ce simt.
Clanța arămie mă cheamă să trec pragul ușii; o voi face, însă nu mai înainte de a privi luna cerului din această seară; să fie ea, oare, aceeași, pentru universul tău și al meu? Aceeași, pentru Universul nostru, al tututor? Câte or mai fi, luni și universuri, în afară de ceea ce se vede și de Universul în care respirăm, atât cât o fi cu putință să o facem?
Intru în casa ta minunată, dar ochii mi se opresc, pentru început, pe fereastra din partea dreaptă: prin geamul atent lustruit, îngrădit de draperiile din catifea, perfect prinse în cele două laturi ale sale, luna ta mă veghează la fel de rece.
Ești așezată în fotoliul tău preferat, îmbrăcat cu stofă cu imprimeu florat, de cea mai bună calitate. Îți savurezi ceaiul liniștită, așteptându-mă, știind că voi veni.
Ceaiul meu negru, cu lapte, s-a răcit; mierea pe care o adaug, zâmbind mulțumită să te revăd, abia se dizolvă; nu mă grăbesc și nu mă încearcă niciun sentiment de dezamăgire sau de supărare pentru că mi-ai turnat prea repede ceaiul în ceașcă. Înțeleg că ai vrut să fie totul bine, să mă întâmpini cu căldură în casa ta aproape perfect aranjată și curățată, în casa ta aproape perfectă, așa, ca tine.
Pe sub rochia verde, ușor mulată, din saten gros, observ marginile corsetului pe care îl porți pe dedesupt, acel corset ce-ți susține spatele, să nu te mai doară și abdomenul, să nu te ardă din cauza efortului pe care îl depui.
Drumul tău spre perfecțiune e dureros și arde. Iar tu, draga mea, nu ești perfectă, pentru simplul fapt că ești om – ai ales să nu fii perfecțiune, adu-ți aminte! Iar ceaiul meu care nu mai e cald și în care mierea abia se topește, este atât de bun, departe fiind și el de perfecțiunea pe care tu îl obligi să o accepte!
Răzvrătirea sa, a ceaiului, mă face să zâmbesc. Te privesc, în timp ce îl savurez și aud sunete din pod. Te tot foiești, în fotoliul tău preferat, crezând că astfel poți masca sunetele scoase de gheruțele ce alunecă în sus și în jos, prin podul casei tale – acel pod pe care doar tu îl cunoști. Dar el, șoarecele, este acolo și dansează vesel, în timp ce tu te umpli de rușine și de temeri. Oare ce voi spune? Ce voi crede despre tine și despre casa ta? Întrebările enervante te apasă.
Acesta este genul acela de moment în care fiecare obiect sau imagine din perfecțiunea ta, piere, pentru că acum, tot ceea ce se aude și ce e în centrul atenției, este șoarecele tău.
El este simbolul frustrărilor tale, al obstacolelor nedepășite, acolo e tot orgoliul tău, acolo îți sunt umbrele pe care nu le accepți, fantomele cu care nu te împaci, tot ce nu ai iertat, tot ceea ce ai judecat și nu ai iubit, tot ceea ce nu ai îmbrățișat și ceea ce nu ai acceptat.
Acolo ești tot tu – și nu ești deloc perfectă! Acolo ești tu, cea rănită. Iar eu vreau și acea parte din tine, pentru că te vreau completă!
Renunță să trăiești în iluzie și să venerezi imaginile false! Dorește-ți și acceptă vindecarea! Tratează-ți rănile cu iubire și fii cu mine într-un peisaj diferit - în care nimic nu e mai bun decât un ceai negru cu lapte, rece, în care mierea nu se dizolvă complet, dar noi o savurăm de pe lingurință și e dulce și bună, iar șoricelul ne ține companie, până când ne depănăm amintirile, plângem, apoi râdem... Și râdem așa, cum o făceam odinioară, când falsitatea nu avea putere asupra noastră!
Hai, spune-i șoarecelui tău să coboare, să vină lângă noi! Astfel, va vedea și el luna care se mișcă veselă în jurul casei tale, de la o fereastră la alta, apoi îi vom da drumul să plece liber, spre câmpul întins.
Tu vei fi liberă. La fel și podul. Și casa și sufletul tău.
Conștiința ta.
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 2/2025
Sursa foto: https://pixabay.com/ro/illustrations/femeie-b%C3%A2nd-cafea-ceai-b%C4%83utur%C4%83-8794208/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu