MOMENT DE REFLEXIE. DUPĂ CE AM FOST NIMIC

 

Scriam, în articolul anterior, despre grozăvia dureroasă de a fi nimic; mai exact, despre conștientizarea posibilității de a fi nimic. Pentru că, deși m-am întors în momentul cu pricina, nu am simțit ceea ce am simțit atunci, prima și prima dată, la începutul meu, căci am rămas „agățată”, cumva, de prezent, prin sentimentele și legăturile pe care le am cu alte ființe. Prezentul de acum este construcția ce nu poate fi uitată, oricât de departe aș călători în adâncuri.
Mi-au tot venit în minte secvențe, pe care le-am analizat, apoi le-am întors pe toate părțile; mi-am permis să mă simt, din mai multe puncte de vedere. La început a fost spaimă, urmată de neînțelegere, de nepricepere, apoi durere, neputință, urmate de multe promisiuni pe care nu știu cui i le-am făcut și de ce (poate mie?), sentiment de gol, de vid... și apoi realizare, împăcare, conștientizare, plenitudine și iubire autentică pentru Tot.
Chestiunea interesantă e că între momentul 0 și momentul de acum, care este net superior momentului primordial al existenței mele, din punct de vedere al evoluției și al înțelegerii, există o mare necunoscută, ale cărei valuri îmi poartă viețile, care mă poartă ca prin școli, cursuri, experiențe și experimente.
Desigur că nu mai știu nimic și sunt recunoscătoare pentru asta – pentru golul temporar din memoria pe care sunt convinsă că o am. Cum altfel aș putea să mă zbat în varianta de viață umană și să am puterea să mă iau la trântă cu neajunsurile, bucurându-mă de fiecare adiere de vânt și de fiecare pas înainte, dacă aș ști că pot zbura?
Dar asta nu-mi sugrumă glasul intuiției. În mine e o voce, suma tuturor vocilor care sunt și a celor ce-mi sunt alături. E o chemare fără glas, fără strigăt, fără ecou. Doar este, iar eu o urmez, răspunzându-i fără să mă aud, pășind lin, alteori tropăind.
Așa cum mai multe cuvinte alcătuiesc propoziții spre a forma paragrafele din paginile unei viitoare cărți, așa sunt și pașii din itinerarul numit viață. Ei sunt clipe, ore, zile, luni, ani, fără de care nu putem fi absolvenți. Acești pași sunt alăturați altor pași, pentru o vreme, pe termen lung sau mai scurt; adesea, a fost doar o adunătură de mai mulți pași, într-o intersecție, menită să bătătorească puțin pământul. Apoi, fiecare purtător al pașilor a luat-o pe drumul său, lăsându-și forma tălpii amprentată în sol.
Uneori am iubit mai mult ideile decât oamenii. Asta este o atitudine greșită, privind în retrospectivă.
Mă raportam la cum mă simțeam, crezând că cineva ar avea vreo culpă, apoi am ieșit din ecuație, cu un bagaj de frustrări după mine. Un bagaj prea mare, de altfel.
La acea vreme, am numit această situație abandon sau despărțire. Azi o privesc ca pe ceva firesc – din respect pentru ceea ce au fost acei oameni, din respect pentru ceea ce puteau oferi în acele clipe. Nu ei au greșit. Nu eu am greșit. Nu ne-am iubit cu adevărat unii pe alții; am iubit mai degrabă ideile pe care le aveam despre noi. A fost doar iubirea (prea mult spus) pentru niște idei, idei care nu se regăseau în ceea ce eram noi.
Mi-a luat un timp să înțeleg asta și să las valiza de frustrări să se dizolve în neant. Partea bună este că așa mi-am găsit eliberarea... eliberarea de idei. Pentru că noi, ca oameni, nu ne-am aparținut, iar tot ceea ce este clădit pe superficialitate, pe non-valoare, este supus pieirii, ab initio. E doar o chestiune de timp până realizăm că bifurcația drumurilor a fost o binecuvântare.
Zâmbesc și acum când scriu, pentru că am fost întrebată recent dacă îmi este dor de persoanele care nu mai fac parte din viața mea, în prezent. Desigur că îmi este dor.
România se mândrește cu acest cuvânt atât de unic, atât de încăpător și profund: dorul. Îmi este dor mereu, dar mai ales îmi este dor să cred – în oameni, în cuvintele lor, în faptul că sunt cea mai bună versiune a lor, pentru propria viață, dar și pentru a mea.
Îmi este dor să am încredere și să simt că ceea ce mi se spune este adevăr și este acel adevăr pe care omul îl poartă în suflet. Îmi este dor de oamenii care au plecat din această lume, îmi este dor de unii oameni care nu mai fac parte din viața mea, din varii motive, dar care au avut un rol; îi apreciez pe toți cei ce au contribuit la formarea mea, indiferent că atunci mi-a fost bine sau nu – azi îmi este bine datorită a tot ceea ce a fost atunci.
Dorul mă definește. Este atât de impregnat în sufletul meu, încât face parte din mine. Nu este neîmplinire. Este mult dor, dor de autenticitate, de adevăr și de sentimente clare, dor să-ți fiu, dor să-mi fii și doar atât. Să respir curat.
Însă, în lumea mea de acum, nu este trecut în listele necesare sau de făcut și de aceea, dorul mai și doare, uneori. Adesea.
Sintetizând, după ce am început să fiu, am devenit conștiință. M-am ridicat și am tremurat din toate încheieturile, dar am primit încredere și am devenit curajoasă. Apoi am făcut primii pași și am avut parte de căzături. M-am ridicat și am mers mai departe, cu mai multă atenție. Apoi am început să alerg, cu viteză tot mai mare. Nu am încetat să cad – și căzăturile din viteză au devenit tot mai dureroase, iar lecțiile mele tot mai clare.
Poate o vreme am mai bătut pasul pe loc, mi-am mai tras sufletul și mi-am reglat respirația. Apoi m-am prezentat din nou la linia de start, pentru curse tot mai lungi și tot mai grele. Sunt convinsă că n-am abandonat niciuna, chiar dacă terenul a fost accidentat, julindu-mi trupul și sufletul.
Acum mă întreb cum ar fi să pot zbura?

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 6/2026