Miliarde de stele,
precum licuricii,
Îmi ghidează pașii
prin bezna minții,
Fără drum ocolitor
Spre noi.
Umbrele ce se perindă
prin fața ochilor mei,
În hainele amintirilor vii,
Furându-mi pacea și
Schițându-mi limpede
că așa ne e înțelegerea,
De deasupra locurilor
unde eu caut înțelegerea
și despre Cunoașterea
din care ne-am desprins
Și spre care tânjim,
cu fiecare celulă,
În care ne vom întoarce,
La nesfârșit,
Prin circuit…
Tu nu-mi ești ecou trecător -
Am îmbrățișat iubirea,
Zbuciumul și suferința,
Pentru a-mi îmbrăca ființa,
Prin ele, toate,
În ceea ce sunt în fața ta,
În clipa de acum.
pe un colț de lună
și vom râde, pricepând
Că nimic nu a schimbat
Traiectoria noastră,
prin vieți, de atâtea feluri -
Enervante și duioase,
Dureroase și sublime,
Pline de goluri și enigme.
Să-mi caut de vină,
Gândindu-mă, chiar și o dată,
Că mă voi privi vreodată,
într-o oglindă,
Fără să-mi văd umerii
Acoperiți de degetele tale,
să-mi aducă aminte,
că nu-mi ești ecou trecător -
Și că mi-am îmbrăcat ființa
Pentru a învăța să te iubesc
În traiectoria noastră?
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 6-7/2023
Sursa foto: https://evz.ro/licuricii-o-minune-a-naturii-pe-cale-de-disparitie-ce-sunt-aceste-luminite-zburatoare.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu