Ca luna să orbească?
Ca stelele să-nțepenească,
În a lor mișcare,
Sau furtuna, să amuțească -
În zbuciumul nefiresc al ierbii,
în lipsă de vânt?
Degeaba îți promiți un poate,
Când inima abia îți bate,
Printre troienele ignoranței,
Forțând talerul balanței
Spre acea parte în care e simplu
Să nu te cunoști,
Să nu recunoști.
Ești surd, deopotrivă,
La sufletul ce ți se plimbă-n gol,
Așa cum se rostogolesc și pietrele,
Pe fundul apelor,
Smucite de torent,
Fără mângâierea oamenilor,
Grăbiți prin viață,
stăpâni pe aparent.
Când imaginea de sticlă
Se sparge-n mii de bucăți,
Realizezi, fără să înțelegi,
Că doare ceva tare,
În drumul ce-l parcurgi,
să te tot cauți,
să te tot culegi.
Te-ai gândit, oare,
La orbirea lunii?
De și-ar întoarce, pur și simplu,
Veghea de la tine?
Cum ți-ar mai fi noaptea,
Cum ți s-ar părea cerul,
Fără ea,
Privindu-l cu ochii aceia triști,
Ochi mult prea închiși?
Sursa foto: https://pixabay.com/ro/photos/%C3%AEncheietura-om-de-zapada-juc%C4%83rie-1893587/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu