Picioarele îmi merg de la
sine...pași, unul după altul, un „firesc” mecanic, atunci când mintea îmi e
ocupată să-și găsească satisfacții în studiul exteriorului.
Mă plimb aproape prin aceleași
locuri și totul e altfel, de fiecare dată. Întâlnesc alți oameni, cărora încerc
să le ghicesc povestea – după mers, după privire, după gesturi.
Mă fascinează omenirea, cu
trăirile ei atât de intense! Lumea noastră e plină cu de toate: în ea, Omul este ca un cufăr adânc, în care se
tot adună experiențe, din drumul evoluției sale și constatări, în privința
sentimentelor care îi „educă” percepția.
E o încercare să-ți păstrezi
integritatea într-o parte a lumii golită de acel
ceva frumos, care parcă clocotește în tine, pe care ai vrea să îl
împărtășești și altora. E o alegere să
depășești încercarea.
E o alegere să te păstrezi gol
de sentimente, printre zâmbetele și bunăvoința celor din jurul tău. E o alegere să rămâi în goliciunea ta.
Unde, oare, nu mai există nici
gol, nici plin, ci acel Tot, din care
suntem desprinși și în care ne întoarcem?
E această viață Unitate, sau e
o buclă desprinsă din ea - în care poți trăi experimentul abundenței, printre
cei secătuiți de ea, sau invers, să n-ai, fiind atât de aproape de plinul
altora?
Suntem dovezi ale complexității
existenței: putem avea inimă, fără să-i simțim cu adevărat bătările, la cotele
ei maxime; avem ochi, dar alegem să nu vedem adevărul; avem voci... scufundate
în nevorbire, iar simțurile... ni se par atât de firești, să le avem, încât
nici nu mai contează valoarea lor.
Pe de altă parte, atunci când
nu mai avem puțin, din acel mult care ni s-a dat, pământul parcă se despică în
două, suficient de mult încât să înghită și cerurile în el.
Totuși, între cer și pământ,
spațiul gol și spațiul plin se contopesc, creând echilibrul. Practic, omul are
de „muncit” la perfecționarea echilibristicii sale.
Mi-au rămas întipărite în
suflet niște cuvinte: „(...) Dacă viața ți se preface în haos? Ce rămâne în
urmă? Infinitul.” – Paulinna Simonis, Grădina
de vară. Am interpretat că iubirea nu are sfârșit. Ea umple golul, iar
golul, devenind plin, devine un Tot, un complex suprem, un elixir din care
servim și noi, din când în când, de pe deget, cât să ni se umezească puțin
buzele...
E o alegere
să depășim încercările. E o alegere să rămânem blocați în goliciune. Iubirea e
o alegere. Noi ne-am ales, adu-ți aminte de ce...
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 9-10/2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu