INDESCIFRABIL

Aveam nevoie de un impuls, de ceva care să mă inspire. În ultima vreme, simțeam că un pic din mine lipsește și nu era vorba despre inspirația de a scrie, ci despre sentimentul de apartenență la ceva. 

Imaginați-vă, preț de câteva clipe, ce ar simți un copac care a fost smuls din pământ, cu tot cu rădăcini și care plutește în aer.

O vreme se simte stingher și poate, apropiat cumva de moarte, dar nu... Copăcelul nostru se adaptează la noile condiții la care e supus. Aflându-se, să spunem, cu rădăcinile cam la 2 metri în aer deasupra solului, datorită soarelui și ploii, își continuă dezvoltarea, iar rădăcinile, acum aeriene, i se alungesc suficient de mult astfel încât să ajungă din nou pe sol, apoi, încet, încet, începe a-l pătrunde, revenind în poziția sa inițială.

A fost o vreme când copăcelul s-a simțit singur, de parcă n-ar avea un loc de care să aparțină. Cu timp și cu răbdare, însă, a ajuns să își redobândească locul de odinioară, să se "ancoreze" și să primească în suflet acel sentiment de siguranță după care tânjea atunci când plutea în aer.

Cam așa și cu mine. Îmi lipsea să simt pământul căruia îi aparțin și să-l simt cum respiră prin mine, cum mă curăță, mă purifică și mă încarcă cu viață.

Astfel, mă aplec și stau câteva momente adunată, trecând obsesiv cu palmele peste pământ, peste pietricele, peste buruieni. Îmi atrag atenția câteva floricele sălbatice. Ele nu cer voie nimănui să crească și nu au nevoie de intervenția omului pentru a apărea în cele mai ciudate locuri. Și asta le da o frumusețe și o forță aparte... 

Pământul mi se scurge printre degete, apoi redevine parte integrantă din solul din care l-am luat pentru câteva momente.

Suntem atât de firavi în sentimente! Atât de săraci... Atât de goi pe dinăuntru, cu tot cu portofelele sau cu cardurile mai mult sau mai puțin pline!

Mă tot gândesc la Caragiale, la ce spunea el, încă de pe atunci, din vremea lui apusă, despre lume, despre societate... Despre cât de fals și imoral poate fi omul. 

Înțeleg acum de ce n-am râs niciodată când îi citeam operele.

Nu știu de ce mi-a venit tocmai el în minte acum, în aceste momente. 

De ce nu Eminescu, că doar el e poetul meu preferat...? Poate că și el a stat, măcar o dată, ca mine, gugulici, cu bărbia între genunchi, holbându-se la pământ... 

Apoi realizez un lucru... Pe cât de inocent scriam cândva, aproape transparent, și cum, de-a lungul anilor, un fel de Eminescu a devenit un altfel de Bacovia, cum cuvintele-mi sunt simboluri, un fel portițe care, pare-se că se deschid, deși ele se închid una după alta. Așa e, m-am închis și eu.

Nu putea fi altfel, când portițele au devenit, pe măsură ce înaintam pe al meu drum, porți impunătoare, grele, cu tot mai multe zăvoare. La un moment dat, parcă obosești să tot încerci să le descui, să le deschizi, și să te împingi în ele...

Măcar de-ar fi frumoase, dar sunt toate gri! Acea nuanță de gri ca plumbul vânăt...

Continui să gândesc, să șlefuiesc un diamant, până voi obține strălucirea pe care mi-o doresc pentru el... Și cât de unic va fi el, în lumina lunii!

FRAGMENT

Întunericul se lasă peste case și noaptea își găsește lăcaș în sufletele oamenilor. Pare-se că e negru tot și că nu poți păși prin bezna, însă, vezi tu, stelele și luna îți luminează calea, iar tu poți merge, fiind călăuzit de ele.

Dai de un altfel de tine, te împiedici de el și îți amintești că e o parte din tine pe care ai ascuns-o în adâncuri, atunci când ai avut curajul să te lepezi, să renunți la acel tu... Un el, sau o ea. Orice ar fi fost, era un fragment sau un capitol care ți-a făcut rău și de care ai decis să te desprinzi. 

Așadar, simți că ai ajuns din nou în punctul de pornire, deși lumea nu mai arată chiar ca atunci. Să fie din nou un atunci, sau acel atunci era, de fapt, noaptea de acum...?!

Vă așezați pe jos, pe pământul rece, spate în spate și constați că sunteți doi străini, că prăpastia dintre voi e atât de adâncă încât absoarbe tot... Înghite cu lăcomie toate cuvintele goale dintre voi care par a forma o oarecare conversație. Să fie un dialog fără subiect principal sau doar un monolog al amândurora... În care fiecare vorbește, dar nimeni nu asculta?

Hăul infernal dintre voi te face să îți dai seama că , deși credeai că el e un al doilea tu, în realitate sunteți precum magneții care se resping.

E doar un timp relativ, și doar o prăpastie imaginară , care, deși imaginară fiind, în esență ți-a înghițit și sufletul și orice urmă de strălucire din tine. Și atunci... Cumva îngreunat, dar mai ușor ca niciodată, te ridici, te scuturi de lacrimi și pleci fără să mai privești la spatele de care până nu de mult, te-ai sprijinit crezând că îți aparține și că e în regulă pentru tine sa faci asta. 

Așadar, o iei pe poteca nopții, luminată de lună și de stele, și înaintezi. Apoi te pierzi în pădurea aceea bogată de care pana nu de mult îți era cumva frică, dar în care știi că acum îți vei regăsi pacea și asta e tot ceea mai contează...

P. S. îți mulțumesc, I, pentru imaginea minunata! 

COPILUL DE AZI, ADULTUL DE MÂINE

Încep să scriu și nu știu încotro mă îndrept; la fel cum am început să pășesc și n-am știut pe unde mă va purta viața, prin ce locuri, pe lângă ce oameni și care e, de fapt, destinația finală. Poate că e prea mult să compar totul cu un joc de noroc, însă regulile sunt cam aceleași - depui cam tot ce ai mai bun, mai de valoare, și rămane să vezi cu ce te alegi și cu ce rămâi.

Oamenii care sunt corecți și responsabili și își cresc copiii în același spirit, din dorința de a da societății un exemplu de valoare și de moralitate, riscă la fel de mult cum au riscat la rândul lor, aceia care i-au crescut pe primii. S-ar putea ca sociatatea să îi aprecieze și să îi susțină în a rămane autentici, însă există și varianta ca ei să fie atât de mult influențați de exemplele negative și de lipsa de moralitate, încât fie se „mulează” după non-valorile din jur, fie riscă să fie „linșați” și/sau marginalizați.

Vorbeam cu o prietenă bună (puțin spus doar prietenă, dar știe ea cât de mult înseamnă pentru mine) despre divese și a spus un mare adevăr, care m-a făcut să aprofundez niște stări care-mi păreau a fi de neînțeles: unii doar atâta pot, și nu li se poate cere mai mult, pentru că ceea ce sunt, e posibil să fie exact ceea ce ai nevoie, în acel moment. Nu e neaparat o chestiune de viață, ci e de moment, eu așa am perceput-o. E adevarat că fiecare dintre noi suntem aici ca la școală și că lecțiile sunt grele. Cu cât ești mai evoluat și mai înțelept, cu atât drumul e mai anevoios și, cu cât te afli doar la un nivel de începător, cu atât ești mai mulțumit de banalitățile materiale și mai condus de simplele plăceri, indiferent de natura acestora. Cu alte cuvinte, cu cât ești mai la început cu lecțiile, cu atât te mulțumești să te comporți ca un simplu om și doar atât; iar dacă ochii încep să ți se deschidă, vei începe să pricepi că fericirea stă, de fapt, în altceva - în ceva mult mai mult decât poți prinde între mâini.

La fel e și în credință. Consider că ea începe să rodească în sufletul nostru, abia atunci când nu ne mai simțim singuri, deși, aparent, și în ochii altora, așa părem a fi.

Dramele, greutățile și orice alte asemenea stări, își mai pierd din intensitate atunci când protagonistul acceptă și crede în ideea că nu i se dă mai mult decât poate duce și acesta chiar nu e un clișeu.

Este incredibil să descoperim cât suntem de puternici și cât de maleabil poate fi creierul nostru, să se „muleze” conform situațiilor apărute, astfel încât corpul și sufletul nostru să fie pregătite pentru obstacolul pe care îl au de înfruntat.

Ceea ce se întâmplă între noi, oamenii (din punct de vedere al acțiunilor de a da și a face) își are explicația în energie. Totul e un schimb de energie. Ceea ce dai, primești înapoi multiplicat. Dacă iubești, vei primi iubire; dacă faci rău, totul se va întoarce împotriva ta - și nu pentru că alții ți-au dorit asta, ci pentru că primești înapoi exact ceea ce a pornit din tine. Răul acela pe care l-ai făcut altcuiva, e de fapt, o parte din tine, pentru că atunci, în acel moment, doar atât ai lansat în câmpul energetic, iar acum se întoarce în punctul de pornire.

La asta mă gândesc mereu când în minte îmi rodesc uneori tot felul de gânduri sau de supărări. Nu vreau ca prin ceea ce gândesc să îmi întind singură capcane în care să mă afund în viitor. În viața mea există o mare responsabilitate, pe care, cu tot riscul pe care l-am exemplificat la începutul articolului, până să fie adultul care ține piept societății (rămâne de văzut care îi vor fi alegerile), îmi doresc să fie copilul fericit și mulțumit și care să simtă din plin iubirea aceasta atât de greu de descris în cuvinte pe care o simt pentru el, căci, datorită ei și a încrederii care îi e acordată, omul mare de peste ani va fi mai puternic și mai pregătit ca oricând pentru propriile lecții.

Una peste alta, acum, Lacul Roșu este mai „bogat” în adâncurile lui cu ale mele confesiuni. Ferice de cel ce ajunge pe acolo și are prilejul de a-i vorbi naturii, încercând să se detașeze cât de mult se poate de restul lumii...