VENISE VREMEA

Ieri, azi, mâine... Trecut, prezent sau viitor. 

Venise timpul când mi-am reconstruit zâmbetul, făcându-l să fie, și nu doar să pară. 

Era important să se înțeleagă că mi-am reconfigurat traseul, prin a mă reașeza pe drumul pe care îl rătăcisem cu câteva clipe mai în urmă - sau luni, sau ani, ori minute? De fapt, de ce să întreb, dacă nu mai contează? Importantă e reașezarea sufletului peste un corp care căpătase o oarecare apucătură de roboțel supărat pe lume.

Venise vremea când ceea ce credeam că a contat în trecutul nu foarte îndepărtat, a ajuns, în prezent, aproape nulitate - și nu pentru că cineva a greșit, ci pentru că, odată cu mine, mi s-au reconfigurat și valorile, care sunt, implicit, priorități. 

Abia când m-am aflat față în față cu aproape nulitatea mi-am dat seama cât de prostiți și cât de prostuți suntem uneori. Sau alții chiar o viață întreagă, nu doar uneori. Pentru că avem atâtea minunății, posibilități infinite de a iubi și de fi fericiți și noi... Și noi, și noi... Cu perdeaua pe ochi - fie că ne ascundem după ea, fie că ea e cea care ne ascunde de adevărata lume.

Venise clipa când aproape că m-am scuturat de una singură și m-am obligat să iau decizii și să îmi așez frumos gândurile în cap, așa cum îmi fac ordine în bibliotecă. 

Să zicem că e acceptabilă sau acceptată o perioadă de rătăcire, un fel de "vacanță" spre nicăieri, însă întârzierea în a reveni pe plaiurile superioare ale sufletului nu are nici o scuză.

Eu sunt cea care trebuie să ridice pretenții în fața persoanei mele. Am pretenția să cresc, să învăț, să cunosc, să valorific ce am sădit și să fiu descoperită de cei ce vor să mă cunoască. Începând cu mine însămi. 

Nu e un secret faptul că suntem valoroși. Că suntem unici. Doar că, uneori, nu ne aflăm în locul potrivit spre a fi remarcați. Poate că nu e un moment oportun. Nu încă. Dar asta nu înseamnă că pentru cei ce azi se simt așa, nu există un mâine care poate fi altfel sau, cel puțin, un viitor apropiat.

... Pentru că venise timpul când trecutul s-a unit cu prezentul și cu viitorul și pur și simplu n-a mai contat nici ieri, nici azi, și nici mâine, ci doar acele vibrații din ele pe care, de multe ori, nici nu le băgăm în seamă. Doar atunci când nu mai sunt.

Ți-ai ales un traseu și o perioadă estimată pentru a-l parcurge. Nu încerca să fii ceea ce nu ești. Nu încerca să reduci la zero ceea ce ești. 

Pentru că, la un moment dat, va veni vremea - un fel de ieri, de azi, sau de mâine, când n-ai să mai înțelegi mare lucru din ceea ce ești. Și asta poate fi de bine sau nu. Depinde de unghiul din care te vei putea privi.

Sursa foto: https://www.flickr.com/photos/reurinkjan/7272163028

Capitolul 1

20 noiembrie 2018

După ce și-a schimbat rochia pătată cu cafea cu o alta, din bumbac moale, verde, tot până la genunchi, și-a încălțat balerinii de la ușă și s-a întors pe șezlongul din curte.

Privește în jur, respiră! În cap, îi răsuna o voce, însă nu știa a cui e și pe cine să asculte. Simțea doar că trebuie să se așeze și să aștepte ca totul să vină de la sine.

Mimi încă supraveghea pâinile din vatră. Și era bine că avea treabă, pentru că, pornind de la fraza incontestabilă potrivit căreia tăcerea transmite mai mult decât o mie de cuvinte goale, era de la sine înțeles că Ela avea nevoie să tacă și să nu dea explicații. Simțea că ceva suprem o apasă atât de tare, încât durerea sau ceva asemănător ei îi cuprindea tot corpul –  iar Mimi știa că în astfel de momente ea nu are nevoie de consolare, ci de liniște, să se reculeagă. Nimeni altul nu o poate ajuta mai mult decât ea însăși. Pentru că așa este fiecare om, pentru că așa funcționăm, pentru că așa este normal și pentru că acesta este mersul firesc al lumii...

Cum Dan nu s-a întors după atâta timp de la spital, într-un colț mic al minții, Ela se simțea vinovată pentru că nu l-a însoțit, așa cum o făcea de obicei. Puteau fi vești proaste, puteau fi vești bune, cine știe? Sau poate că și el avea nevoie de un timp doar al lui, fără să fie sâcâit la tot pasul de diverse întrebări. Poate că de aceea întârzia, pentru că era și el sătul de atâtea griji.

Cât despre Isabel, se știa că după orele de la școală, va merge direct la meditații.

Cu alte cuvinte, în clipa de față, nu mai are nici o scuză și se poate gândi doar la ea și să înceapă de undeva să își facă ordine în suflet, chiar dacă acest moment a venit abia la 35 de ani.

Încă de când s-a trezit de dimineață, încerca să descrie ce simțea pe dinăutrul ei, dacă era fericită sau tristă, dacă era melancolică sau doar liniștită, sau pur și simplu, cuprinsă de o pace pe care aniversarea aceasta a adus-o cu ea din tărâmuri care încă îi erau străine...

Trebuia să recunoască că Sabrina a fost, de-a lungul anilor de când s-au împrietenit și au devenit trup și suflet una pentru cealaltă, un fel de mentor în evoluția ei spirituală.

Și de această dată, tot ea a fost care i-a spus într-o doară: „Trebuie să lași durerea să plece din sufletul tău. Ești prea tristă! Îți e frică de tine, de durerea și de furia pe care le-ai acumulat în tine. Învață să ierți și să iubești... Ai și tu niște cursuri grele de absolvit, știi, scumpa mea?”

Și-a reluat locul în grădină, însă de această dată cu un caiet și cu un pix în brațe. După ce a mai privit frunzele aurii ale pomilor din livadă, a tras adânc aer în piept și a început să scrie:

Dragă Eleonora,

Dragă Ela mică, mai exact... Iată că, după atâta timp, mi-am făcut, în sfârșit, curaj să îți vorbesc – acel gen de curaj care s-a lăsat cam mult așteptat, nu-i așa?

Îmi pare rău că ai suferit și că ți-am lipsit eu, cea de acum, ca adult și că nu am putut fi lângă tine în momentele de impas, să te țin în brațe, să te sărut pe obraji și să-ți spun șoptit că e în regulă să plângi și că o poți face asta atâta timp cât simți nevoia. Să-ți tot repet că nu ești singură și că te pot ține pe picioare, cu capul pe pieptul meu, până când valul de sughițuri trece și începi să te liniștești...

Ceea ce trăiești este pur și simplu calea ta, aceea pe care ți-ai asumat-o cu ceva timp în urmă, dacă acea încadrare ar putea fi numită „timp”... Poate că simți că îți e greu, că nu înțelegi, că sunt prea multe întrebări fără răspuns, însă corpul tău mic nu e nici pe departe fragil, așa cum ești tentată să îl percepi, iar simțirea extraordinară care este încă ascunsă în tine, abia așteaptă să iasă la suprafață și să îi permiți să te ghideze, să te lași în voia ei, să ai încredere în ceea ce ești tu cu adevărat. Ce suntem noi. Ce sunt, mai exact.

Hai, vino în brațele mele! Pentru tine, am tot timpul din lume – să își fiu alături, să te ascult, să ne jucăm și să hoinărim prin toate locurile pe care le iubim (...)

După o oră în care a scris aproape încontinuu, ștergându-și din când în când ochii, uneori râzând, apoi izbucnind din nou în plâns, încât abia mai vedea prin perdeaua de lacrimi, fără a se semna, Ela a sfârșit scrisoarea cu un „Te iubesc!”.

Apoi, mișcându-se ca prin vis, parcă în reluare, s-a îndreptat spre cuptorul din grădină, din care ieșea un miros divin de pâine coaptă. Mimi s-a făcut că nu o observă și s-a retras spre ușa casei, ca și cum ar fi avut ceva de facut chiar acolo.

A rupt hârtiile din caiet și le-a aruncat în jar, privindu-le cum dispar și se tranformă în aproape nimic, mai repede decât ar fi crezut. De parcă n-ar fi fost toată durerea ei acolo – mistuită de foc, făcând loc unei alte trăiri, mai aproape de adevăr, mai pură.

După două minute, și-a evaluat noua stare care a cuprins-o. Avea dreptate Sabrina. Era mult mai bine. Era atât de ușoară, încât, atunci când s-a îndreptat și ea spre intrarea casei și a început să străbată curtea, avea impresia că plutește...

Eleonora

Eleonora... în curând!