SFECLĂ ȘI BROCCOLI

Mi-am imaginat mereu că voi fi răbdătoare, calmă, calculată, că voi lua cele mai bune decizii și că voi crede în ele, fără să ezit.

Eram adolescentă, tolanită în pat și priveam tavanul. Gândurile îmi roiau prin minte precum albinele lui tataia prin stupi și deasupra lor. 

Adoram să mănânc fagure. Scoteam din gură doar ceara, ce mai rămânea din ea, după minute bune de mestecat. 

Azi, mă mulțumesc cu mierea la borcan, și mă mulțumește și mai tare gândul să știu că am luat-o direct de la vreun apicultor, și nu din magazin. Am așa, un sentiment de superioritate și siguranță, că e un produs mai bun decat cele de pe rafturile supermarket-urilor pe care le frecventez.

Acum... Tataia nu mai are stupi, iar eu nu mai sunt o adolescentă care are timp de stat în pat. Dar asta nu mă împiedică să continui să îmi imaginez lucruri, posibilități, perspective - așa îmi clădesc în continuare drumul. Visând și crezând.

În privința alimentelor, exceptând perioada din prima parte a copilăriei când nu înțelegeam ce mănânc și mi se putea da orice - știu că am cam facut mofturi sau cel puțin nu am fost deschisă la ideea de nou. 

În privința broccoli-ului mi-au trebuit mulți ani să ajung să îl apreciez. Mai exact, să apară Dominic în peisajul vieții noastre, aspect completat de anemia mea. 

Gustul lui e un pic ciudat, dar cu câteva condimente și introdus în anumite amestecuri de alte legume, devine chiar bun.

De obicei îl gătesc la abur, apoi văd eu cum îl folosesc - ca atare, simplu, cu puțină sare; în omletă; în chec aperitiv sau în tot felul de variante de budincă cu legume, ou și smântână (la cuptor).

Cât despre sfeclă, ea nu a fost respinsă chiar de la început, pentru că îmi plăcea supa de sfeclă pe care o făcea mama prietenei mele din copilărie.

Azi, o mănânc crudă, ca salată cu lămâie, sare și piper; la abur, apoi condimentată cu chimen și puțină sare. Tot pentru varianta de salată îmi place să o pregătesc și la cuptor. 

Vestita supă de sfeclă ușor picantă a rămas tradiție, și o fac destul de des.

Sfecla o mai introduc și în sucuri sau o folosesc ca sos pentru paste sau pentru un strop de culoare în chec aperitiv.

Aparent, daca pui pe masa de lucru un buchet de broccoli și o bucată de sfeclă roșie, parcă sunt respingătoare una lângă cealaltă, dar și separat, nu-i așa? Te gândești automat la gustul lor, mai ales cel din starea lor crudă. Dar dacă dai frâu liber curiozității și imaginației, poți face din ele niște minunății apetisante și, unde mai pui că sunt și sănătoase până la cer și înapoi. 

Azi, ele nu îmi lipsesc din bucătărie. Le folosesc des, îmi plac și le cumpăr cu drag, iar Dominic le adoră, Doamne Îți multumesc! :) 

Ei, cam așa și cu oamenii, că aici am vrut să ajung. Pot fi respingători sau de neînțeles, la prima vedere, la prima încercare de socializare, mai ales dacă nu avem timp să analizăm ce simțim, de fapt, vis-a-vis de ei. De exemplu, ce nu ne place sau ce ni se pare ciudat? Cu ce anume din ei nu rezonăm și de ce? Problema e la ei, sau la noi?

Dar viața... Pentru că viața are forma unui cerc, ne mai dă palme peste de cap, așa, de trezire. Și, spre exemplu, dacă acum 15 ani am subestimat un om, din varii motive, mai mult sau mai puțin întemeiate, poate că mâine vom depinde cu ceva de decizia lui, iar el ne va ajuta cu drag, fără să ne răspundă prin aroganța cu care a fost tratat cândva. Poate vom deveni și prieteni, sau doar cunoștințe vechi, care nu vom vorbi despre trecut.

O vom lua cumva de la început, ne va lega ceva ce a fost tăiat mult prea devreme, prea fără temei.

Sincer, din experiența cu cele două legume mai sus amintite, azi știu sigur că nu e o dovadă de înțelepciune prea mare să judec la prima vedere, fără să cunosc, mai ales fără să îmi doresc să fac asta. Mai sănătos ar fi să tac și să îmi văd de treabă, cum ar fi de propria ogradă, în care îmi pot investi energia, să fac curat, înainte de a critica ceea ce văd/aud despre alții.

Când fac budinca aia minunată de legume la cuptor, îmi amintesc mereu de asta. Dominic extrage din tavă legumele pe rând, le gustă, așa simple, înainte de a fi gătite, și le mestecă fericit. Nu se strâmbă la niciuna, nici la broccoli și nici la sfeclă, ci se bucură de gustul tuturor legumelor. 

Încă nu judecă. Și poate înțelepciunea nici nu îl va lăsa să facă asta vreodată, cine știe.

În continuare, mă voi gândi serios la sparanghel...

Sursa foto:
accentmontreal.com
The Kitchn (https://www.thekitchn.com/how-to-cook-broccoli-5-ways-167323)

O ALTĂ RETROSPECTIVĂ

Sfârșit de mai, 2019.

Mai bine de 4 luni de grădiniță, mai mult sau mai puțin complete - pentru că da, au fost și câteva concedii medicale pentru enteroviroze și eternul roșu în gât. DAR pot spune că AZI mersul la grădinița este ceva perfect normal și frumos pentru bebe Dominic.

M-am gândit să revin cu aceste completări asupra articolului https://andreeacioloboc.blogspot.com/2019/02/bebe-merge-la-gradinita.html?m=1 , observând că vizualizarea acestuia este destul de frecventă și asta mi-a confirmat că nu am fost singura care am suferit de mama focului, care am plâns la fiecare colț de stradă, la volan sau, pur și simplu, vorbind cu oricine despre copilul meu; aveam mereu nodul în gât care sugera mai clar ca orice cât îmi era de greu să accept că el nu mai este doar al meu și că trebuie să îl lansez în societate, în normalitate. Poate cam devreme, îmi spune încă sufletul, poate era prea frumos să mai stam o vreme în bula noastră, departe de viața care ne pândea oricum la prima cotitură...

Așadar, în acest moment suntem amândoi integrați, cu norma completă, în viața socială. Eu la servici, el la grădiniță, cu program prelungit.

Din prima dimineață de cand l-am dus, îi spuneam repetitiv, în timp ce conduceam: papi cu copiii, te joci cu copiii, faci nani cu copiii și, când te trezești, mami va fi acolo să te ia acasă.

E drept că l-am cam învățat cu mici recompense pe care și acum încă mi le caută în geantă astfel că așteaptă să primească ceva bun când mă vede, pentru că așa ne-a fost înțelegerea încă de la bun început.

Prin urmare, aceasta tradiție este prezentă și, indiferent de ce spune gura târgului, pentru noi chiar a dat rezultat. Desigur, a contribuit și faptul că mereu am vorbit cu el, deși era foarte mic. După cum spuneam, a început grădinița la 1 an și 10 luni. Dacă sunt voci care susțin că un copil atât de mic nu pricepe prea multe, ei bine, eu le contrazic și afirm că un asemenea copilaș întelege tot - că face doar ce îi convine, asta e o altă poveste :) .

A mai ajutat și faptul că am ajuns la o grădiniță de stat minunată, deși gândurile mele inițiale se îndreptau doar spre una privată. Dumnezeu a așezat totul astfel încât să nu fie posibil acolo, deși făcusem tot ce s-a putut; într-un final, recomandările prietenei mele bune mi-au ghidat pașii spre acesta grădiniță, în care conducerea ei face absolut tot ceea ce se poate pentru a ajuta părinții, să le fie mai ușor cu copiii chiar și în vacanțe; educatoarele sunt răbdătoare, iubitoare și bine pregătite, iar doamnele îngrijitoare sunt blânde și au grijă de copii, să fie curați, spălați, schimbați la timp.

Dominic mănâncă bine, pentru că mâncarea de acolo (livrată de o firmă) se apropie de gustul de acasă, participă la activitățile interesante propuse de educatoare și doarme bine - mult mai bine ca acasă. Prin urmare, la ora 16 și un pic când ajung, el este sătul, odihnit și bucuros să mă vadă.

E o senzație placută să îl las la grădiniță dimineața și să mă îndrept spre servici, fără să am inima cât un purice, ca atunci cand îl auzeam cum plânge disperat/speriat; și e de-a dreptul minunat să urc scările spre grupa lui după masa și să știu că dupa 8-9 ore, o să îmi văd puiul de care mi-a fost atât de dor și care a crescut atât de mult și de frumos, mai ales de când frecventează colectivitatea.

Așa, ca o concluzie... toate spaimele, toată durerea, toate lacrimile, "filmele" mai mult sau mai puțin fondate din mintea unei mame care a avut sau are o experiență similară cu a mea: toate, toate, toate trec! Timpul ameliorează orice. Nu se uită nimic, dar își pierde intensitatea. Intervine rutina, acceptarea, lansarea copilului și reintegrarea mamei/femeii în viața socială, aceea adevărată.

Acum ne bucurăm și apreciem cât putem de mult puținul timp care ne rămâne în fiecare după masă, de luni până vineri, iar sfârșitul de săptămână este oaza noastră feerică, plină cu îmbrățișari, pupici, gătit și mâncat împreună, timp petrecut în aer liber, cumpărături și multe altele.

Apreciem mai mult timpul. Sau mă cert mai mult cu el, în sinea mea, pentru că prea o ia la galop, iar eu nu sunt întotdeauna cu dârlogii în mână...

Mă simt liniștită atunci când îi spun lui Domi că a doua zi mergem la grădiniță, iar el reacționează frumos, începând să îmi spună câte ceva despre copii, papa și nani.

E adevarat că uneori încă ne este grea despărțirea. Ne îmbrățișam pe hol, strâns, cât de tare putem. Dar pricepe că mă voi întoarce.

Mami are treabă până la o anumită oră și trebuie să plece, iar tu, bebe mic, înger de copil, esti înțelept și responsabil mult prea devreme, așa că mă înțelegi, îmi întorci spatele să ne fie mai ușor și începi să te joci...

Sursa foto: Desprecopii.com

SALCÂMUL

În Bărăgan, perdelele forestiere din salcâmi sunt des întâlnite; clima și condițiile din acea zonă sunt de așa natură încât nu sunt prea multe alte opțiuni (eventual plopii și duzii) sau, și dacă sunt, poate nu sunt la îndemâna oamenilor. 

Prin urmare, de-a lungul multor terenuri, de-a lungul multor șosele, în câmpuri și de jur- împrejurul casei noastre din Nicolae Bălcescu se întâlnesc acești minunați arbori - salcâmii. 

Însă, în legătură cu ei, voi puncta, în continuare, alte aspecte - ceva mai profunde și mult mai subiective.

În fiecare seară, când îmi adorm comoara, îmi vin în minte multe, multe, multe gânduri și amintiri. 

Lui îi cânt Sara pe deal, a lui Eminescu, și, parcurgând strofele, amândoi privim în gol tavanul, ne "adulmecăm" unul pe altul, ne strângem de degetele mâinilor, iar eu amintesc de vreo două ori de salcâmul eminescian care, surprinzător, e cumva în strânsă legătură și cu viața mea.

Atunci mă întorc în timp, zbor cu viteza luminii și mă aflu acolo, într-un hol lung, alături de verii mei cu care am copilărit (Isa si Ali), la radio se aude muzică populară, iar noi așteptăm... așteptăm ca posesoarea acelor minunați ochi albaștri sau verzi, în funcție de cum au ei chef să arate în ziua respectivă, să termine de prăjit gogoșile din flori de salcâm...

Așadar, flori de salcâm, ouă, lapte, zahăr, ulei, mâini ca ale ei și inocență ca a noastră, aceea de pe atunci, înconjurați de iubire și de timp, pentru noi și pentru alții, și iată, dimineața perfectă, gustarea perfectă! Simplu și parfumat, ca acel loc la fel de simplu, încărcat cu atâtea amintiri...

Îmi vin și acum imagini în minte, cu noi, copilașii, cum împărțeam frunze de salcâm animalelor de pe bătătură. Unele rațuște mai curajoase îmi mâncau chiar din palmă - parcă simt și acum cum mă gâdilau fin cu ciocul pe degete, când apucau de frunzulițe. Ele erau flămânde și curioase, iar eu eram doar curioasă și dornică să le iubesc. Mereu am iubit animalele. Le-am văzut și încă le percep la fel de firave și de neajutorate într-o lume în care a ajuns să predomine cam orice, în afară de ceea ce trebuie. Totuși, parcă pe atunci, viața arăta altfel. Teama, furia, lașitatea ne erau încă străine. Eram doar niște copii, care se bucurau de bunicii de la țară, de normalitate și de fiecare clipă, de când deschideam ochii dimineața, și până îi închideam seara. 

...Așa că rămân cu ochii închiși și mă văd, tot copilă fiind, cu florile de salcâm în păr și după ureche. Eram tare mândră de podoabele mele de înfrumusețare și ele erau accesoriile perfecte pentru o domnișoară în devenire. Nu mai conta că uneori eram desculță. Așa îmi plăcea să umblu, măcar din când în când. Era ciudat de plăcută senzația aceea de diferență, dintre arșița de afară și lutul răcoros. Și mamaia nu mă certa, mă lăsa să simt pietrele și pământul sub tălpi. 

Alergam cu părul despletit pe străzile neasfaltate ale satului, pe câmpuri, apoi, plină de energie mă cocoțam prin copaci și mâncam corcoduși verzi cu sare, de cele mai multe ori cu mâinile nespălate. Nu auzisem noi pe atunci de E-coli sau Helicobacter, ori alți brontozauri pe care acum îi întâlnesc la tot pasul.

În încheiere, recunosc că în salcâm nu m-am urcat niciodată. Nu cred că m-ar fi primit. El este, în schimb, un bun ascultător. Știe prea bine câte povești și amintiri adăpostește întru ale sale ramuri, ori câte taine nu s-au împărtășit la umbra sa... 

Sursa foto: https://evz.ro/beneficiile-florilor-de-salcam-daca-le-consumi-ca-atare.html