CĂLĂTOR SPRE SUFLET

Un nou an, un nou "a fost odată marea". 

În aceeași formulă și ceva mai diferiți ca în anul precedent - ceva mai maturi, mai stăpâni pe ale noastre acțiuni și pe ideea de a petrece timp împreună.

Am prins o vreme minunată, iar ea, doamna mea, marea, se arăta în toată splendoarea ei.

Dar până atunci, se cade să amintesc despre prima oprire care mi-a mângâiat sufletul: la a mea mamaie, așezată în casa ei frumoasă, la care ajungi după ce străbați aleea îngustă, care îi împarte grădina din fața casei în livadă, grădina cu legume și partea cu vița-de-vie.

Am ajuns noaptea și ea ne-a așteptat, deși i-am spus că se poate culca liniștită pentru că ajungem prea târziu. Însă ea era în bucătăria de vară, își făcea de lucru si ne-a întâmpinat. S-a trezit și tataia. Am schimbat câteva vorbe, Dominic era aparent odihnit după câteva ore de somn în mașină și s-a făcut 2 a.m. până ne-am pus la somn.

În realitate, am dormit buștean toți. Cel puțin eu, nu mai știu când am închis ochii și cum s-a făcut atât de repede lumină în camera în care dormeam.

Cert e că dimineața, când am deschis ochii, am privit tavanul - același, de ani de zile, la care m-am holbat de nenumarate ori - când eram fericită, când eram tristă și vorbeam cu el (tavanul), când nu aveam somn sau când pur și simplu nu vroiam să fac altceva decât să mă uit la el, prin el, și să las tăcerea să-mi mângâie gândurile.

Un cap creț și niște ochi jucăuși s-au aplecat deasupra mea, și o guriță mică îmi zâmbea dulce. Apoi a început cu "mmaaammmiii", "taattttiiii". S-a trezit micul prinț, deci dimineața se anunța a fi una cu multe întrebări, curiozități despre spațiul unde ne aflăm, printre care îmi strecuram și eu nevoia de mamaia. Aveam nevoie să o vad, să stau cu ea, să povestim. 

După câteva ore ne-am pus din nou pe drum. Autostrada Soarelui ne-a condus până la mare. 

Am vazut-o de departe, era albastră, întinsă, maiestuoasă. Abia așteptam să simt nisipul sub tălpi și să îi aud valurile. De la an la an, gândul îmi zboară spre ea.

Am auzit multe păreri, cum că n-ar merita banii, că e mai frumos peste granițe. Sufletul meu nu poate fi evaluat în bani. Pe mine, personal, mă leagă multe amintiri de Marea Neagră și îmi face placere să revin tot aici. Avem o țară superbă, chiar sunt convinsă de asta, pentru că am călătorit destul de mult prin ea până acum și voi continua să fac asta.

Așa că am preferat să mă hrănesc cu amintiri și cu momente frumoase petrecute în țara mea. Aveam nevoie de timp al meu, al nostru.

Pentru acest motiv, am adunat și eu frânturi din suflet și din amintiri și am rămas, după concediul la mare, la bunici, în Bărăgan.

Îmi aminteam cum anul trecut, mamaia era destul de rău, nu de mult ieșită dintr-o operație la picior complicată. Eu cu Dominic venisem pentru aproape două săptămâni să stăm cu ea și să o ajut la treburile casnice. 

Anul acesta, situația este complet diferită, și-a revenit frumos. Desigur, uneori mai are dureri, dar e alt om. Curtea arată ca pe vremuri, așa cum îi place ei. Animalele stau în jurul ei și o privesc admirativ pe cea care le hrănește.

Dominic e mai mare, iar anul acesta am putut să mă bucur mai mult de locul de aici, de nopțile târzii, nopțile întunecate însă cumva iluminate de niște stele cum doar aici mi-a fost dat să văd. 

Într-una din nopți a fost lună plină. Stăteam întinsă în pat, cu geamul deschis. Dominic dormea, iar eu ascultam greierii de sub fereastră.

M-am putut gândi mult, am putut să ajung din nou la mine și a fost atât de plăcut să îmi vorbesc, să mă aud, să mă înțeleg.

N-a fost planificat de acasă să îmi petrec a doua jumătate a concediului la bunici.

Dar, cum spunea o prietenă, "ascultă-ți sufletul și nu mai gândi atât de mult".

Eram pe plajă, priveam marea, și mi-am spus că da. M-am hotărât să nu mă întorc încă acasă. Aveam nevoie de asta. Și nu doar eu.

Și ce poate fi mai frumos când printre rațe, găini, câini și pisici, se ivesc doi ochi puri și un zâmbet parcă nepământean? 

A fost cel mai frumos cadou pe care puteam să i-l fac în acest moment fiului meu. 

Să aibă parte de ceea ce am avut și eu și să vadă și să simtă ceea ce în jungla urbană nu reușește să pătrundă: liniștea.

PERDEAUA COLORATĂ

De multe ori, e mai frumos să privești ceva doar din depărtare... În acest fel, frumusețea unui colorit poate fi surprinsă întru-totul, în toată splendoarea sa.

Și totuși, curioasă fiind, mă apropii de ceea ce numesc "perdea" - am ales să folosesc această denumire pentru a crea sentimentul de ceva comun, de ceva firesc, unui ceva ce tocmai asta nu este.

Nu am vrut să mă sperii de frumusețea inexplicabilă și nici să mă las intimidată de un moment pe care nici nu știu cum să îl descriu.

Era ceva impunător, extins, la câțiva metri, în fața mea - ceva ce aproape că îmi acapara cu totul orizontul. Eram doar eu și acel ceva mare și colorat - perdeaua, după cum spuneam, un fel de linie separatoare dintre două dimensiuni care, totuși, se întrepătrund și se completează una cu cealaltă.

Doar noi vrem să nu credem. Doar noi vrem să vedem altfel decât e. Dar ele sunt aproape una și aceeași. Dar, pentru așa-zisa siguranță, ochiul omului construiește "ziduri" în jurul spațiului lui de confort, pentru a se proteja cumva de acel inexplicabil nemărginit care e atât de minunat și care sperie atât de mult!

Iar al meu "separator" îmbracă forma fizică și totuși firavă a unei perdele de fluturi - colorați, plăpânzi la atingere și totuși puternici împreună.

M-am apropiat și i-am atins pe unii dintre ei; mi se păreau atât de frumoși cum dau din aripioare unul lângă celălat! Însă atunci când mi-am privit degetele acoperite de praful colorat de pe aripioarele lor, am conștientizat că sunt materie.

Sunt minunați împreună, dar îmi blochează vederea. Sunt frumoase culorile lor, dar eu vreau să văd ce e dincolo de ei, indiferent de nuanțele pe care le îmbracă spațiul de după ei. Sunt deosebiți cum se mișcă unul lângă celălalt și imaginea pe care o formează ei, împreună, per ansamblu, dar sunt fluturi! Azi, sunt fluturii pe care eu vreau să îi văd, dar cine știe ce sunt ei, cu adevărat?

Și atunci mi-am dorit ca perdeaua să cadă, fluturii să zboare, iar eu să pornesc într-o călătorie lungă și frumoasă dincolo de ceea ce am creat, dincolo de ceea ce am tot cărat după mine.

Cum dorința a izvorât din suflet, ea s-a împlinit înainte de a o rosti.

Fluturii s-au risipit care încotro - câțiva s-au agățat de hainele mele negre, pentru că așa îmi place să mă îmbrac - doar pentru a da un colorit diferit energiei ce mă înconjoară.

Și astfel, am deschis încet ochii și m-am trezit. Mintea îmi era încă împrăștiată și simțeam furnicături în extremități, de parcă acum m-aș fi încălzit după o lungă călătorie friguroasă.

A fost un minunat și un inexplicabil somn de prânz. Lung, adânc, cu copilul în brațe.

Genial, de altfel! 

Sursa foto: https://newsweek.ro/timp-liber/efectul-fluture

METAMORFOZĂ

Dimineața, cerul era acoperit de nori întunecați și groși. Și totuși, departe, în orizont, câteva raze de soare, inițial timide, își făceau loc printre ei, devenind tot mai puternice, parcă scânteind de mândrie, în toată frumusețea lor.

Nu a durat mult - m-am bucurat de acea explozie de lumini colorate preț de câteva minute, în care am văzut-o eu și poate alți câțiva oameni, care priveau spre cer, dimineața pe la ora șase - apoi culorile vesele au dispărut, odată cu razele soarelui.

Ceea ce am văzut, a fost minunat și suficient pentru ca ziua să nu-mi atârne greu în suflet, precum plumbul care stăpânea cerul, indiferent de ceea ce avea să urmeze, de ceea ce voi întâmpina... Ba mai mult, am realizat cât este de plăcut să am din nou timp să mă bucur de lucrurile simple și de ceea ce sunt.

Atunci când îmi este dor de mine, mă opresc în loc și rog timpul să mai aștepte - să-mi dea un răgaz, oricât de mic, atât doar cât să apuc să mă întorc spre mine, cea mică și cu sufletul curat și să o strâng în brațe pentru câteva clipe.

În acest fel, cea mică simte brațele ocrotitoare ale femeii de azi, cea care va deveni chiar ea, urmând cursul firesc al zilelor și al anilor, iar femeia-adult are ocazia să simtă mirosul copilului care a fost, să își încarce bine plămânii cu mireasma inocenței și să o aducă în prezent, spre a-și înveli cu ea sufletul.

Sinceră să fiu, sunt multe clipe în care îmi este dor de mine și de oamenii din viața mea, pentru că îmi lipsește vremea când aveam tot timpul din lume și drept este că nu pot proceda mereu așa cum am amintit mai sus. Doar din când în când, când dorul parcă începe să doară mult prea tare.

Anii au trecut, eu am crescut și, la braț cu cei dintâi, am dansat și continui să o fac, cu capul sus și dornică să cunosc tot mai mult, din tot ce este benefic pentru un suflet flămând și însetat de adevăr și de cunoaștere.

Ne transformăm. Metaforic sau nu, puterea metamorfozei este în noi.

Suntem iubire, iar aceasta nu cunoaște limite și nici bariere.

Să ne amintim mereu de ceea ce suntem, chiar și atunci când mintea, mult prea aglomerată, parcă refuză să ne îndrume. Trebuie să pășim cu încredere și să ne ascultam glasul inimii - sau instinctul, vocea sufletului, indiferent de denumirea pe care o preferăm.

Important este să auzim acea chemare. Să ne lăsăm ghidați, să ieșim din starea de amorțire. Să renaștem prin trecerea timpului, să fim mai buni, mai frumoși, mai curați și, atunci când ne uităm în oglinda vieții, ea să ne spună că da, suntem ceea ce suntem. Nu doar că părem a fi. Să fim una cu adevărul, cu minunea a ceea ce suntem. Și să ne amintim mereu că am ales să renaștem, pentru că suntem într-o continuă și o binecuvântată transformare.

Confidențele către suflet sunt esențiale. Haideți să ne oprim puțin din ceea ce facem, să luăm o „gură” zdravănă de aer în plămâni, să închidem ochii și să vorbim cu noi înșine, spunându-ne ceea ce avem de spus și să ne ascultam eventualele obiecții.

Suntem sau nu mulțumiți de ceea ce am ajuns să fim, de ceea ce facem? Ne asemănam cu imaginea pe care o aveam în minte despre noi, despre cum am vrea să ajungem să fim, atunci când începusem să ne clădim viitorul de atunci, prezentul de acum?

Ce am schimba la noi? Ce am putea lăsa să mai aștepte, în schimbul unor clipe de liniște în care să fim doar noi, cu noi înșine? De ce nu ne-am dori un asemenea răgaz? De ce ne-am ascunde, ori de ce am fugi?

Eu ori am obosit să fug, ori mi-am dat seama că nu întotdeauna fuga este sănătoasă. Și atunci... Timpul a fost îngăduitor și mi-a permis reîntâlnirea mult dorită. Astfel eu, cea de atunci, am primit îmbrățișarea maternă a femeii de azi, iar mie, cea de acum, două mânuțe fine mi-au mângâiat chipul, părul, în timp ce buzele-mi șopteau că este minunat să îți poți îmbrățișa reflexia din oglindă. În acele clipe, timpul ne zâmbea, dilatându-se, cuprinzându-ne pe noi și întreaga lume, cu văzute și nevăzute.

De atunci, când răsare soarele, mă opresc în loc, din tot ceea ce fac și îmi ridic ochii spre cer, să mă pierd cu privirea în el, adânc, departe, iar cu gândul să călătoresc și mai departe, tot mai adânc și mai profund, spre locul de unde a luat naștere cuvântul...

Noi, cuvântul și binecuvântarea de a ființa în acest Univers.

Sursa foto: https://hyperliteratura.ro/metamorfoze-in-literatura-populara-si-culta/