luni, 28 octombrie 2019

SPRE SOARE


Pășesc încet și cu emoție, când simt că totul tremură sub mine;
Dar nu pământul se mișcă, ci corpul îmi e nesigur,
Cumva în dezacord cu adierea vântului care mă-nghiontește din spate -
Să merg mai repede, să alerg și să nu mă opresc
Decât atunci când inima-mi va zbiera că nu mai poate.

Până atunci însă, e timpul meu, să fiu cu tot corpul în pas alert, 
Cu părul fluturând, lăsat pe spate, 
Și cu lacrimi în ochi de bucurie 
Alergând spre soare,
Repetându-mi la nesfârșit, rostind puternic, spre cerul mare,
Că eu am să știu când să mă opresc,
Să nu devin un al doilea Icar.

Vreau ca a lui căldură să îmi mângaie în suflet,
Chiar și atunci când va fi momentul să mă opresc la o distanță
Suficientă încât îl pot vedea în toată splendoarea lui,
Iar ochii ... să îmi fie la fel de împliniți precum inima,
Plină de speranță.

Și alerg, și alerg, și alerg fără oprire -
Nu obosesc, nu mai gândesc, doar mă bucur de trăire,
În timp ce ochii încet mi se deschid 
Si totul devine alb, ca un tavan;
Ma forțez să îi deschid mai bine și astfel realizez 
Că am visat că am alergat neîncetat
După ce totul sub mine s-a clătinat.

De ce ar trebui să alerg, mă-ntreb?
Pentru că timpul e alert și sunt prea multe de făcut,
Într-o lume atât de mare și deasupră-i,
Acel spațiu infinit...
- La întrebare tot eu îmi raspund.

Frumos vis, deosebită întâmplare.
Să fi fost doar un vis?
Mare mirare! 
Apoi aud o voce, de undeva departe:
Spre soare, draga mea copilă,
Degeaba alergi până la capătul lumii,
Căci nu îl vei ajunge nicicând!
Iubește-l și te-nalță, apoi învață să zbori,
Prin gând și suflet.
Și de-l vei ajunge, nu vei vrea să mai cobori.

Sursa foto: http://www.anidescoala.ro/divertisment/povesti/alti-autori-romani/dedal-si-icar/

duminică, 13 octombrie 2019

MÂINILE


În bătaia lunii, două mâini se ating și se unesc. Degetele de la mâna lui ies totuși în evidență, depășind lungimea degetelor de la mâna ei, astfel că uniunea lor nu este perfectă. Totuși, lumina lunii, prin frumusețea ei, maschează cumva acestă mică imperfecțiune. 
Din depărtare, te lași absorbit întru-totul de minunatul tablou pictat în noapte. Ei bine, pictorul nu doarme; nu, el nu are odihnă. 
Pictorul dă viață, creează. El a creat mâinile și le admiră cu atâta forță, deși ele nu sunt perfecte - pentru că mâna lui este mai mare ca mâna ei și, când se unesc, degetele lui rămân fără susținerea completă a degetelor ei. 
Și totuși, din imperfecțiune s-a născut perfecțiunea, pentru ca, mai apoi, să devină și ea imperfecțiunea din care se vor desprinde, la rândul lor, alte perfecțiuni. Mereu a fost așa. Circuit. Doar că noi am tot schimbat termenii, am dat alte definiții, ne-am schimbat aspirațiile, țelurile, deși noi toți, sau marea noastră majoritate, tânjim în secret după cele mai "banale" lucruri. Asta înseamnă, de fapt, să te întorci spre simplu, spre natural, spre origini, spre ceea ce ești. 
Însă pictorul știe totul, pentru că el nu și-a permis să uite cine e; cum altfel ar fi reușit să dea viață iubirii, dacă și-ar fi lăsat sufletul să fugă dintr-însul? Căci sufletul da, știe să fugă - să o ia chiar la goană, din moment ce omul îi creează, cu sau fără voia sa, condițiile necesare de evadare.
Păstrându-se pur, pictorul nostru a fost capabil să creeze un tablou mirific: în noaptea adâncă, în bătaia lunii, mâna lui, protectoare, cuprinde mâna ei, mai mică decât a lui, aparent mai firavă. Câtă gingășie!
În realitate, însă, mâna ei mică s-a întors spre mâna lui, cuprinzând-o, și, așa firavă cum pare a fi, a avut mereu puterea să îl susțină și să îl protejeze - căci așa a învățat-o să facă iubirea insuflată chiar de propriul creator, pictorul, acela ce nu doarme, cel făr'de odihnă, care, în noaptea adâncă, în bătaia lunii, inspiră iubirea care îi mângâie plămânii, apoi începe a o picta, creând și creând, neobosit... 

Sursa foto: https://m.crestinortodox.ro/religie/forta-creatiei-142755.html

duminică, 22 septembrie 2019

SEPTEMBRIE SÂNGERIU



... În care natura se transformă, își urmează cursul, sub formă de circuit. Știu sigur că am mai fost în acest punct, și nu doar o dată, acela în care privesc frunzele aurii, frumoase, dar fără viață, totuși. 
Mi-a atras atenția Dominic, care le culegea de pe jos și le arunca într-o baltă mică. Mare mi-a fost mirarea când m-am trezit din somnul în care m-am scufundat cu totul în vară, undeva prin luna lui iunie. Nici atunci nu a fost caniculă, așa, ca în alte dăți, dar mintea îmi spunea că e vară; și-atunci m-am scufundat în mare, în soare, în verde și în viață. 
Ei bine, acum m-am trezit din acel somn și nici nu cred că am fost prea deranjată de conștientizarea că... a mai trecut un an, aproape. 
Alergăm prin timp, de luni până vineri, iar sâmbătă și duminică nu mai știm ce concesii să încheiem cu el, să îl oprim, să nu mai treacă. În fiecare luni ne promitem că în acele două zile magice libere care vor urma, vom fi mai mult pentru noi, pentru familie. Dar când ele vin, noi suntem tot cu capul în rutina de sfârșit de săptămână și tot nu facem ceea ce i-am promis sufletului nostru în ziua de luni - mohorâta zi de luni, în care starea depresivă ne învăluie în mantia ei neagră, acaparatoare.
Un altul ne spune că fiecare zi e o binecuvântare, iar noi dăm mecanic din cap, că da, așa e, și totuși nu înțelegem cu adevărat. 
Să nu așteptăm să fim prea conștienți de asta, atunci când se întoarce clepsidra, când pricepem obligatoriu că da, fiecare zi e o binecuvântare. Modul de a trăi ne aparține în mod exclusiv, atât în sensul profund, uneori de neînțeles - care, de fapt, ascunde multe sensuri ale fiecărei trăiri, cât și în sensul mai "palpabil", mai la îndemâna oricui, de a medita asupra lui. 
În multe dimineți ale acestei luni priveam cerul, de pe terasă. Abia atunci începea să se crape de ziuă. În orizontul îndepărtat se ivea o lumină sângerie, care alunga noaptea din fața ochilor mei. Luna era încă pe cer. Greierii încă cântau. Și totuși, acolo, departe era soarele. Bietul soare, cât de mult și-a pierdut din puterea de a încălzi! 
Tremurând de frig cu cana de cafea fierbinte în mână, mi-am amintit de diminețile ploioase din luna septembrie, când începea școala. Ce trist! Pe atunci, nu mi se părea că poate fi ceva mai crunt decât atât! Parcă simt și acum golul din stomac pe care îl aveam când străbatem pe jos drumul dintre casă și școală. Paradoxul e ca îmi plăcea la școală. Dar sufeream prea mult după vară, după soare, după vacanță, bunici și libertate. De aici și senzația, printre stropii reci de ploaie, vântul tăios, și somnul care îmi apăsa pleoapele, că nu îmi place școala.
De fapt, luna septembrie nu are nici o vină pentru micile mele drame. Ea e o lună bogată în culori, în trăiri și în decizii radicale. Sub apăsarea senzației de goliciune, poate mulți dintre noi simțim nevoia să clarificăm anumite situații; ceea ce e bine, pentru că gândim, funcționăm, căutăm soluții.
Septembrie vine, așadar, cu începuturi. În septembrie ne adunăm puterile, oricât de împrăștiați simțim că suntem, oricât de obosiți; ne adunăm puterile și facem acel salt definitoriu, care face diferența între ceea ce am fost și ceea ce e menit să fim. 
Conștientizăm că nu suntem obligați să facem lucruri, ci să le facem pentru că așa vrem, când vrem, când simțim că putem. Putem spune "nu" sincer, fără regrete. 
Nu avem datorii față de alții, ci doar față de noi înșine: suntem datori să ne înțelegem, să ne acordăm timp și să fim blânzi cu corpul nostru, care trece prin atât de multe schimbări. 
Meditând la asta, mi-am dat seama că, de-a lungul vieții, nu am fost prea înțelegătoare cu mine. 
Am ridicat prea sus ștafeta și am tras mult, am tras de mine, fie că era cazul sau nu. Nu am făcut asta pentru că era ceea ce simțeam, ci pentru că așa trebuia. Și nu m-a obligat nimeni. Nu mi-a impus nimeni. Doar eu, am vrut să fiu ca alții, care nu erau neaparat sus, ci doar pe un plan diferit de mine. Nu m-am oprit niciodată în loc să îmi întreb sufletul daca fac ceea ce își dorește. Dacă aș fi avut urechi să îl ascult, aș fi înțeles că el, de fapt, tânjea spre un alt cântec. Mi-l și fredonda, însă versurile sale și linia melodică nu au ajuns la mine, pentru că mintea îmi pusese, între timp, un alt CD. 
Ce vreau să spun de fapt, este ca e important nu doar să ne menținem pe linia de plutire, ci să zburăm cu totul, deasupra apelor, în adâncimea autenticității și de acolo să ne hrănim sufletul: cu plăcerea sa, cu nevoia sa, cu iubire și cu adevăr. 
Faptul că mi-am dat seama de aceste aspecte în luna lui septembrie, e doar o coincidență. 
Faptul că nuanțele sale sunt superbe, auriu cu sâgeriu, când natura moare - pentru că se pregătește de un alt ciclu, de renaștere - e un paradox.
De asemenea, că titlul este învăluit de o notă gravă, că toți ne gândim la sânge, la durere, când de fapt circulația sângelui înseamnă viață, e un alt paradox.
Sau asa le numim noi, coincidențe si paradoxuri. Eu nu prea cred în ele. Sunt adevăruri mascate. Recurgem la a folosi măști, atunci când adevărul e prea greu de digerat, de acceptat, de trăit cu el în suflet. 
... și când te gândești că întreaga (de)zbatere din mine a pornit de la o frunză!

https://www.descopera.ro/stiinta/16017152-imaginea-surprinzatoare-de-pe-suprafata-soarelui-inregistrata-de-nasa