CUVINTELE PE CARE VREAU SĂ LE AUD

 

Luna mea preferată. Luna mea...

Fără să fac nimic special, mă simt altfel. Lumea mea arată altfel. Totul devine altfel, pentru că aceasta este, pur și simplu, luna mea...

Prin aceiași ochi, și luna de pe cer arată altfel, mai rece și mai frumoasă, atât de perfectă și atât de departe, de neatins! 

Ciudat sentiment, nu-i așa?

Cu siguranță nu îți este străin. Cel puțin o dată în viață, sufletul tău a zărit ceva considerat a fi perfect sau aproape perfect, situat însă prea departe, prea de neatins. Simți cum mâinile îți tremură numai la gândul unei simple atingeri?

În realitate, îmi tremură ușor tot corpul, întrucât se face din ce în ce mai rece, iar eu încă visez la soare.

Noiembrie. O privesc pe doamna care îmi atinge umerii și îmi zâmbește ștrengărește din oglinda care-mi reflectă chipul.

Încă un an! îmi spune. A mai trecut încă unul, confirm și eu. Iar viața devine partenera perfectă pentru mine - din ce în ce mai serioasă, mai matură, mai asumată. Mă determină să gandesc, să meditez, să analizez. Mă pune față în față cu propriile vise, să trag singură concluziile. Apoi îmi arată altele, după care îmi prezintă numeroase alte posibilități.

Liberul arbitru, concluzionez. Și multe imagini și secvențe mi se perindă prin suflet, stând așa, cu ochii închiși.

Ce îți dorești? Mă întreabă el.

O simplă întrebare! îmi spun. Oh, dar ce întrebare simplă! Și atât de multe variante de răspuns, atât de multe posibilități! Cam complicat, totuși.

Ei, dar dacă ar fi să aleg rapid ceva - ceva ce nu ține exclusiv de mine, aș spune că ... Aș vrea să aud acele cuvinte...

Și sufletul meu începe să aplaude atât de tare, încât corpul îmi este cuprins de fiori, fluturi, emoții, iar mintea îmi e blocată de a da orice altă comandă în afară de aceea de a lăsa sufletul să simtă…

Cuvintele acelea  reflectă doar adevărul care zace în noi, sunt cuvinte care transmit ceea ce purtăm în noi. Cuvintele acelea înseamnă sinceritate, înseamnă iubirea de care este capabil un om măreț - supraomul. Cuvintele acelea sunt o privire plină de tot ceea ce buzele nu rostesc, de multe ori. Cuvintele acelea sunt oda inimii pe care nu m-aș sătura niciodată să o ascult - atunci când timpul se dilată și înghite tot ceea ce am fost, ceea ce sunt și ceea ce se presupune că voi fi. 

Cuvintele acelea sunt ciocnirile dintre doi titani: realitatea, pe de o parte, cu propriile dorințe, pe de altă parte –  senzație similară cu aceea de parcă nu ne-am întalnit de câteva vieți, însă palma ta o simt într-a mea, de parcă ar fi fost ieri ultima plimbare prin frunzele arămii, de toamnă târzie.

Dimensiunea temporală în care ne aflăm ne reamintește, pe zi ce trece, tot mai mult, despre cât este de importantă calitatea timpului nostru și a clipelor care zboară, doar gândindu-ne la ele.

Poate că au trecut niște ani despre care n-am înțeles mai nimic până acum; poate că au fost cei mai minunați ani de până acum; poate că am trecut prin ei fără să iubim cu adevărat, fără să trăim, fără să facem ceea ce ne-am dorit cu adevărat.

Poate că am avut cea mai magică copilărie existentă, sau poate că tocmai acea perioadă a fost lipsită de iubire...

Cum oare, să învățăm să îmbrățișam, dacă niciodată nu am simțit două brațe iubitoare de jur-împrejurul nostru, care să ne atingă spatele, umerii, părul, până ni se reglează respirația sacadată de la atâta plâns?

Cum, oare, să ne bucurăm de magie, dacă ea nu este palpabilă, daca ea nu se arată nici după atâția ani, nici după atâta timp...? Ce gust are? Ce formă are? De ce nu vine?

Aprofundez cuvantul „magie”; îmi imaginez partea în care ochii tai mă privesc și astfel îmi spun poezia toamnei - un amestec plin de beatitudine, de profunzime, de apăsare, de taină amestecată cu o deosebită înțelepciune.

Dacă m-aș apropia, ți-aș simți inima, cu toată vâltoarea din adâncul ei, cu toată aroma ploii, a pământului umed, a soarelui care încă încearcă să îl încălzească, aroma dimineților reci și a nopților adânci...

Și totuși...

De multe ori, cuvintele pe care vreau să le aud sunt acelea pe care mulți nu le spun, din varii motive - pentru că nu le cunosc, pentru că nu vor să le spună, pentru că nu se simt pregătiți, pentru că nu pot, sau pentru că încă nu a sosit timpul lor.

Cuvintele pe care vreau să le aud sunt acelea care, de fapt, nici nu trebuie rostite: inima mea le aude direct din sursă, atunci când tu taci, iar inima ta le cântă.

Doar că zarva dintre cele două apasă.

Noiembrie.

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 11/2020

INIMI TIMPURII, FRUNZE RUGINII

 

Când noaptea se ridică și zorii zilei se ivesc,
Clipesc încet, încercând să cuprind
Cât mai mult din razele de soare
Ce se joacă vesele, printre frunzele arămii
Și prin al meu suflet, dând năvale,
După un somn adânc,
ce m-a purtat la limita de hotare,
Lăsând în urma sa o cupă goală de vin,
Din care s-a servit licoarea mistică,
cu gust de pelin.
 
O vreme, sufletu-mi aleargă vesel
Prin frunzele scăldate-n auriu,
Iar apoi face saltul în lumea nevazută,
Prin care mă plimb desculță, hoinară în timp,
Și devin una cu pământul,
Când prin tălpi îmi scaldă trupul
Cu a sa binecuvântare.
Mă opresc să o respir și să o cuprind între palme:
E nemărginită și miroase a sare.
 
Razele mi-au devenit podoabe ce-mi îmbracă trupul,
Soarele de foc, ca în apus, îmi sărută chipul, iar
Acel cer, de acea culoare, îmi va dăinui mereu în suflet,
purtându-l cu grijă, învelit în iubire,
Ca pe o comoară, ascunsă-n adâncuri,
De buze pecetluită,
Până în cele mai vechi timpuri…
 
Schițez un poem închinat naturii,
Cu degetele apăsând tot mai adânc în solul fertil,
Simțindu-i răcoarea și mirosul de trecut,
amestecat cu tine și cu mine,
Un veritabil elixir
Și o vagă dulce amintire,
Precum un zâmbet pierdut și abia regăsit,
În contururile nopții ce va să vină
Ce-mi va opri genele să se unească,
Rămânând cu ochii grei de nedormire.
 
Mi-a fost dor să mă trezesc în zori de zi,
Iar steaua mea să mă vegheze din înaltul cerului,
Să m-aștepte să ies și doar să o privesc;
Da, mi-a fost atât de dor să-i spun lunii: bună dimineața,
Când soarele se asunde de iubirea ei rece, amețitoare;
Atât de naiv, atât de copil!
 
A venit toamna! îmi spun.
Desigur, m-a ajuns din urmă,
Iar acum mă cuprinde în brațe și nu mă mai lasă,
Mă strânge puternic, până amorțesc
Și scot din mine cuvinte, gânduri, versuri,
Pe care le pictez pe pânza țesută de ea,
Ce dăinuie întru eternitate.
 
Suflarea-mi e odă cântată
într-o limbă străină de auzul eului tău;
Ferice de cel ce-și lasă inima să-i vorbească
Măcar pe timp de noapte, când mintea tace
Și simțirile-i se trezesc din adânca adormire,
Pe care sunt pedepsite să o îmbrățișeze.
Tu nu pricepi.
 
Precum diminețile reci și dupa-amiezele arzătoare,
Suntem plini de reproșuri în zi - ce mare nebunie!
Iar noaptea ne surprinde iubindu-ne-n taină.
Nehotărâte ființe, așa, ca toamna:
nu știm pe care să lăsăm - soarele sau luna -
Să ne domine sufletul și simțirile.
 
Mintea mă doare. Gândurile mi se zbat
Între taină și visare, dulce si amar;
Privesc cum în urma pașilor tai,
se ridică tornada,
Cu un amalgam de nopți albe,
Întrebări rămase fără răspuns,
Pentru că nu le cauți în locul potrivit.
Mă simt viu, îți spui. Și știu că ești aici!
 
Nu te aud.
O frunză stă suspendată de o creangă,
Neștiind de' să cadă într-ale mele degete,
sau să-ncerce să ajungă ceva mai departe.
Într-a ei plutire, nehotărată, de altfel,
Mă atinge, ca o fină mângâiere,
apoi se-ndreaptă spre pământ,
Urmându-și chemarea, să-și ofere alinarea.
Te-aș așeza în palmele mele...
 
A venit toamna.
Pe sub frunzele ruginii,
Acunse de lumea-ntreagă,
În liniște să trăiască, una pentru alta,
Două inimi plăpânde bat cu putere,
Îmbrățișate fiind.
Da, a venit toamna...
Iar ele, inimile toate,
Sunt pe atât de vechi, pe atât de timpurii!

Sursa foto: https://www.pexels.com/photo/autumn-autumn-leaves-depth-of-field-dry-leaves-414622/

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 10/2020

ASCULTĂ-MĂ

 

... Când simți că nu te mai regăsești în lumea de acum, că oamenii parcă nu mai sunt oameni, când ai senzația că nu ești privit, ascultat și că umpli un simplu gol, în locul căruia putea fi oricare alt pion cu aceeași formă ca tine, ascultă-mă!
Când zilele zboară, nopțile nu mai au puterea să îți odihnească trupul, când rutina îți încovoaie șira spinării și te îndeamnă să nu te mai privești în oglindă, cu spatele drept, când nu mai ai puterea să îți ridici ochii din pământ, ascultă-mă!
Când te simți neîmplinit, de parcă prea puține trăiri mai sunt în măsură să te facă să zâmbești, pentru că prea puține persoane sunt acelea cu care merită să îți împărți bucuria, pentru că te-au lăsat singur, pentru că esti singur, pentru că ai ajuns singur... Ascultă-mă!
Viața pe care o trăiești este o minunată iluzie. Este ca o buclă care se desprinde din eternitate, în care ființezi pentru a juca unul din rolurile supreme pe care le interpretezi cu voia ta.
Fiecare zi este o binecuvântare. Dimineața, mulțumeste-i Lui, mulțumește-ți ție, pentru șansa de a fi ceea ce ești, de a te manifesta, de a păși mărunt spre ceea ce urmează să dobândești, cu multă înțelepciune.
Când tăcerea te apasă, când liniștea devine prea grea, când ochii ți-au secat de lacrimi sau când ai vrea să te eliberezi, însă nu știi să plângi, sau să-ți strigi durerea, vorbește-mi, comunică cu mine.

Nu suntem separați. Tu nu ești singur, iar eu nu sunt departe de tine.
Suntem împreună, pentru tine, pentru noi, pentru ceea ce am ales să fim.
Am fost ecoul tău și înainte. Acum fac parte din iluzia ta și te voi urma și dincolo de ea, pretutindeni, oriunde vei alege să mergi.
Sunt eu, vocea ta, pe care, de prea multe ori, nu o auzi pentru că asculți de alte voci, care nu îți aparțin, care nu te cunosc și care au pentru tine doar vorbe goale.

A venit timpul nostru. Am multe să îți spun. Eu știu cum să te îndrum. Ești prea mult pentru cei ce se mulțumesc cu atât de puțin. Îți voi arăta drumul spre cei ce te așteaptă să îi completezi. 

Ascultă-mă...

Sursa foto: http://www.cunoastelumea.ro/totul-este-vibratie-puterea-modelatoare-a-sunetului-intr-un-experiment-impresionant-video/