LA CAPĂT DE CURCUBEU

 

M-am întrebat: câte ?
Câte sentimente îmi pot străbate inima
Într-un moment anume,
Ales la întâmplare,
Într-o zi oarecare,
Când totul se întoarce invers;
Spune-mi, câte, oare?
 
Îmi aud pulsul din vene
Și respirația adâncă
Și nici un răspuns la întrebările mele
Ce rămân suspendate, în ecou,
În freamătul arămiu al clipelor
Și-al tăcerii mantou.
 
Timpul se comprimă
Și gându-mi aleargă laolaltă cu sufletul
La capăt de curcubeu
Unde se termină lumea,
Și norii ating pământul într-un sărut tulburător,
Când simt grija soarelui -
Apus în lumea terestră -
De a cuprinde întreaga suflare a lumii,
Conturată atât de neclar
Când îndoielile devin certitudini,
Când vocea tremură
Și pașii devin nesiguri
Pe pământuri mișcătoare,
Într-un declin sfâșietor.
 
M-am oprit din alergat,
În punctul cel mai îndepărtat,
Acolo unde se termină lumea;
Am respirat profund... Am respirat,
În acel loc fertil pentru a sădi iubirea
Menită să apropie două suflete,
Din cele mai îndepărtate orizonturi,
Ale aceluiași Pământ,
Ale cărei chemari străbate deșerturi
Pentru al iubirii cânt.
 
Acolo departe,
adâncită în singurătate,
Mi-am dat seama că îmi e atât de dor de mine,
De sufletul meu, de zâmbete
Și de toată iubirea pe care pot să mi-o ofer;
Că îmi lipsește ființa ce sunt,
Aceea ce doarme atât de adânc,
Încât îmi e anevoios drumul ales
Să mă tot caut, să mă regăsesc.
 
De aceea, la capăt de lume
Port pe buze o rugăciune
Pe care o aud doar cerurile,
Când încep timid să desenez,
Iar pastelurile îmi îmbracă schița anemic creionată,
Ce-ncepe a prinde viață și a se misca
Nestingherită, prin multitudinea de limitări,
Aproape sfidând nuanțele plumburii
Ce i-au devenit umbră
Cutreierând prin timp...
 
Aproape că nu pricepem
cât suntem de mari
Și ce bogăție ascunde inima noastră;
Câtă magie putem crea
cu aceste mâini prea temătoare
Și cât putem vindeca,
Numai de ne-am încrede…
 
Ne pierdem în detalii atât de ușor
Râvnind la nimicuri, ce ne îngroapă sub adevăr,
Ce se așează strat peste strat, astfel încât
Sufletul zbiară din străfunduri,
Fără rezultat,
Rămânând fără glas
Cel puțin pentru o vreme,
Într-al infinitului răgaz,
în care n-avem încontro,
Decât să ne oprim și să medităm
La ce simțim, ce iubim,
UNDE și CE anume doare
Să oprim cea mai mică apăsare…
 
Suntem un minunat rezultat
Al tuturor timpurilor ce s-au perindat
Prin sufletele noastre și ce au îmbrăcat
Varii veșminte, în care s-au aflat;
Am avut ochi, prin care am văzut,
Și am avut priviri opace,
Atunci când a cunoaște nu s-a putut;
Am avut trăiri prin care am crescut,
Și am avut căderi...
Și toate au trecut.
 
La capăt de curcubeu,
Toate se arată mai clar, mai aparte;
Lacunele capătă sensuri,
Când din ceruri plouă cu versuri și
Vezi tu, azi, privind în spate,
Acolo unde a fost furtună
Îmi dau seama că am fost nebună
Să fiu geloasă pe un fir de păr
Ce ți s-a lipit de buză...
 
Un strop de ploaie și o rază de soare
Colorează altfel amintirile de vară,
Devenind cunună ai anilor fragezi,
ai vieții bogății
În timpurile ce i-au urmat,
în noapte si-n zi.
 
Acesta e momentul în care
Mă agăț cu încăpățânare
De mine, ca de un stâlp,
Să îmi ajung, să îmi rămân,
Să-mi fiu.
 
Mă întreb din nou ce simt -
Și îmi e mai clar ca oricând
Că îmi e dor de mine, de ceea ce sunt eu.
Inima mi se deschide tot mai mult,
Devenind parte din euforia când
Norii ating pământul într-un sărut tulburător
Simțind bucuria soarelui, în răsărit,
De a cuprinde într-o mare îmbrățișare
Întreaga suflare a lumii: apogeul sublim!

Sursa foto: https://www.pikist.com/free-photo-volmx/ro

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 11/2021.

INTROVERSIE

 

Am privit într-o veche oglindă,
Iar o ea m-a privit în ochi
Și mi-a zâmbit atunci când eu i-am zâmbit,
Și ea a tăcut.
atunci când și buzele mele au amuțit.

I-am spus povești lacului
Rece, precum marmura -
Am vrut doar să-i fiu alături noaptea,
Să ne alinăm dorurile-mpreună,
Mângâind luna cerului, în apa sa lină…
I-am și cântat,
Dar el, lacul, a tăcut.

Am surprins un chip în geamul ferestrei prăfuite
Și am vrut să îi ating ochii blânzi,
Să îmi înnod degetele în păru-i fin,
Care-i încadra obrajii trași…
L-am tot rugat să mă lase -
Dar el, chipul, n-a răspuns.

M-am plimbat, rătăcind pe străzi
Și m-am uitat la oameni:
N-am putut să le zăresc privirile
Având capetele atât de plecate...
Simțeam că mă doare.

M-am oprit lângă o băltoacă,
ce se afișa nestingherită sub cerul înstelat
Și am zărit în ea o ființă de lumină:
Bucuroasă, îi zâmbeam,
În timp ce o priveam, când ea vorbea;
N-am vrut să o supăr,
să îi spun că… nu o auzeam.

Cu mintea tulburată, am mers mai departe,
Căzută pe gânduri întortocheate,
Când am simțit deodată
Că ceva mă arde:
Era dorul de vorbi
Și de a fi auzită
într-o lume surdă,
care nu mai ascultă
Fiind prea grăbită
Să se-ndrepte spre nimic,
Să năruie totul, într-o clipă -
Și asta m-a durut.

M-am întors la oglinda
Pe care n-am înțeles-o la-nceput;
Și, cu multă răbdare
M-am așezat pe un scaun, în fața ei
Privind direct în ea, pe ea,
Acea ea, care n-are nevoie de cuvinte
Pentru a fi înțeleasă și iubită.

I-am oferit o mângâiere rece,
Trasată firav,
cu degetele pe sticla din care mă privea
Și știu că a înțeles,
c-am înteles și eu, într-un târziu,
Taina ce-n suflet o purta.

De atunci, am hotărât să îi scriu
Când vreau să ne-nțelegem,
Să învăț să tac și să mă ascult,
Pentru ca ea să poată sa-mi spună
Câteva cuvinte sau să-mi țină prelegeri.

De atunci, când privesc în oglindă,
Și ea ma privește în ochi,
Ne zâmbim părtaș,
Complice la nebunie!

Între timp, am învățat să ascult și lacul
Care mi-a vorbi mereu, în felul său -
Eram eu prea neînțeleasă,
Încât să-l pot pricepe și pe el.

Cât despre chipul din fereastră -
Am remarcat că e precum sufletul meu:
N-am cum să îl ating într-un alt loc
Mai departe de mine,
de ceea ce însumez eu.

Apoi am revenit pe străzi
Și am acceptat că suntem mult prea diferiți,
Că într-o lume imensă, accelerată
Devenim și noi de neoprit...

Asta până când ne vom oglindi chipul
Într-o nouă baltă,
ce se va ivi în calea noastră întâmplător
Și vom observa că timpul aleargă mai rapid ca noi,
Într-un ritm amețitor.

Și atunci ne vom privi mai des
Și ne vom căuta să ne vorbim;
Pentru că oricât de diferit ar fi drumul ales,
El nu ne împiedică să ne iubim...

Chipul din oglindă
e doar o reflexie,
Ar spune clar și răspicat singurătatea,
Accelerând spre introversie.

Sursa foto: https://www.neurofm.ro/ce-am-invatat-din-a-fi-sincer-cu-mine-insumi/

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean nr. 10/2021

ALTE FILE

 

Ridicați-vă și voi privirea în sus, spre arbori și spre cer. Nu-i așa că e minunată toamna?

Pare puțin înspăimântător, dar abia de curând am remarcat-o în toată splendoarea ei.

Parte integrantă a alergăturii cotidiene, am trecut pe lângă ceea ce mă înconjoară, presată de liste și planificări.

Îmi spun mereu că e în regulă, că asta înseamnă că țin pasul și că nu e nimic de speriat, atâta timp cât fac loc și momentelor de contemplare, de înțelegere a acțiunilor și a evenimentelor rapide prin care trec.

Da, trebuie să fie în regulă. Altfel, aș deveni prea nostalgică, prea străină de noul ritm alert care m-ar putea tăia prea adânc și prea dureros, dacă m-aș împotrivi lui.

Am observat coloritul frunzelor, când mi-am ridicat puțin ochii spre cer, să privesc efectiv cerul. Razele soarelui se jucau printre nori și mai apoi, printre coroanele roșiatice și aurii ale arborilor.

Rezultă un tablou sublim, în care domnesc liniștea și meditația.

Mai jos de el, se dezlănțuie oamenii gălăgioși. Haosul uman.

Contrastul dintre cele două dimensiuni mă pune serios pe gânduri.

Simt că fizic, sunt în al doilea plan, în timp ce cu restul, ceea ce sunt eu, plutesc nestingherită în primul. Am un gol în stomac, dar inima îmi e liniștită. Mereu m-am perindat printre paradoxuri.

Toamna de altă dată.

Nu cu mulți ani în urmă, împingeam căruciorul printre frunzele uscate și credeam că am vreme să îmi admir copilul în timp ce crește și evoluează dintr-un anotimp în altul.

Azi, mi-am dat seama că nu ne-am mai plimbat de mult liniștiți, fără să am mustrări de conștiință că mi-am luat liber de la treburile ce mă așteaptă.

Când era mai mic și plângea la grădiniță după mine (iar eu după el mai tare, în afară ei) aveam impresia că e o perioada cruntă care nu se mai termină.

A trecut mai repede decât am crezut. M-am vindecat și de depresia cauzată de desprinderea de el, bebelușul meu.

Acum, merge la grădiniță cu bucurie, iar eu, relaxată la servici.

Într-o toamna frumoasă, când Dominic avea 6 luni, am început un program de bebe bălăceala. O dată pe săptămână, intram amândoi în bazin și ne împrieteneam cu apa. La început, adormea în bazin după primele 15 minute. Când terminam ora, abia reușeam să mă îmbrac, pentru că era mic și se agita în țarcul de acolo; nu avea răbdare. Dar am avut eu. Mi-am spus că e important să fiu ambițioasă cât pentru doi. Așa că ieșeam de multe ori de acolo cu părul ud, dar mulțumită că am reușit să mă împing afară din casă și de acea dată.

Apoi a crescut și a început să atingă cu piciorușele fundul bazinului. Încet, s-a desprins de mine, pentru că vroia să facă singur exercițiile.

Anul acesta a devenit prea mare pentru bebe bălăceala. Și, din această toamnă, a început cursurile de înot, lăsând în urmă (recunoscători) vechiul nostru program.

Eu rămân afară, pe hol, iar el intră în piscină și face ce îi spun antrenorii.

Nu plânge după mine, nu iese să mă vadă, pentru că știe că sunt acolo. Cumva, cred că e o chestiune și de încredere.

Să revenim la prezent.

Ne schimbam, deși cumva suntem aceiași. Totuși, ne schimbăm - fizic, mental. Evoluăm pe plan spiritual.

Alegem voit, sau involuntar, să ne apropiem sau să ne îndepărtăm de noi, de sufletul nostru.

Două căi principale, fiecare cu numeroase ramificații și posibilități.

Toamna este aceeași pentru toți, și totuși, văzută diferit de milioane de oameni.

Pentru unii, neobservată.

Pentru alții, minunată.

Pentru mine, e o binecuvântare. Este o sursă de inspirație pentru scrierile mele, pentru planurile de viitor, pentru regăsire.

În fiecare zi trăim o nouă zi. O altă zi care ne aduce mai aproape de ceea ce ne dorim să cunoaștem, sau poate fi o nouă zi în care fugim de ceea ce ne temem. Devenim recunoscători pentru ceea ce rămâne - acele sentimente profunde și lucruri mărunte și frumoase care ne leagă, prin prezent, de timpul ce a trecut și de acela ce va veni.

E o chestiune de o profundă finețe ce se întâmplă, de fapt, cu traseul nostru prin viață; depinde ce se află la cârma sa: înțelepciunea sau comoditatea.

Ridicați-vă, deci, privirea în sus, spre arbori și spre cer. Nu-i așa că e minunată toamna...?