CAFEA, LAPTE ȘI MIERE

 

Ascultă renașterea. Pământul respiră -
Respiră atât de profund și de adânc,
Încât suflul său ajunge, pe aripi de vânt
Tot mai aproape de primul cuvânt…
 
Departe de aici, de tot ce e bun și frumos
Și mai departe de lumea fadă,
Mai departe de tot ce e viu,
Dar și de tărâmul trist,
Al oamenilor refugiu de uitare.
 
Vreau doar să simt tot ce contează
Și-mi cert pasul grăbit prin timp,
Cu sufletul răzvrătit,
Pentru că refuz s-ascult șoapta ce mă strigă;
Mă apasă o liniște calmă
Și asta mă intrigă.
 
Am jonglat mereu printre paradoxuri
Și m-am perindat prin ani ușor dezancorată,
Printr-un presupus real al unei prezente lumi
Alegând mereu să mă refugiez
În latura sa, să-i spunem imaginată.
 
Cine sunt? Ce vreau? Ce trebuie să fac?
Mă las în nevoia acută de pricepere,
În care mă afund atunci când lumea doarme;
Și hoinaresc prin locuri prea bine știute -
Tărâmuri feerice, de minte pierdute.
 
Într-o seară înstelată, dintr-o vară târzie.
Stăteam la masa de afară,
aplecată peste un morman de foi
Și scriam în tihnă, ieșită din ritmul vieții;
Planam asupra timpului, asupra verii
Iar muzică îmi erau galopul trenului spre mare
Și greierii.
 
Strugurii încă verzi din bolta de deasupra-mi,
Îmi umbreau cuvintele de pe hârtie;
Iar eu continuam să-mi aștern gândurile,
Să curgă din mine, sub forma de rime,
Căci în noaptea aceea
sufletul se contopea cu mine
Și îmi era bine, mai bine ca oricând,
Scriind o primă poezie...
 
Îmi place ce-mi trece acum prin suflet,
Când îmi aduc aminte de vlăstarii unui început
Ce urmau să crească în vremurile pe atunci viitoare,
Adică rezultatul a ceea ce sunt acum.
 
Afară e rece, desigur, pentru că e iarnă
Și e chiar multă grabă.
Însă îmi calmez mintea și îi spun
să mai aștepte doar o clipă,
Să aud mai bine notele muzicale,
Printre vuietele crivățului ce-astupă o colindă.
 
Or mai veni și alte vremuri,
în care strugurii vor fi iar verzi
Și voi scrie noaptea, sub o fereastră deschisă
Auzind trenul grăbit, al cărui fluier ritmat
Se va pierde încetișor,
după primul macaz.
 
Cine sunt? Ce vreau? Ce trebuie să fac?
Tâmplele mi se zbat -
Privesc ceasul și nu-l văd, totuși,
pentru că realmente nu-mi pasă cât e timpul;
Bănuiesc că e dimineață, oricum, devreme și
Adulmec vrăjită licoarea din cana aburindă
Pe care o țin în palmă și o amestec cu o linguriță:
Cafea, lapte și miere...
 
Silentium. Șoapte.
Se ascut și-nțeapă adânc șoaptele
ce se aștern peste tăcere.

Sursa foto: https://gastroart.ro/2017/03/06/cafea-cu-lapte-1931/

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 12/2021

LA CAPĂT DE CURCUBEU

 

M-am întrebat: câte ?
Câte sentimente îmi pot străbate inima
Într-un moment anume,
Ales la întâmplare,
Într-o zi oarecare,
Când totul se întoarce invers;
Spune-mi, câte, oare?
 
Îmi aud pulsul din vene
Și respirația adâncă
Și nici un răspuns la întrebările mele
Ce rămân suspendate, în ecou,
În freamătul arămiu al clipelor
Și-al tăcerii mantou.
 
Timpul se comprimă
Și gându-mi aleargă laolaltă cu sufletul
La capăt de curcubeu
Unde se termină lumea,
Și norii ating pământul într-un sărut tulburător,
Când simt grija soarelui -
Apus în lumea terestră -
De a cuprinde întreaga suflare a lumii,
Conturată atât de neclar
Când îndoielile devin certitudini,
Când vocea tremură
Și pașii devin nesiguri
Pe pământuri mișcătoare,
Într-un declin sfâșietor.
 
M-am oprit din alergat,
În punctul cel mai îndepărtat,
Acolo unde se termină lumea;
Am respirat profund... Am respirat,
În acel loc fertil pentru a sădi iubirea
Menită să apropie două suflete,
Din cele mai îndepărtate orizonturi,
Ale aceluiași Pământ,
Ale cărei chemari străbate deșerturi
Pentru al iubirii cânt.
 
Acolo departe,
adâncită în singurătate,
Mi-am dat seama că îmi e atât de dor de mine,
De sufletul meu, de zâmbete
Și de toată iubirea pe care pot să mi-o ofer;
Că îmi lipsește ființa ce sunt,
Aceea ce doarme atât de adânc,
Încât îmi e anevoios drumul ales
Să mă tot caut, să mă regăsesc.
 
De aceea, la capăt de lume
Port pe buze o rugăciune
Pe care o aud doar cerurile,
Când încep timid să desenez,
Iar pastelurile îmi îmbracă schița anemic creionată,
Ce-ncepe a prinde viață și a se misca
Nestingherită, prin multitudinea de limitări,
Aproape sfidând nuanțele plumburii
Ce i-au devenit umbră
Cutreierând prin timp...
 
Aproape că nu pricepem
cât suntem de mari
Și ce bogăție ascunde inima noastră;
Câtă magie putem crea
cu aceste mâini prea temătoare
Și cât putem vindeca,
Numai de ne-am încrede…
 
Ne pierdem în detalii atât de ușor
Râvnind la nimicuri, ce ne îngroapă sub adevăr,
Ce se așează strat peste strat, astfel încât
Sufletul zbiară din străfunduri,
Fără rezultat,
Rămânând fără glas
Cel puțin pentru o vreme,
Într-al infinitului răgaz,
în care n-avem încontro,
Decât să ne oprim și să medităm
La ce simțim, ce iubim,
UNDE și CE anume doare
Să oprim cea mai mică apăsare…
 
Suntem un minunat rezultat
Al tuturor timpurilor ce s-au perindat
Prin sufletele noastre și ce au îmbrăcat
Varii veșminte, în care s-au aflat;
Am avut ochi, prin care am văzut,
Și am avut priviri opace,
Atunci când a cunoaște nu s-a putut;
Am avut trăiri prin care am crescut,
Și am avut căderi...
Și toate au trecut.
 
La capăt de curcubeu,
Toate se arată mai clar, mai aparte;
Lacunele capătă sensuri,
Când din ceruri plouă cu versuri și
Vezi tu, azi, privind în spate,
Acolo unde a fost furtună
Îmi dau seama că am fost nebună
Să fiu geloasă pe un fir de păr
Ce ți s-a lipit de buză...
 
Un strop de ploaie și o rază de soare
Colorează altfel amintirile de vară,
Devenind cunună ai anilor fragezi,
ai vieții bogății
În timpurile ce i-au urmat,
în noapte si-n zi.
 
Acesta e momentul în care
Mă agăț cu încăpățânare
De mine, ca de un stâlp,
Să îmi ajung, să îmi rămân,
Să-mi fiu.
 
Mă întreb din nou ce simt -
Și îmi e mai clar ca oricând
Că îmi e dor de mine, de ceea ce sunt eu.
Inima mi se deschide tot mai mult,
Devenind parte din euforia când
Norii ating pământul într-un sărut tulburător
Simțind bucuria soarelui, în răsărit,
De a cuprinde într-o mare îmbrățișare
Întreaga suflare a lumii: apogeul sublim!

Sursa foto: https://www.pikist.com/free-photo-volmx/ro

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 11/2021.

INTROVERSIE

 

Am privit într-o veche oglindă,
Iar o ea m-a privit în ochi
Și mi-a zâmbit atunci când eu i-am zâmbit,
Și ea a tăcut.
atunci când și buzele mele au amuțit.

I-am spus povești lacului
Rece, precum marmura -
Am vrut doar să-i fiu alături noaptea,
Să ne alinăm dorurile-mpreună,
Mângâind luna cerului, în apa sa lină…
I-am și cântat,
Dar el, lacul, a tăcut.

Am surprins un chip în geamul ferestrei prăfuite
Și am vrut să îi ating ochii blânzi,
Să îmi înnod degetele în păru-i fin,
Care-i încadra obrajii trași…
L-am tot rugat să mă lase -
Dar el, chipul, n-a răspuns.

M-am plimbat, rătăcind pe străzi
Și m-am uitat la oameni:
N-am putut să le zăresc privirile
Având capetele atât de plecate...
Simțeam că mă doare.

M-am oprit lângă o băltoacă,
ce se afișa nestingherită sub cerul înstelat
Și am zărit în ea o ființă de lumină:
Bucuroasă, îi zâmbeam,
În timp ce o priveam, când ea vorbea;
N-am vrut să o supăr,
să îi spun că… nu o auzeam.

Cu mintea tulburată, am mers mai departe,
Căzută pe gânduri întortocheate,
Când am simțit deodată
Că ceva mă arde:
Era dorul de vorbi
Și de a fi auzită
într-o lume surdă,
care nu mai ascultă
Fiind prea grăbită
Să se-ndrepte spre nimic,
Să năruie totul, într-o clipă -
Și asta m-a durut.

M-am întors la oglinda
Pe care n-am înțeles-o la-nceput;
Și, cu multă răbdare
M-am așezat pe un scaun, în fața ei
Privind direct în ea, pe ea,
Acea ea, care n-are nevoie de cuvinte
Pentru a fi înțeleasă și iubită.

I-am oferit o mângâiere rece,
Trasată firav,
cu degetele pe sticla din care mă privea
Și știu că a înțeles,
c-am înteles și eu, într-un târziu,
Taina ce-n suflet o purta.

De atunci, am hotărât să îi scriu
Când vreau să ne-nțelegem,
Să învăț să tac și să mă ascult,
Pentru ca ea să poată sa-mi spună
Câteva cuvinte sau să-mi țină prelegeri.

De atunci, când privesc în oglindă,
Și ea ma privește în ochi,
Ne zâmbim părtaș,
Complice la nebunie!

Între timp, am învățat să ascult și lacul
Care mi-a vorbi mereu, în felul său -
Eram eu prea neînțeleasă,
Încât să-l pot pricepe și pe el.

Cât despre chipul din fereastră -
Am remarcat că e precum sufletul meu:
N-am cum să îl ating într-un alt loc
Mai departe de mine,
de ceea ce însumez eu.

Apoi am revenit pe străzi
Și am acceptat că suntem mult prea diferiți,
Că într-o lume imensă, accelerată
Devenim și noi de neoprit...

Asta până când ne vom oglindi chipul
Într-o nouă baltă,
ce se va ivi în calea noastră întâmplător
Și vom observa că timpul aleargă mai rapid ca noi,
Într-un ritm amețitor.

Și atunci ne vom privi mai des
Și ne vom căuta să ne vorbim;
Pentru că oricât de diferit ar fi drumul ales,
El nu ne împiedică să ne iubim...

Chipul din oglindă
e doar o reflexie,
Ar spune clar și răspicat singurătatea,
Accelerând spre introversie.

Sursa foto: https://www.neurofm.ro/ce-am-invatat-din-a-fi-sincer-cu-mine-insumi/

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean nr. 10/2021