PLOPUL

 

Multe povești încep odată și nu își pierd intensitatea
Nici în această viață și nici într-o altă.
 
Același tablou, privit în etape diferite,
Capătă alte sensuri, o altă perspectivă;
Așa cum timpurile trec peste suflete, curățându-le,
Și în urma lor, mințile deschizându-se,
Precum bobocii de trandafiri.
 
Mi se pare că e altfel totul, deși privesc prin aceeași ochi -
Ca și cum zidurile reci și groase s-au sfărâmat
și pot înțelege sensul a tot -
Că arborii din jur sunt și ei aceiași arbori,
Dar cu alte flori, cu alte frunze;
Că s-a schimbat totul și nimic
Sub lumina aceluiași soare,
În asfințit.
 
Admit că iubesc și pacea și nebunia timpurilor mele
Că nu mi-aș alege un alt pământ și nici o altă viață,
Nici nopțile lungi, decorate de aceeași lună -
Frumoasă și prețioasă, în noaptea mea albă,
În care mă bucur de timpul nedormit căci
E liniște în casă, e liniște și afară
și am răgaz să mă las în gol,
Să cuget și să nu gândesc nimic.
 
E luna lui mai, cu cireși tandri înfloriți
Iar pământul freamătă a căldură;
Și noaptea are viața ei, muzica ei sublimă,
Ce gâdilă fin sufletul omului îndrăgostit.
 
Plopul înalt și zvelt,
Se ridică din propria sete de cunoaștere
Iar lumea i se așterne deasupra,
Până în orizontul infinit și absolut
Sfidând nemărginirea.
 
Rădăcinile sale sălășluiesc multe povești,
Căci sub el s-au spus multe cuvinte,
Șoapte, stinse de suave mângâieri;
Inimi singuratice și frânte,
Care și-au plâns amarul, sub ale sale frunze.
 
Spune-i, de o iubești!
Rostește-ți dorul cu glas tare,
Să auzi cum sună poezia sufletului tău;
Nu sugruma un asemenea sonet,
Atât de rar, atât de gingaș într-astă lume;
Curaj... Lasă-l să se audă, lasa-l să-mi spună...
Foșnește încetișor plopul, fără somn, sub clar de lună.
 
Spre dimineață, muzica din surdină se risipește
La prima clipire din gene.
 
În zilele însorite în care larg zâmbim,
Ne ating binecuvântările vieții, într-un viu colorit;
Și în nopțile grele, gânduri sumbre,
precum  creaturile din haos și ispititoarele umbre.
Lilith.
 
Rostește-ți dorul cu glas tare
Lasă-l să se audă, lasa-l să-mi spună...

Sursa foto: https://ro.blabto.com/3777-our-old-friend-poplar.html

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 5/2022.

MAI SĂ FIE

 

Pragul fin dintre primăvară și vară m-a așezat tot mai des în mijlocul grădinii, ademenindu-mă să aloc acel timp liber, scurt și prețios, pentru a observa și a înțelege.
Am admirat merii înfloriți și florile de căpșuni, iarba plină de viață, coriandrul care crește și el,din ce în ce mai frumos, și minunatele mele lăcrămioare apărute de nicăieri, ce îmi împodobesc gardul din fața casei.
Din apropiere se aude un tren fluierând, în mersul său, aproape „galopând”, după cum îmi place să spun - unul din sunetele mele preferate, ce-mi încântă inima.
Traversăm o primăvară minunată, ce vibrează a viață prin simpla sa denumire.
Să o lăsăm să ne mângâie sufletele, împreună cu trilurile gălăgioaselor păsărele, cu razele de soare și cu mirosul ierbii proaspăt cosite.
Și dacă cerul este senin noaptea, nimic nu e mai sublim decât ca stelele și luna să ne mângâie privirea, stând așa, pierduți, la figurat, prin natură, și cu ochii prin Univers.
Natura își urmează cursul din inerție, la fel și umanitatea.

Text publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 5/2022.

HIEROGLIFE ÎN ASTRAL

Cu un sentiment de gol
și cu inima deschisă și însetată de cunoaștere,
Am privit împrejuru-mi și n-am știut unde mă aflu,
Nici cine sunt,
nici ce ar trebui să îmi doresc să fiu;
Mă vedeam mereu copilă,
cu ochii blânzi și părul castaniu.
 
Ceva m-a îndemnat să mă uit cu mult curaj în spate
Și atunci mi-am văzut mormanul de dorințe
Ce mi-a scuturat monotonia de pe umeri
Și m-a împins mereu tot înainte,
Astfel că am putut să ating,
chiar dacă numai cu două degete -
Filele de poveste, ce miros a carte veche.
 
Pentru ele, pentru ale mele visuri
Îmi voi forța genunchii și atunci când vor fi mai obosiți -
Îi voi încuraja să mai facă încă un pas, mai cu încredere
Pentru a-mi putea cuprinde volumele între palme
Și să le strâng la piept,
Căci ele sunt înțelepciunea
și mângâierile dintotdeauna.
 
Ne ducem dorurile pe picioare,
Ca niște bravi eroi, întreaga viață,
Cu inima tânjind pe dinăuntru
Și zâmbet pe chip la suprafață,
De când venim pe lume, inocenți prin uitare
și până închidem ochii, din nou, pentru o vreme.
 
Într-un câmp de iluzii
Ars de focul neîmplinirii,
Sălășluiește precum o regină nefastă
Închipuirea, cu dorurile ei -  tăișurile.
Tăcere! mi-am spus atunci,
Apăsându-mi tare tâmplele.
A cui tăcere? M-a întrebat un gând.
Tăcere tuturor vocilor ce nu-mi aparțin
Ce nu sunt născute din al meu suflet ,
Ci născocite de alte minți!
Așa mi-am răspuns.
Și-apoi am tăcut și eu pentru o vreme.
 
Până când am prins curaj
Și i-am vorbit răspicat abisului
Recunoscându-i că eu cred în limitele sale,
Deși oricine altcineva i le-ar contesta;
Fiind sigură că are și el un punct ascuns, îndepărtat
În care, fără știrea nimănui,
îi dă întâlnire lumii mele terestre
Fără ca eu, ori tu, să îl putem percepe...
 
Acolo cresc cei mai frumoși lăstari
Ai unei iubiri reale,
și nu sentimentele obișnuite în care ne învăluim
Și de care ne folosim să mințim inimi.
Acolo sunt cei mai virtuoși bujori, galbeni,
Printre arborii de tei, înmiresmați.
Acolo, totul e împreunat
Ce aici e despărțit,
Norii, cu iarba,
Luna, cu marea,
Stelele, cu inimile noastre,
Viețile, cu eternitatea.
Noi.
Acolo bem dragostea, cu sete
Și lăsăm pacea să ne îmbete.
 
M-am întrebat de ce nu-mi amintesc
Dacă am fost și eu în acel loc și
Dintr-un salt, am ajuns mai aproape
De clipa în care m-am născut
și pipăiam cu degetele un nou alt început,
Pe care l-am scrijelit cu unghii moi și inocente
Să rămână peceți, într-un univers greu de înțeles,
Prea frumos, de altfel…
 
Uneori, l-am acuzat că trișează,
Alteori mi-am ridicat ochii spre el,
Înlăcrimată,
Și i-am mulțumit, cu nopțile mele drept ofrandă;
Alteori strângeam din dinți și mormăiam în barbă
Că nu pricep nimic din ceea ce mă înconjoară,
Și că mă doare-n piept prea tare,
Că mă apasă…
Azi îi spun că îl iubesc
Așa nebun cum e
Și că îi mulțumesc că îmi așează
Scrierile în vers,
Pe pieptul său imens.
 
A trecut vremea când nu vedeam
Cerul albastru și frumos de deasupra mea,
Când n-aveam habar cât de minunat e
Să opresc totul,
să îmi opresc gândurile
Prin tăcerea tuturor, pentru a mă conecta,
Prin tăcere, pentru a contempla,
Prin tăcere, pentru a asculta cântul sălbatic,
Și să simt parfumul cu iz oriental
Ce-mi mângâie pielea și mă poartă departe -
Spre lumea ta, contopită cu a mea
Aceeași lume și totuși…

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 4/2022.