După îndelungate cugetări* și doar pentru liniștea mea, am împărțit paradoxurile (definite în DEX, în extensiune**) în două mari categorii: cele existente, care trebuie luate „ca atare” și cele proiectate - pe înțelesul meu, cele care depind de ființă - iar ființa, la rândul său, trăiește temporar, într-o realitate alcătuită dintr-o succesiune de proiecții.
Exemplu de paradox existent: să mori de sete în mijlocul unui ocean sau al unei mări. Degeaba ești înconjurat de atâta apă, dacă ea nu este potabilă.
Exemplu de paradox proiectat: singurătatea în doi (în cuplu). Aceasta este o experiență emoțională destul de periculoasă, grea și nu tocmai rar întâlnită. Singur, în doi? Da, singur, deși sunt doi.
În funcție de cum suntem văzuți și cum ne simțim, lista mea poate continua: să fii bogat, dar gol, pe dinăuntru; să fii frumos, dar frustrat când te privești în oglindă; să ai ochi, dar să nu vezi; să ai urechi, dar să nu auzi; ești un suflet măreț, dar nu crezi în existența ta; să fii iubit, dar să nu primești (iubirea); să îți dorești, dar să nu ai curaj; să simți, dar să ignori ceea ce simți; să poți mai mult, dar să alegi să te complaci în mediocritate; să fii viu, dar să alegi să mori, încet, pe dinăuntru; să te afli în prezența morții și să te gândești la câte ai mai fi făcut, dacă ai mai avea timp...
Cred că ar trebui îmbrățișate acele momente-scânteie, în care realitatea-proiecție poate fi schimbată. Conștiința noastră își dorește, cu siguranță, să trăim cu bucurie și curaj în această efemeritate. Atât în ea, cât și dincolo de ea, a fost mereu iubirea. Eternitatea. Iată un alt splendid paradox: dincolo de efemeritate, ne așteaptă eternitatea.
* conturate în 30 de minute de mers cu bicicleta - eu, păsările, cerul și câmpul. 😊
** în sensul de: absurditate, ciudățenie, enormitate, nepotrivire.
