JONCȚIUNE

Îmi place dezordinea dezlănțuită
De o simplă privire a ochilor tăi…
 
Între noi există un spațiu
Pe care l-aș putea absoarbe
în mai puțin de o secundă –
Și totuși …
Pe buze îmi rămân câteva cuvinte
Pe care cerneala stiloului le va așterne
De-aici înainte;
 
La final, voi citi a inimii operă,
O voi iubi, apoi o voi plânge
Când o voi face bucăți - mii și mii.
 
Așa au naufragiat toate cuvintele mele
Pe coala albă de hârtie;
Corpul meu anticipând efectele jocului prestabilit,
S-a blocat într-un moment,
dintr-o anumită zi,
Și a rămas suspendat în acel timp.
 
A fost prea mult, probabil și n-am reușit
să trec prin filtrul gândirii exact ceea ce simt
Să evadez, să mă mișc.
Nepriceput sentiment, i-aș spune,
Tocmai acum, să nu mă lase să respir!
 
Plutesc în deriva dorințelor propriului suflet,
În pofida zvârcolirilor necontrolate din cuget;
Voci peste voci îmi tună în imagini și filme,
Pe care le ignor, vrăjită fiind de versurile
Pe care le-am scrijelit pe cer,
pentru a-mi fi veșmânt în lumea de lut –
 
ajunge să întind brațele spre ele,
pentru a mi se așeza pe umeri,
Cu un scâncet aproape mut.
 
Picură din lună cu îmbrățișări tandre
Și zâmbete menite să-mi șteargă
umbrele revoltate și ascunse în adâncimea pieptului;
Privindu-te prin cercurile razelor întrepătrunse
Aștern somnul lent peste zbuciumul ce-și caută refugiu
Tocmai în haosul din mine.
 
Nopțile sunt lungi și albe,
scăldate-n stări de veghe.
Mă simt ciudat și totuși n-aș schimba nimic,
Deși mă simt incomod
călcând pe pământuri mișcătoare
În vremuri apăsătoare.
 
Și atunci când mă tem,
mă agăț de presupunerea fondată
Că vidul mi-a fost mereu portal
Către tărâmuri pe care să le construiesc
Cu propriile palme, înecată în viziunile
Ce au menirea de a-i apropia
Pe cei ce se iubesc.
 
Așa am ajuns, ca o tornadă,
În lumea ta atent clădită, cu migală;
Fără să pricep prea multe, am înaintat,
Ca o vâltoare capricioasă,
Printre principiile pe care ți le zgâlțâiam.
 
Ai priceput, poate, că te-nvârți
într-un sensibil relativ,
Prestabilit, desigur, de suprema noastră înțelepciune;
Însă vezi tu, oamenii
sunt firavi în a iubi
prin inima ce o port adânc, în piept,
Oricât de sobri ar fi,
oricât ar tot gândi...
 
Așa că în zadar încerci să restabilești ordinea
Celor patru anotimpuri ce de-acum conviețuiesc
prin haosul meu și în sufletul tău;
Căci vorbește tăcerea buzelor tale, aproape unite -
Acoperite enervant de duios
de arătătorul meu.
 
Sparge-ți, așadar, de pereți, paharul cu cognac,
Fii revoltat, rupe-ți mințile-n bucăți, apoi adună-le –
Adună-te pe tine,
din toate zările în care te-ai ascuns câte puțin
Și ieși la lumină căci
A venit timpul să îți reglezi bătăile inimii
La unison cu ritmul respirației mele.
Și-am venit ca o tornadă
Și am măturat tot, lăsând în urma mea
Un tu care până mai ieri
se afla în stare de amorțeală ordonată,
Iar azi îți spun cu nonșalanță
Că mie îmi place dezordinea…

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 5/2023