Vreau totul, puțin câte puțin.
O scurtă prezentare nu mă mulțumește, pe termen lung...
Ne spunem, oare, ceea ce trebuie să cunoaștem unul despre altul?
Și, la urma urmei, de ce ar trebui să facem asta – adică să spunem, să ne prezentăm? Doar suntem cărți deschise, pentru cei interesați să le citească, nu-i așa?
Putem „turui” un rezumat, în lung și-n lat și de la capăt, pentru ca un altul să priceapă cât de cât subiectul, deși pierde farmecul, esența – aceea fiind descoperirea.
Cât timp ne ajunge să fim doar un rezumat?
Aș putea sta ore întregi, zile, poate chiar ani, vorbind despre mine, despre ce îmi place să fac, ce îmi doresc să simt, cum pot fi surpinsă, care cred că îmi sunt limitele și ce-mi displace. Apoi mi-aș da seama că lista nu e completă, pentru că și eu mă descopăr clipă de clipă, prin tot ceea ce trăiesc și prin tot ceea ce îmi lipsește.
Cum aș putea fi o sinteză, când îmi rescriu cartea vieții, de atâtea ori, devenind mereu o versiune a mea, mai bună decât am fost până mai ieri? Și chiar îmi place ceea ce descopăr, fiecare latură a mea, care nu încape într-un abstract, oricât de reușit ar fi el.
Evident că mi-am făcut mereu temele, dar am și depășit numărul de pagini cerut. Știam că nu e totul, că pot mai mult. Că autorul ar fi vrut mai mult de la mine.
De aceea, nu m-au speriat operele cu mii de pagini; ba din contră, știam că ele vor face parte din mica mea rutină, pentru o vreme, îndrăznind chiar să le privesc ca pe o provocare.
Iar în urma lecturii complete, am cules roadele: de pe urma cărților, m-am ales cu tot „pachetul” de sentimente explorate, unele noi, altele deja cunoscute și doar amorțite în mine; iar în privința oamenilor, prețioși îmi sunt cei care nu mi-au servit rezumatele a ceea ce sunt și m-au lăsat să îi descopăr, încet și cu răbdare, exact așa cum sunt. Cu ei, povestea continuă, căci drumurile personajelor s-au întrepătruns, iar ficțiunea s-a amestecat cu presupusul real, rezultând secvențe valoroase, ce ne animă viața.
Aceasta este viața gustată din plin, fără sinteze și fără limită de pagini.
Mi-a luat ceva timp să pricep, dar e binevenită această concluzie și anume că vreau totul, nu doar rezumate, acel „tot” fiind ceea ce îmi e menit, în această lume.
Nu mă pot lăsa fracționată la nesfârșit, căci fragmentele din mine încă mă strigă, de prin toate locurile în care m-am abandonat.
De când am înțeles efectele reîntregirii, mi-am propus să ofer totul, nu doar frimituri. Pentru că nici eu nu încap într-o sinteză. Era bine să se știe asta, ab initio...
P.S. Sintetizând, totuși,
pentru cei ce n-au răbdare să-mi citească textul - scriam că nu-mi plac
rezumatele.
Ne spunem, oare, ceea ce trebuie să cunoaștem unul despre altul?
Și, la urma urmei, de ce ar trebui să facem asta – adică să spunem, să ne prezentăm? Doar suntem cărți deschise, pentru cei interesați să le citească, nu-i așa?
Putem „turui” un rezumat, în lung și-n lat și de la capăt, pentru ca un altul să priceapă cât de cât subiectul, deși pierde farmecul, esența – aceea fiind descoperirea.
Cât timp ne ajunge să fim doar un rezumat?
Aș putea sta ore întregi, zile, poate chiar ani, vorbind despre mine, despre ce îmi place să fac, ce îmi doresc să simt, cum pot fi surpinsă, care cred că îmi sunt limitele și ce-mi displace. Apoi mi-aș da seama că lista nu e completă, pentru că și eu mă descopăr clipă de clipă, prin tot ceea ce trăiesc și prin tot ceea ce îmi lipsește.
Cum aș putea fi o sinteză, când îmi rescriu cartea vieții, de atâtea ori, devenind mereu o versiune a mea, mai bună decât am fost până mai ieri? Și chiar îmi place ceea ce descopăr, fiecare latură a mea, care nu încape într-un abstract, oricât de reușit ar fi el.
Evident că mi-am făcut mereu temele, dar am și depășit numărul de pagini cerut. Știam că nu e totul, că pot mai mult. Că autorul ar fi vrut mai mult de la mine.
De aceea, nu m-au speriat operele cu mii de pagini; ba din contră, știam că ele vor face parte din mica mea rutină, pentru o vreme, îndrăznind chiar să le privesc ca pe o provocare.
Iar în urma lecturii complete, am cules roadele: de pe urma cărților, m-am ales cu tot „pachetul” de sentimente explorate, unele noi, altele deja cunoscute și doar amorțite în mine; iar în privința oamenilor, prețioși îmi sunt cei care nu mi-au servit rezumatele a ceea ce sunt și m-au lăsat să îi descopăr, încet și cu răbdare, exact așa cum sunt. Cu ei, povestea continuă, căci drumurile personajelor s-au întrepătruns, iar ficțiunea s-a amestecat cu presupusul real, rezultând secvențe valoroase, ce ne animă viața.
Aceasta este viața gustată din plin, fără sinteze și fără limită de pagini.
Mi-a luat ceva timp să pricep, dar e binevenită această concluzie și anume că vreau totul, nu doar rezumate, acel „tot” fiind ceea ce îmi e menit, în această lume.
Nu mă pot lăsa fracționată la nesfârșit, căci fragmentele din mine încă mă strigă, de prin toate locurile în care m-am abandonat.
De când am înțeles efectele reîntregirii, mi-am propus să ofer totul, nu doar frimituri. Pentru că nici eu nu încap într-o sinteză. Era bine să se știe asta, ab initio...
Articol publicat în Revista
CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 6/2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu