MOMENT DE REFLEXIE. COBORÂREA

 

„(…) când lucrurile nu au sens în lumină, trebuie să cauți în întuneric.” – Realitatea din vis, Lavinia Bârlogeanu
Visele, așadar. Nu le studiez intens, dar știu că ceea ce mi se prezintă prin ele este mai mult decât o banalitate, scormonită de neajunsurile minții sau de ceea ce m-a marcat peste zi.
Înainte de a începe să citesc despre ele cu și mai mult interes, simțeam așa, ca un ecou venit din adâncuri, că ele sunt mesaje de-ale mele, pe care tocmai eu nu le pricep și că barierele de peste zi, când sunt cu ochii aparent larg deschiși, nu mă lasă să „văd” ceea ce vrea să-mi transmită interiorul.
Evident, de când eram mică, am și eu visul acela cu prăpastia, pe care cred că mulți dintre noi îl avem. Când căderea mea în gol este inevitabilă, acela e și momentul în care tresar și zgudui patul. Interesant e că nu mă trezesc complet, ci plutesc o vreme, într-o stare de somn și nesomn, până adorm.
Adevărul e că cel mai mult visez atunci când îmi doresc să visez, să caut și să primesc răspunsuri și îmi pun atenția pe asta, înainte de culcare.
Adesea, dorm buștean, cum se spune și dimineața concluzionez că nu am visat, deși am citit despre asta – că de fapt visăm, dar nu ne mai aducem aminte, din diverse motive. Poate că nu am fost dornică să ascult, să întreb și să aștept răspunsuri.
Ei bine, ideea de coborâre din titlu este inspirată tocmai din visul acela repetitiv cu căderea în adâncul căreia nu-i zăresc fundul, dar ea se referă, de fapt, la coborârea voită în adâncurile noastre.
Se înțelege că atunci când reușim să facem asta, nu dăm doar peste unicorni și balonașe de săpun, căci pe lângă tot frumosul care suntem, avem și un tărâm al umbrelor, care ne aparține. Acesta este un mare act de curaj: să pătrunzi în el și să te privești și prin alte oglinzi – atunci când îmbraci forme josnice, neînțelese, umilitoare; să îți vezi defectele, să vezi ceea ce nu ai vrut să vezi până acum sau ceea ce ai „îngropat” în trecerea timpului. Să nu mai fugi de tine. Să nu te judeci. Să te iubești, atât în alb, cât și în negru, iar ceea ce te bântuie, să primești în sufletul tău și să integrezi totul acolo, ca într-un pachet complex de care ai nevoie tu, Esența.
Ce cred… E că e necesar să coborâm scările spre adâncul coconului în care suntem închiși. Acceptând întunericul de acolo, învățăm să pășim și prin el, iar aripile noastre, când va fi momentul să se deschidă, vor fi mult mai mari și mult mai puternice, mai pregătite pentru libertate.
Până atunci, însă, cine are scări de coborât, chiar și numai câteva trepte, trebuie, mai înainte de toate, să-și facă curaj și să le coboare. Procesul e diferit, atunci când suntem pregătiți pentru asta și o facem benevol, decât atunci când suntem împinși de la spate, pentru elan, căci riscăm să le coborâm pe burtă…
Cât suntem oameni, contează mult drumul până la destinație, pentru că prin materia din care suntem plămădiți, simțim durerea.

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 11-12/2025