Murim câte puțin, periodic, pentru a
ne transforma, pentru a deveni, pentru acest pământ, o altă versiune — mai
evoluată, mai capabilă în etapele (variate) din viața sa. E un fel de moarte
din care ne întoarcem forțat, prin resuscitare,
nefiind încă timpul pentru abandonul total: încă mai trebuie să rămânem pe
front, încă mai avem câte ceva (multe) de făcut.
Totuși, adesea nu știm ce să facem cu noi, nu-i așa? De parcă ni s-ar cuveni chiar și rutina pe care o privim cu plictis. Iar dacă suntem depășiți de evenimentele din viață sau dacă nu încăpem în forma modelată de alții, simțim că nu ne mai potrivim nici măcar în ea, în rutină.
În continuare, voi da câteva exemple în care voi folosi persoana I singular – îmi este mai ușor să scriu astfel, ca o confesiune.
Așadar, rămân fără aer atunci când sunt forțată să stau într-o formă nepotrivită. Inițial, se simte doar ca o stare de disconfort pe care nu mi-o pot explica. Urmează un proces în care îmi pun întrebări și aștept să îmi clarific măcar câteva răspunsuri cu care să „plonjez”, mai departe, în autoanaliză. Întregul proces se poate întinde pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, depinde, de la caz la caz.
Ce e cert, e că ajung să-mi dau seama cum mă simt: ca și cum sunt îndesată într-o formă care nu-mi aparține și asta mă incomodează. Partea amuzantă este că, în realitate, nu a existat o forță externă care să mă aducă acolo, ci propria mea non-voință — așa o numesc și așa defintesc momentele în care nu am avut voința de a face și de a face altceva.
Acest „teritoriu” este deosebit de discutabil. Poate implica starea de comoditate (e bine și așa, deși nu e) sau de necunoaștere, iar ultima poate fi o stare explorată prin acțiuni de cunoaștere, dar care nu s-au oprit la timp. Și ce este timpul? Discuția ar putea devia de aici, în relativitatea lui și multitudinea de posibilități de răspunsuri, ipoteze. Partea frumoasă este că azi, din atâtea teorii și variante, o poți alege pe cea cu care rezonezi și în care să crezi.
Ideea e că a fi prea mult pentru cineva este la fel de dureros ca atunci când nu-i ești de ajuns. Pentru a ajunge la această concluzie, mi-am imaginat o formă mare — m-am oprit la tava de la cuptor; mare, deci, încăpătoare, cu mult potențial. Cum aș putea face un chec în ea fără ca ea să fie acea tavă pentru chec, înaltă, îngustă și perfectă ca dimensiune pentru rețeta mea de zece linguri de… (făină, zahăr, ulei etc.)?
Oricât de „maestră” aș fi la plămădit checuri, nu aș putea scoate potențialul rețetei punând compoziția într-o tavă mare și plată de cuptor, nu-i așa?
Așa și cu oamenii. Degeaba sunt eu cine sunt, ce sunt, dacă ochii tăi și conștiința ta sunt setate să vadă doar o bucată - aproape insignifiantă - din mine. Nu pentru că acea bucățică nu ar conta, dar smulsă din întreg, eu nu mai sunt completă, deci nu mai sunt ceea ce ar trebui – nici măcar pentru tine. Aceasta e una din situațiile în care oamenii devin frustrați, furioși, supărați, dezamăgiți, îndurerați.
Și atunci mă întreb… de ce aș fi furioasă, din moment ce am opțiunea — prin propria voință — de a mă elibera de limitarea ta, de a te lăsa să ființezi în limitările tale, fără să te judec?
Dar te vei vedea după resuscitarea amintită, pentru care te-ai pregătit murind câte puțin, renunțând sau luându-ți-se. Transformându-te. Apropiindu-te de tine. Găsindu-te după atâta dor.
Nopțile lungi ale iernii oferă multă retrospectivă. În lumina rece a dimineții, nici zilele nu se mai grăbesc. Du-te mai adânc de atât și crede cu tărie că timpul în a cărui trecere crezi, dacă crezi, a încremenit.
Ce faci în pauza dintre timpi? Cum te poți reconfigura?
Despre neajunsuri vorbim mult. Le purtăm ca pe o vină sau ca pe o dovadă de insuficiență. Rar ne întrebăm dacă nu cumva ne-am așezat singuri într-o formă prea largă sau prea strâmtă.
Iar când vom avea curajul să ne luăm aluatul pe sus și să-l mutăm, vom descoperi că nu ne lipsea nimic. Doar spațiul potrivit (tava) în care să creștem...
Totuși, adesea nu știm ce să facem cu noi, nu-i așa? De parcă ni s-ar cuveni chiar și rutina pe care o privim cu plictis. Iar dacă suntem depășiți de evenimentele din viață sau dacă nu încăpem în forma modelată de alții, simțim că nu ne mai potrivim nici măcar în ea, în rutină.
În continuare, voi da câteva exemple în care voi folosi persoana I singular – îmi este mai ușor să scriu astfel, ca o confesiune.
Așadar, rămân fără aer atunci când sunt forțată să stau într-o formă nepotrivită. Inițial, se simte doar ca o stare de disconfort pe care nu mi-o pot explica. Urmează un proces în care îmi pun întrebări și aștept să îmi clarific măcar câteva răspunsuri cu care să „plonjez”, mai departe, în autoanaliză. Întregul proces se poate întinde pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, depinde, de la caz la caz.
Ce e cert, e că ajung să-mi dau seama cum mă simt: ca și cum sunt îndesată într-o formă care nu-mi aparține și asta mă incomodează. Partea amuzantă este că, în realitate, nu a existat o forță externă care să mă aducă acolo, ci propria mea non-voință — așa o numesc și așa defintesc momentele în care nu am avut voința de a face și de a face altceva.
Acest „teritoriu” este deosebit de discutabil. Poate implica starea de comoditate (e bine și așa, deși nu e) sau de necunoaștere, iar ultima poate fi o stare explorată prin acțiuni de cunoaștere, dar care nu s-au oprit la timp. Și ce este timpul? Discuția ar putea devia de aici, în relativitatea lui și multitudinea de posibilități de răspunsuri, ipoteze. Partea frumoasă este că azi, din atâtea teorii și variante, o poți alege pe cea cu care rezonezi și în care să crezi.
Ideea e că a fi prea mult pentru cineva este la fel de dureros ca atunci când nu-i ești de ajuns. Pentru a ajunge la această concluzie, mi-am imaginat o formă mare — m-am oprit la tava de la cuptor; mare, deci, încăpătoare, cu mult potențial. Cum aș putea face un chec în ea fără ca ea să fie acea tavă pentru chec, înaltă, îngustă și perfectă ca dimensiune pentru rețeta mea de zece linguri de… (făină, zahăr, ulei etc.)?
Oricât de „maestră” aș fi la plămădit checuri, nu aș putea scoate potențialul rețetei punând compoziția într-o tavă mare și plată de cuptor, nu-i așa?
Așa și cu oamenii. Degeaba sunt eu cine sunt, ce sunt, dacă ochii tăi și conștiința ta sunt setate să vadă doar o bucată - aproape insignifiantă - din mine. Nu pentru că acea bucățică nu ar conta, dar smulsă din întreg, eu nu mai sunt completă, deci nu mai sunt ceea ce ar trebui – nici măcar pentru tine. Aceasta e una din situațiile în care oamenii devin frustrați, furioși, supărați, dezamăgiți, îndurerați.
Și atunci mă întreb… de ce aș fi furioasă, din moment ce am opțiunea — prin propria voință — de a mă elibera de limitarea ta, de a te lăsa să ființezi în limitările tale, fără să te judec?
Dar te vei vedea după resuscitarea amintită, pentru care te-ai pregătit murind câte puțin, renunțând sau luându-ți-se. Transformându-te. Apropiindu-te de tine. Găsindu-te după atâta dor.
Nopțile lungi ale iernii oferă multă retrospectivă. În lumina rece a dimineții, nici zilele nu se mai grăbesc. Du-te mai adânc de atât și crede cu tărie că timpul în a cărui trecere crezi, dacă crezi, a încremenit.
Ce faci în pauza dintre timpi? Cum te poți reconfigura?
Despre neajunsuri vorbim mult. Le purtăm ca pe o vină sau ca pe o dovadă de insuficiență. Rar ne întrebăm dacă nu cumva ne-am așezat singuri într-o formă prea largă sau prea strâmtă.
Iar când vom avea curajul să ne luăm aluatul pe sus și să-l mutăm, vom descoperi că nu ne lipsea nimic. Doar spațiul potrivit (tava) în care să creștem...
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 2/2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu