SĂ TĂCEM...

Ce ar fi să vorbim despre nimic,

Să tăcem cât e ziua de lungă
Astfel încât doar

Sufletele să ne zvâcnească în piept

La fiecare adiere caldă de vară,

La fiecare mângâiere solară,

La fiecare ciripit de păsărele,

Adâncindu-se într-a vieții mângâiere?

Frumos ne-ar sta să fim pe o bancă aproape îmbrățișați
Și astfel să stăm și să  privim

Cireșii înfloriți și trandafirii înmuguriți,

Să ne ținem de o mână, pe de o parte,

Iar tu sa îmi cuprinzi umerii, pe din spate...

Să tăcem în continuare și să lăsăm locul gol cuvintelor nespuse

Care vor fi grăite cândva sub clar de lună

Atunci când va vrea soarta, și martor ne va fi văzduhul,

Când de brațe cuprindu-ne-va apusul

Lumina stelelor surprinzându-ne surâsul,
Mângâindu-ne chipul...

TRĂIRI PARALELE

https://inncognitto.wordpress.com/category/trairi-complexe/

Zilele acestea am vorbit la telefon cu unchiul meu din Franța, Remus.

Printre multe urări de bine pentru Dominic și cu ocazia Sf. Sărbători Pascale, discutam despre articolul precedent.

Citise ceea ce am scris și, cu această ocazie, și-a amintit de un citat (nu-l pot reda cuvânt cu cuvant); ideea era că abia atunci când ai un copil poți spune că iubești pe altcineva mai presus de propria persoană.

Fără să cuget prea mult, l-am aprobat - deși poate mulți veți spune că nuuuu e așaaaa,  că doar îți iubești prietenul/logodnicul/soțul, îți iubești părinții, frații, bunicii...

Într-adevăr, pentru fiecare dintre cei de mai sus purtam o iubire aparte, care nu poate fi explicată și nici comparată. Și e interesant cum iubirea poate fi împărțită în așa fel încât să umple inimile tuturor acestor persoane, fără a se termina, fără a fi distribuită disproportional.

Cu toate acestea, iubim oare mai mult decât pe propria persoana, decât pe ego-ul nostru? Să fim noi atât de puri, atât de aproape de a fi în stare de spirit, de abandon al ființei pentru o alta?

Revin la ceea ce am spus mai sus, am recunoscut fără sa stau pe gânduri ca nu. Ești în stare de a renunța la propria persoană, fără a ezita, abia atunci când ai un copil.

Așa este natura lăsată de Dumnezeu - nu doar în ceea ce privește oamenii, ci și în privința animalelor.

Abia atunci mintea exersează cuvântul „sacrificiu”, în modul cel mai pur, necondiționat, născut din iubirea profundă pe care o porți copilului tău.

Și cine știe, dacă viața ți-o va cere vreodată și faptic, cu siguranță că nu va exista ezitare în absolut nimic, de a face totul - absolut TOTUL - pentru copilul tău.

Și dacă tot suntem la capitolul destăinuiri,  vă spun că pe perioada sarcinii mă tot uitam pe YouTube la filmulețe despre cum se formează embrionul, care va fi apoi bebele din pântece. Desigur că am înțeles „mecanismul” din punct de vedere medical/științific. Dar cum ajunge acel punctuleț/embrion/făt în brațele mele, având peste 4 kg, cu doi ochi minunați și totul la locul lui (organe, membre), încredințându-mi creșterea și educarea sa, formarea sa ca om... E e ceva ce cred ca numai o discuție cu însuși Dumnezeu ar putea face lumină. E pur și simplu minune... poate unii își bat capul cu întrebări retorice, alții iau totul așa cum e, că așa a fost lăsat să fie, însă eu fac parte din prima categorie și nu cred că voi înceta vreodată să mă tot întreb, despre lucrurile care s-au întamplat de la facerea lumii încoace.

Azi, când scriu acest articol, ninge. Este 20 aprilie. Bebele meu are deja o lună și o zi de când ne-am cunoscut oficial, de când i-am dat primul pupic pe năsuc în minutul în care s-a nascut, de când viața noastră s-a schimbat, de când rad și plâng mai ușor, de când, de când,  de multe ori de când.

Privesc pe geam... Ninge ca acum câteva luni. Iar acum câteva luni ningea, tot ca acum, cu fulgi mari de zăpadă, iar eu priveam cerul prin geamul aburit de respirația mea, însărcinată fiind, și încercam să mi-l imaginez pe bebe. Pe atunci îmi mângâiam „burtica” și eram nerăbdătoare să îl strâng la piept.

Azi, înainte să adoarmă, eram cu Dominic în brațe și priveam fulgii mari de zăpadă, prin același geam de altădată, însă care acum era aburit de două respirații.

Acesta este momentul în care mă dezbrac de ego, îl arunc cât colo și pot afirma cu tărie ca da, puiul acesta de om este mai presus de mine. Nimic nu e mai plăcut decât să îl simt, să stau cu nasul între căpșorul și gâtul lui, în mirosul acela unic de bebe!

Ce aș mai putea spune? Dacă ar fi sa o iau de la capăt, aș face totul la fel și nu aș schimba nimic.

Nici măcar greșelile care mi se păreau groaznice pe atunci sau la scurt timp după ce le conștientizam. Nici măcar suferințele și lacrimile pe care le-am vărsat pe parcursul anilor. Nu regret obstacolele, și nu îmi mai pare rău de clipele în care poate m-am pierdut.

De ce? Ei bine, pentru că fiecare pas (în spate sau în lateral și mai apoi înainte) m-a dus spre regăsire, spre ceea ce sunt acum și ceea ce trăiesc azi. Pentru mine AZI contează. Și mâine voi spune la fel. Pentru că dacă atunci era ceva mai altfel, n-ar fi fost ceea ce trăiesc acum. Iar din prezent nu aș schimba nimic.

În adâncul sufletului, am știut că avea sa merite fiecare suferință. De aceea e bine să ne bucurăm de fiecare clipă și nu luăm absolut totul în serios. Să mai zâmbim și să facem haz de necaz. Mai vărsăm o lacrimă când cădem, apoi ne ridicăm, ne scuturăm de praf și mergem înainte. Suntem oameni. Și nu suntem chiar atât de fragili cum părem, așa, ca materialul din care suntem făcuți. E ceva în noi mai prețios de atât!

MĂIASTRA PASĂRE

www.pinterest.com

A trecut ceva timp de când nu am mai scris ceva, așa, din tot adâncul inimii mele.

Ultimul articol, în care scriam despre bebe și sarcină a fost opera a 40 de săptămâni...

Asta nu înseamnă că mintea mea lenevește. Din contră, atât ea, cât și sufletul, împreună, nasc gânduri, idei, cuvinte, momente...

Doar că acum am o mogâldeață mică, dragă și scumpă căreia i le pot șopti la urechiușă.

Petrec mult timp cu minunea mea, Dominic. De fapt, tot timpul meu se împarte cu el. Viața e altfel acum, totul mi se pare mult mai solicitant, dar inimaginabil de unic și de frumos.

Și m-am schimbat. Funcționez altfel acum - pe repede înainte, când trebuie sa ieșim la plimbare, și pe slow motion, când doarme și îl privesc, îl admir și îmi frec ochii, să mă asigur că nu visez și că e al meu și că e acolo, în pătuț.

Și a trecut timpul... a trecut o perioadă bună din viață, dacă stau să mă gândesc. Nu că aș fi bătrână,  dar în noiembrie voi împlini 28 de ani. Deci ceva tot a trecut.

Momentele cheie din viața mea de până acum s-ar rezuma cam așa: căminul/grădinița, școala, liceul, facultatea, masteratul,  căsătoria,  nașterea copilului, botezul lui bebe (urmează).

Iar bebe are aproape o lună. O lună de când ne completează, de când ne luminează viața și  ne încălzește sufletul ...

Aș pune totul pe pauză. Să stea așa. Să rămână așa. Să opresc timpul... dar nu, nici dacă aș avea puterea respectivă nu aș face asta, într-un final. Pentru că acum nu mai este vorba despre mine, timpul meu, ci despre timpul nostru și creșterea lui Domi.

Revenind la somn - pentru că atunci omul se hrănește cu adevărat prin suflet - atunci când bebe doarme și nu am de „alergat” prin casă cu diverse treburi de gospodină, pur și simplu stau și îl privesc și mă încarc cu gânduri pozitive, îmi bucur inima așa cum știu eu mai bine.

Nu știu de ce, dar următoarea poezie este despre libertate – el, dormind, este liber. Probabil că inspirația mea are rădăcini mai vechi, din aspectul că omul (ceea ce se vede, ceea ce este palpabil) este de fapt haina sufletului. Cu alte cuvinte, este o „îngradire” a sa, ba chiar o limitare - dacă stăm să ne gândim că trebuie să avem o anumită conduită în societate.

De ce? Simplu. Imaginați-vă că mă vedeți în mijlocul centrului din Tg. Mureș, undeva pe la prânz, cu o salteluța de sport, făcând yoga sub soarele cald, în toată forfota aceea a orașului.

Normal că aș fi etichetată într-un anumit fel. De aceea spun că omul este totuși limitat, îngrădit. Oricât de liber spui și afirmi ca ești, de fapt, chiar nu ești. Te minți singur dacă susții totuși asta.

Ei bine, de aici și poezioara de mai jos. Are legătură cu liberatea, avuția și sacrificiul...

Era odată,  cândva,  într-un ținut îndepărtat

O pasăre măiastră, ținută în colivie;

Deși iubită fiind până la cer și înapoi

Și o știa și Universul, că așa a fost să fie...

Ființa înaripată era însă tare tristă,

În pofida faptului că regele o venera și

aproape tot ce inima sa dorea îi oferea,

Motivul fiind că libertatea sa îi era îngradită

Și numai ea știa cât de mult o durea!

Așa-i treceau zilele și nopțile,

Închisă într-o colivie din cel mai prețios aur

Al său stăpân temându-se

Să nu o piardă, căci fără ea tristețea

Îi va stăpâni trupul, mintea și gândirea.

Venise însă ziua când din iubire

Și-a călcat pe suflet și a eliberat pasărea din colivie,

Cu lacrimi în ochi facându-i semn

Să zboare 'colo, spre văzduh

Să tot zboare, spre Apus...

Și ce sa vezi, Măiastra Pasăre pe loc stătea

La rândul său călcându-şi pe suflet și pe dorința de a zbura

Hotărâtă fiind să îi rămână alături la palat

În detrimentul libertății de a-și afla.

Atunci se pune întrebarea,

O fi iubirea pământească și un sacrificiu

Când ființele renunță la a mai fi autentice

Îndepărtâdu-se încet, încet de-a lor matrice?