Vântul poartă pe brațele sale
Tot ceea ce noi nu vrem să ne spunem,
Mângâindu-ne umerii și părul,
Pentru ca noi să nu uităm
unul de altul,
atunci când timpul apune.
O lumină slabă pâlpâie
Parcă chinuită de curentul nemilos,
Contaminându-mă cu vraja ei,
Ademenindu-mă să o urmez orbește,
Până la capătul lumii,
În punctul cel mai umbros.
O noapte ca de smoală
Ni s-a așezat peste suflete,
Scriidu-i numai lui, abisului:
Rămân. Rămâi!
De atunci, trenul aleargă
Parcă prea nepăsător în zare,
Precum zâmbetul schițat aievea
Pe buzele tale.
Acel trecut ce nici n-a trecut,
Pentru că n-a fost prezent
Și n-are șanse a fi nici viitor –
Deci e un trecut condamnat,
În care îmi oblig genunchii
Să mi se așeze strânși la piept,
Spunându-mi mie să-mi rămân,
Cerându-ți ție să rămâi.
Ce vuiet scoate oceanul,
Atins de atâtea amintiri,
Sparte în tăcerea scărilor de piatră...
Tot ceea ce noi nu vrem să ne spunem,
Mângâindu-ne umerii și părul,
Pentru ca noi să nu uităm
unul de altul,
atunci când timpul apune.
Parcă chinuită de curentul nemilos,
Contaminându-mă cu vraja ei,
Ademenindu-mă să o urmez orbește,
Până la capătul lumii,
În punctul cel mai umbros.
Ni s-a așezat peste suflete,
Scriidu-i numai lui, abisului:
Rămân. Rămâi!
Parcă prea nepăsător în zare,
Precum zâmbetul schițat aievea
Pe buzele tale.
Acel trecut ce nici n-a trecut,
Pentru că n-a fost prezent
Și n-are șanse a fi nici viitor –
În care îmi oblig genunchii
Să mi se așeze strânși la piept,
Spunându-mi mie să-mi rămân,
Cerându-ți ție să rămâi.
Atins de atâtea amintiri,
Sparte în tăcerea scărilor de piatră...
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 9-10/2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu