CRIZA CONȘTIINȚEI. JURNALUL UNUI ACTOR

Întrebare: Ei bine, ce vrei să fii acum și unde?

Răspuns: Vreau să fiu actor pe gigantica scenă numită Terra!

Întrebare: Și ce anume vrei să faci tu acolo?

Răspuns: Vreau să joc un rol sublim, rolul de OM...

                               

Ești viu și respiri... Deschizi ochii. Privești stânga-dreapta și începi să-ți revii, să recunoști spațiul din jurul tău. Ești în culise – în acel loc atât de familiar!

Aceasta este lumea pe care ți-ai dorit-o și, pentru senzațiile unice trăite aici, ai ales să te naști. Să te naști aici (din nou), și nu în altă parte. Ești actor. Fond de ten, pudră, dermatograf, peruci, costume; toate sunt în locul prea bine cunoscut din spatele scenei...

Trăiești pentru public, inima-ți pulsează prin aplauzele lui. Admirația lui îți dilată venele, sângele îți oxigenează mai bine creierul și atfel simți că poți respira în modul cel mai pur viața și iubirea din sală.

Acum ești pregătit, mai pregătit ca niciodată. Totul este așezat pe scenă – toate lucrurile pe care ți le-ai ales drept recuzită. Ai muncit atât de mult să le poți poseda în propriul rol și pentru a-ți fi ajutoare în interpretare! Crezi că fără acele obiecte rolul tău, poate, n-ar fi fost atât de important. Ce-ar fi spus publicul să apari doar așa... singur pe scenă, cu mâinile în buzunar?

Emoții, emoții și iar emoții. „Simt că înnebunesc!”

Fruntea-ți atinge materialul textil al cortinei, care desparte lumea ta de lumea lor.

Știi că în exteriorul ei, veți avea același univers. Cuvintele rostite de tine vor fi pâlnia prin care vei putea turna sentiment în inimile lor înghețate. Degetele tale vor putea contura în aer marginile unei planete perfecte și, cu glasul tău suav, vei putea lansa invitații spre a fi urmat în lumea în care ești acum stăpân. E atât de simplu... Trebuie doar să îți intri în rol, să-l simți acolo, în inimă. Vei fi cel mai bun, căci doar așa vei avea iubirea lor. Vei trăi în Lumină, pentru a fi cât mai aproape de El...

Praful inspirat din materialul textil al cortinei te reîmpământează. Îți aduci aminte unde ești și ce urmează să faci. Cu toate acestea, îți privești degetele lungi și frumoase ale mâinilor, ca de pianist, și ai senzația că nu-ți aparțin. Căci nu mai înțelegi nimic din ceea ce a fost și din ceea ce va urma. E atât de complicat...

Mintea ta este neobosită și cârcotașă, și, deși au fost ore în șir de repetiții și nopți nedormite - în încercarea de a atinge perfecțiunea – începe să dea naștere unor întrebări de-ți vine și ție să o privești cu ochi acuzatori și să o trimiți la colț: „Cine sunt și care este rolul meu ales din infinitul de sensuri pe care mi le pot atribui pe scenă?”

Știi că ei, cei de după cortină, nu văd lacrimile din spatele zâmbetului tău aproape natural, „zugrăvit” pe chip pentru a le bucura ochii.

Știi că ei nu simt durerea din spatele vocii sigure, ușor aspre, prin care-ți pui în valoare rolul. În schimb, fiorul siguranței și al sentimentelor transmise prin interpretarea ta sunt suficiente pentru a zdruncina inimi din adâncuri... De-ai știi..

Azi ești hotărât să îmbraci veșmintele invizibile așezate pe umerașul gol.

Colegii de scenă te privesc ușor nedumeriți și te îndeamnă, totuși, să alegi un costum mai potrivit. Sau ce zici să iei în brațe chitara preferată, perfect acordată, iar pe cap să porți o pălărie veche, de paie și să intri în scenă așa... cu un aer nonșalant? „Recuzita de pe scenă nu este suficientă, de ce nu înțelegi? Aici este vorba și despre tine, despre cum îți faci apariția!”

Totuși, azi vrei să fii tu, cel cine ești – omul și esența.

Emoțiile te cuprind din nou și se așează una peste alta în trupul tău ca petalele unei flori de lotus; simți cum pulsul îți zvâcnește în tâmple, iar în tot haosul din creierul tău se conturează două întrebări grele: „Dacă sunt singur? Dacă nimeni nu mă vrea?”

Cortina se ridică, iar sala e aproape goală.

Aceasta îți e realitatea, dragă om.

Publicul adulmecă mirosul ficțiunii și al artei prin personajele pe care le interpretezi, iar cei ce te iubesc pe tine, pe cel din spatele tuturor rândurilor de „straie”, sunt doar câțiva.

Cândva, cu acele ființe, ai ales să „semnezi” în etern un acord de voință, un parteneriat, pentru a juca roluri veritabile pe scena vieții.

Acum, că ai înțeles, ai devenit detașat de ceea ce există azi și însetat de un nou rol – ești precum un burete care absoarbe viața din personaje, iar suflul acelor vieți fictive este transmis publicului care vibrează ori e câte ori intri în scenă și începi să joci.

Noi nu știm de unde realitatea ta începe să devină ficțiune, și invers.

Cortina se lasă și zâmbești pe sub mustăți... Cine am fost azi?

Părăsești scena prin celălalt capăt. Recuzita ta rămâne însă acolo, în mijlocul scenei.

Acum nu-ți mai pasă de ea. Nu o duci cu tine.

Între a fi și a nu fi, suntem noi, actorii.

TO BE CONTINUED

GUTUI AMARE

Priviri opace,

Chipuri plumburii,

Zâmbete înecate

În lacrimi târzii.

Regretul cuvântului nespus,

Amintirea unui gând nerostit,

Iubire înnăbușită între suflet și cuvânt

Încuiată într-un univers smintit...

Cugetă asupra propriei vieți,

Respiră pacea dimineții;

Lasă-ți inima să galopeze -

Liberă, în eternul nopții.

Cu durere întorc capul:

Refuz să privesc într-acolo;

Inima-mi bate cu putere,

Iuțesc pasul...

Gutui amare.

SCRISOARE CĂTRE UN BUNIC

 

Trecut-au anii peste tine – peste ochii tăi, peste culoarea părului și peste piele. Pare a nu mai fi ca la-nceput nimic din ceea ce reprezinți acum.

Cu toate acestea, în spatele ochilor tăi tulburi, a pielii ridate, a membrelor obosite de atâta muncă și a părului cărunt, EȘTI TU: acel copil zglobiu, cu sufletul curat și cu mintea jucăușă, veșnic la-nceput de drum și în căutare de „interesant” în aventura vieții.

Toți am fost, suntem și vom rămâne copii; la fel de adevărat cum este și faptul că, indiferent de situația în care ne aflăm în prezent, din când în când, ni se deschide drumul cel bun, spre a fi urmat.

Și ce dacă au trecut anii peste tine?

Privește peste umăr, să vezi ce ai lăsat în spate. Dacă ești mulțumit, atunci zâmbește-ne cât poți de larg și fii mândru de tine!

Eu încă nu am de povestit ceea ce ai tu de împărtășit, dar sper ca atunci când voi ajunge la vârsta ta să pot să fiu mândră de anii care au trecut peste mine și de modul în care au trecut, de drumul „bifat” de aceștia.

Viața este un dar oferit de Dumnezeu. În cele mai multe cazuri, este un dar pe care ajungem să-l înțelegem și să îl apreciem fie prea târziu, fie chiar părăsim corpul fără a avea nici cea mai mică idee despre traseul pe care ar fi trebuit să-l parcurgem, despre MISIUNEA NOASTRĂ. Cu toate acestea, nu trebuie să fim descurajați, ci să ne dorim să schimbăm ceva în viitorul ce va să vină…

În tine, bunicule, trebuie să încolțească o idee, o sclipire și să înțelegi, într-un final, care a fost menirea ta. Știu că asta se va întâmpla și atunci nu-mi rămâne decât să te felicit. Cu bune, cu rele, ai o poveste care așteaptă să fie împărtășită.

Poți începe cu proprii nepoți. Ei vor duce povestea ta mai departe, în stilul lor copilăresc, și o vor dezvolta frumos, păstrând totuși originalitatea stilului tău unic.

În inocența lor, vor înțelege perfect copilul din tine!

Și nu uita că oglinda „minte” uneori, atunci când se încăpățânează să țină partea timpului uman. Ceea ce vezi - nu ești tu: e doar un vehicul afectat de trecerea anilor.

Tu ai cei mai frumoși ochi, cel mai frumos păr, cea mai fină piele, iar oglinda aceea nu arată ceea ce ai tu mai de preț: sufletul. Oricum n-ar fi capabilă să-l reflecte!