 |
Sursa foto: https://www.google.com/amp/s/dumitritzachicu.wordpress.com/2012/03/17/luminita-de-la-capatul-tunelului/amp/
Ziua 1
Încă eram cu ochii închiși (visam ceva, dar nu mai știu ce), când m-a copleșit o avalanșă de pupici. Dominic era vioi încă de la primele ore ale dimineții și foarte încântat pentru că suntem și noi, acasă cu el.
Mami n-a mers la servici, iar tati nu are treburi dis-de-dimineață. Să înceapă jocul!!!
Îi place statul acasă, dar mă mai întreabă din când în când de copii și de educatoare. Când se întâmplă asta, eu îi răspund că încă nu e cazul de mers la grădiniță, pentru că toți copiii sunt acasă (și începem să le spunem pe nume).
Știu că îi e dor, știu că ar vrea să se întoarcă la activitățile acelea interesante. Dar la fel de repede uită de dorința aceasta a lui, pentru că bucuria de a ne avea lângă el este mai mare.
Ce-am făcut de-a lungul zilei? Am gătit, am făcut curățenie, am spălat haine, am strâns prin casă și am făcut ordine, mi-am spălat părul, după ce, în prealabil, am stat vreo trei ore cu un amestec de uleiuri în el.
Ori de câte ori mă privesc în oglindă și îl văd atât de lung, îmi spun că o să treacă și asta. Ba mai mult, îmi promit că voi fi prima cloșcă din fața salonului lui H., când va fi posibil să își reia activitatea. 😄
Aș mai fi avut câte ceva de făcut, însă, după masa de prânz a lui Domi, am adormit cu el în brațe. Intenționam să mă ridic din pat după ce adoarme, dar am cedat, fără drept de apel. Posibil să fi adormit chiar înaintea lui. Profund, de parcă m-am adâncit într-o altă dimensiune. M-am trezit după două ore, buimacă. Era trecut de orele 16.
În vremurile normale, era ora la care am fi ajuns acasă, de la grădiniță și de la servici.
În vremurile normale, era ora la care am fi ajuns acasă, de la grădiniță și de la servici.
Azi noapte am anulat sejurul rezervat la mare. Sunt optimistă, însă nu atât de visătoare încât să cred că la începutul lui iulie va fi trecut întregul coșmar, astfel încât litoralul mult iubit să mă aștepte cu brațele deschise...
Mă mulțumesc daca voi putea să ajung anul acesta la Călărași, câteva zile, să îmi văd bunicii și Dominic să își vadă porcii și rațele. Mereu mă întreabă de animale, dacă mamaia și tataia le dau "papa" și le pun la "nani" ca să crească mari.
Una dintre schimbarile pe care le-am observat la mine (de când a început totul) e că dorințele mi-au redevenit din ce în ce mai simple.
Spre exemplu, nu mai e o prioritate să îmi comand parfumul preferat care s-a terminat recent. Mai am destule. Nu e acela, care rezonează perfect cu sufletul meu, dar nu cred că asta îmi e prioritatea acum.
La fel, în alte condiții, aș fi fost isterică pentru că mi-am anulat concediul la care deja visam cu ochii deschiși. Acum mă bucur că avem un pic de curte în care pot să ies și să mă vadă soarele. E minunat să îmi îmi beau cafeaua dimineața, pe terasă. Nu se mai aude zgomotul de pe strada principală, ca altă dată. Robotizarea la care eram părtași și nu ne deranja, are prețul ei. Unul scump și dureros, dar mă încred că de data aceasta vom avea parte de un alt început, cum ar fi unul în care toți vom fi ceva mai altfel. Mai buni.
Aș fi în stare să stau cu cana de cafea în mână și cu ochii spre cer și dacă ar ploua torențial.
Mereu m-am plâns că e prea mică curtea. Acum, oameni buni, o privesc ca pe o binecuvântare. Și tot binecuvântare e fiecare dimineață în care știu că suntem bine, ca suntem sănătoși.
Încă nu îmi este foarte clar programul pe care îl vom adopta, însă știu că ne vom bucura de timpul petrecut împreună.
Așadar, viața continuă...
Zilele 2 și 3
Am zis eu de multe ori că simt că timpul e nebun de alert cu noi, dar cred că așa cum a fost în ultimele 48 de ore nu l-am simțit niciodată, pe pielea mea.
Din anumite motive personale, noi am trecut printr-o etapă fulger de schimbare - în bine, o voi spune peste puțin timp.
Acum nu știu exact ce simt, pentru că echilibrul meu "scorpional" a fost dat peste cap.
Pe plan profesional, mi-au placut mereu provocările, să existe ceva ce să mă motiveze, să mă determine să învăț ceva nou și să nu mă plafonez.
Dar, în planul personal, lucrurile stau altfel. Liniile clare ale acestei dimensiuni ar fi: monotonia, comoditatea, ordinea și disciplina, toate la timpul lor și făcute pe rând, cât mai aproape de perfecțiune. Dacă e să apără ceva nou, trebuie să apără cu un "preaviz", să am ocazia să mă obișnuiesc cu ideea de "nou", care, de fapt, nu va mai fi chiar "nou" atunci când se va instala în viața mea. Și tot așa, înțelegeți ce vreau să spun.
Ei bine, uneori, chestiile de mai sus devin simple "bla, bla-uri", așa că doamnei Scorpion i-a fost ușor zguduit Universul. 😁
Mii de mulțumiri soțului și copilului pentru că încă mă mai suportă și ferice de cei cu care nu mă întâlnesc pentru că ne este interzis să ne întâlnim în perioada aceasta. Glumesc...
Una peste alta, am apucat să mă uit o singură dată la știri și continui să mă îngrozesc - ca și voi, de altfel.
Mă tot întreb, oare când va trece totul și cum am putea contribui la revenire, mai mult decât ceea ce ni s-a zis să facem sau să nu facem.
Am senzația că ceva ne scapă și că nu știm totul. Și asta nu pentru că suntem bătuți în cap și nu pricepem, ci pentru că ni se ascunde aproape perfect adevărul.
Situația aceasta nu este de ieri sau de azi. Și nici de acum o lună sau două.
Undeva, ceva, s-a întamplat. Undeva, cineva, câțiva au știut prea bine că, odată, cândva, va apărea și nenorocirea asta, însă nu s-a mișcat nici un deget pentru a se preveni cumva. Altele au fost interesele. Și azi, desigur, sunt prea multe interese la mijloc...
Iar noi? Mă întreb retoric, desigur, când vom reprezenta, oare, interesul major și nu vom mai fi priviți ca pe niște marionete?
Cândva, pentru câțiva, roata se va întoarce, din două mari motive: în primul rând, pentru că Dumnezeu vede, și nu și-a întors niciodată fața de la noi; și, pe de altă parte, pentru că noi toți, împreună, nu suntem niște pioni, ci piloni de susținere a tot ceea ce merge normal și firesc, inclusiv bunăstarea celor care profită acum de pe urma noastră.
Și vom rezista.
Zilele 4 și 5
Analizându-mi activitatea de zi cu zi, am ajuns la concluzia că femeile nu ar trebui să se plictisească acasă/în casă, în această perioadă.
Mereu este de făcut curățenie, de așezat lucruri și de reorganizat, indiferent că locuința este o casă sau un apartament, și indiferent dacă în acea locuință sunt sau nu copii mici.
Ei, dar dacă este vorba de casă, populată de unul sau mai mulți copii, atunci nici măcar nu este timp de odihnă, darămite de plictis.
În continuare, mereu trebuie să gătim câte ceva. Dacă nu este zi de supă/ciorbă și felul doi, atunci poate e zi de chec și de făcut pâine (în aparat special, sau aplicând metoda clasică).
Nu, nu m-am apucat de făcut pâine pentru a fi în trend cu vremurile de acum (brutăriile sunt deschise); am făcut pâine și inainte de existența lui COVID-19, fiind în posesia unui aparat Heinner de vreo câțiva ani, făcut
exact pentru așa ceva.
Prin urmare, când ai mei poftesc salată de vinete cu pâine proaspătă, dar făcută în casă, sau au chef să mănânce pâine uite-așa, goală, punem în funcțiune mașinăria-minune. Ei mănâncă bine și eu sunt mulțumită că am făcut în casă un miros minunat, care îmi aduce aminte de copilărie. Doar că pe atunci, aluatul chiar se frământa și pâinea aceea chiar era muncită până să ajunga pâine.
Eu am măsurat ingredientele și am apăsat butonul de start. În trei ore, până s-a terminat programul, am făcut multe alte chestii. Hai că tot e ceva.
Deci subliniez încă o dată faptul că femeile nu se plictisesc în casă, sau nu ar trebui să aibă timp de așa ceva. Cât timp mai există soluții de curățat prin magazine, eu zic că e de bine.
Zilele trecute am uitat să mentionez un aspect drăguț: l-am tuns pe Dominic, eu cu mâinile mele și o foarfecă. Spre surprinderea tuturor, chiar arată bine. I-am luat puțin din vârfuri, pentru că îi cam intra părul în ochi. Deci, per ansamblu, e și mai dulce ca înainte, cu un chip rotund de bebe-înger cu bucle castanii, perfecte.
Ieri seară i-am pregătit o baie cu multă spumă. M-am tot învârtit pe lângă el, am tot povestit și până la urmă am ajuns cu el în vană. Ne-am jucat, ne-am distrat și seara s-a cam lungit. A adormit abia pe la 22.30. Mi-am promis că nu mai fac așa, pentru că este important să respectăm un program normal, ca de obicei. Adică somn la ora 21.
Dar aseară ne-am permis o mică petrecere cu spumă. N-o fi foc.
De obicei, nu rezist tentației și adorm cu el, când are siesta de prânz-după masă.
Dar azi mi-am impus sa nu fac asta. Îmi e ciudă că am patru cărți începute, de patru feluri, și nu sunt în stare să avansez cu ele.
Cea mai nouă e "Bibliotecara de la Auschwitz" - Antonio G. Iturbe. Minunată capodoperă! Cred ca ea va fi cea mai rapid citită, dintre cele începute, pentru că a reușit să mă acapareze în lumea ei încă de la primele pagini. A fost un fel de dragoste de la prima întâlnire. Nimic forțat, doar cursul firesc...
Adevărul e că atunci când e să fie, e; când nu e, nu e, degeaba forțezi. Și când e, degeaba te opui, că tot e. Cu sau fără voia ta, indiferent că îți convine sau nu, că îți e comod sau nu, că vrei ori ba, că se cade să fie așa sau nu, tot e!
Vorbim despre cărți, evident!
Ziua 6
Curățenie. Multă curățenie, multă ordine. Simt nevoia să fac asta. Să aranjez și să rearanjez, după ce micuțul meu energic face prăpăd în urma lui, ca un taifun.
Nu, nu mă supăr pe el. Mai bombăn eu de una singură, dar de supărat pe el nici vorbă. Ca să facă ce vrea cu mine e suficient să îmi zâmbească și să se uite inocent printre gene. Și gata.
Ei bine, iaca s-a întors iarna peste noi. Dar nu suficient de puternică încât să ne înghețe inimile.
Suntem un popor deosebit. Modul în care acționăm și reacționăm în situațiile limita spune multe despre noi. Începem să recunoaștem că, momentan, suntem în fața unei urgii din care doar Dumnezeu ne salvează.
De fapt, suntem în fața a ceea ce s-a scris că se va întâmpla. Doar că noi nu am crezut că suntem atât de aproape sau că nouă ni se poate întâmpla. Culpa noastră. Dar nu e târziu pentru nimic. Încă mai avem timp să facem și să ne facem bine.
"Libertatea are miros de pădure umedă" ; "(...) Chipuri identice pline de stupoare, căci lipsa de protecție îi face pe oameni egali" - pagina 65, "Bibliotecara de la Auschwitz", Antonio G. Iturbe.
Două fraze care azi mi-au zbuciumat puțin interiorul. Am închis cartea și încercam să simt mirosul propriei libertăți. Ce miros ar avea ea, dintre toate variantele existente? Cum ar trebui să miroasă libertatea, pentru mine, ca să o recunosc dintre miliardele de posibilități?
Și atunci a venit răspunsul, atât de firesc de parcă cineva mi l-a tras cu un furtun din inimă, și mi l-a turnat prin urechi să ajungă rapid la creier pentru procesare: a sare, a arșiță. A mare. Un miros care pătrunde în mine, lăsându-mi pe limbă un gust plăcut, sărat, prea binecunoscut...
Da, marea chiar înseamnă libertate. Acesta îmi este răspunsul. Și în momentele acestea, sunt ca ea, ca marea: când furioasă, când calmă. Furia e de fapt mai mult interioară. Și o accept, apoi o las să treacă, exact așa cum a venit. Dacă e parte din mine, în vremea asta, atunci e bine primită și ea.
Cât despre chipurile mai sus descrise - parcă prea ne asemănăm, deși au trecut niște decenii zdravene de atunci. Teama de acum, pericolul, lipsa de răspunsuri... Ne aseamănă, ne unesc și ne obligă să ne dăm seama că da, chiar suntem egali.
Ne e greu tuturor. Și mai greu este și că nu există nimeni pe lumea asta care să ne liniștească și să ne spună că totul se va termina în data X - oricât de îndepărtată ar fi acea dată.
Incertitudinea e dureroasă. Realitatea doare și mai tare.
Și-atunci iau o pauză de la durere, închid și televizorul și mă afund în cada cu apă caldă, spre fierbinte, să nu mai aud nimic și să nu mai vad nimic, preț de câteva secunde. Apoi, când mintea mea se va liniști, când îmi deschid ochii și urechile, aștept să văd bucuria din ochii mari și albastri care înviorează universul meu, să simt iubirea lor și să aud râsetele și gălăgia unei case locuite.
Îmi apăr liniștea sufletească prin îngradirea ei temporară de ceea ce e dincolo, cam așa cum gardul ne împrejmuiește casa.
Nu, nu e negare a ceea ce e. E doar o mică pauză. Din când în când, mai obosesc și eu, chiar și așa, stând în casă.
Azi, de asta am nevoie.
Zilele 7 și 8
Ziua a 7-a a debutat cu aspirat prin toată casa și asta chiar e ceva! Evident, după câteva ore (trecute de atunci) îmi simțeam spatele blocat din toate părțile și îmi doream să se urce pe el un elefant, pentru a-l îndrepta. N-am gasit nici un elefant prin zonă :)
Prin urmare, încă aștept să treacă de la sine disconfortul.
Cât timp a dormit Dominic (după-masa), am stat întinsă lângă și el am citit sau mi-am pus muzică de relaxare/meditație, pe care o ascultam în căștile de la telefon.
În legătură cu aceasta din urmă, am o afinitate pentru muzica tibetană... Mă poartă departe și în profunzime. După câteva minute în care o ascult, am așa o senzație de revigorare, dar asta după ce, în prealabil, mă simt ca o entitate terță a acestei lumi. Îmi face bine ordinea în gânduri. Cred că unul dintre cele mai frumoase rezultate este acela în care mintea rezonează perfect cu inima și invers. În caz contrar, nu prea fac echipă bună - dacă tot am făcut echitație pe vremuri, prima imagine drept comparatie care îmi vine acum în minte ar fi aceea când călărețul trage să meargă intr-o parte, iar calul în alta.
De vreo doi ani, m-am tot documentat despre cum s-ar putea ajunge în Tibet. Acolo nu poți ajunge ca un simplu excursionist, adică așa simplu, cum ne rezervam până acum vacanțele.
Cât despre mersul în acea zonă cu copii, studiind altitudinea și modul de acces efectiv în Tibet, consider că Dominic al nostru este încă mult prea mic. Prin urmare, mai am vreme încă câțiva ani să mă tot documentez, până mai crește. Și până mai "creștem" și noi, adulții, pentru a fi pregătiți sufletește pentru tot ceea ce înseamnă TIBET.
Printre altele, ne-am mai și jucat cu un set minunat din piese magnetice. Mai exact, eu am construit, încercam să fac un castel și diverse forme și, în clipele de neatenție, neastâmpăratul meu le-a stricat pe toate. Cam în faza aceasta suntem deocamdată. Evident că m-am ofticat, nici nu se putea altfel.
Azi, în cea de-a 8-a zi, era necesar să ies din casă, la cumpărături. Lista mea de produse esențiale s-a completat, spre final, cu cerințele lui bebe: înghețată, bomboane și cereale. Robi avea pofta de budincă. Așă că am iesit.
M-am urcat în masină, am dat muzica la maxim, și mi-am delectat privirea cu pustietatea de pe stradă, apoi din piață și de la carmangerie. Plutește în aer așa, o liniște apăsătoare. Deși doamnele vânzătoare mi-au zâmbit sincer și încercau să transmită clienților că totul e bine, că suntem în siguranță, privirea noastră, a tuturor celor care ne intersectăm, ne trădează, de fapt, realitatea.
Prin urmare, m-am grăbit să ajung acasă, în oaza mea de liniște din care pentru o vreme, nu voi mai ieși.
Si cum ne puteam relaxa altfel decât prin pictură
și bucătărind ceva?
Câteva banane, două mere Delicios (preferatele mele), peste care am pus putina scorțișoară și amestecul meu standard de chec și gata minunea:
- tot mai mult mi-a placut varianta simplă, doar cu mere. Bananele sunt prea dulci în compoziția aceasta pentru gustul meu. Dar băieții sunt încântați de rezultat.
Țin să mentionez ca, de regulă, fac deserturi și nu mănânc din ele. Plăcerea mea stă tocmai în a pregăti ceva, nu și a îmi delecta papilele gustative cu rezultatul - asta, spre norocul celorlalți membri de familie :)
Data viitoare vreau sa fac ceva cu brânză și spanac.
În încheiere de zi, am febră musculară zdravănă, pentru că m-am dat și eu pe tobogan, împreună cu Dominic. Si ne-am dat destul de mult. Noroc ca ne ține toboganul. Iar pe mine și "balamalele".
Zilele 9 și 10
Mereu avem câte ceva de făcut, oricât de mic ar fi acel lucru; secretul stă în a vrea să fii activ, să îți valorifici ziua în cel mai util mod cu putință.
Atunci când avem chef și energie este ideal să profităm de ele și să bifăm cât mai multe dintre sarcinile pe care le avem de făcut în fiecare zi. Și asta pentru că, mai devreme sau mai târziu, vine acel moment în care simțim nevoia să punem cât mai multe dintre ele pe pauză, pentru că avem nevoie să facem altceva.
Cam așa s-a arătat ziua a 9-a. Aveam mâncare gătită, la capitolul curățenie păream în regulă, hainele urmau să fie puse la spălat în ziua următoare, așa că am hotărât să mergem la casa de la țară, pentru că și ea cere atenție, ca și grădina și Ilham, ciobănescul nostru care ne așteaptă cu drag și dor.
Dacă noi, cei mari, am fost fericiți să respirăm aerul acela liber, curat și să ne bucurăm de soarele de pe cer, nu mai e cazul să intru în detalii despre câtă veselie era în Dominic, care a sărit peste somnul de prânz și a rezistat eroic până seara. Noi doi nu mai gustasem de ceva vreme din libertatea aceasta. Oarecum libertate...
El era atât de plin de energie, încât atunci când ne-am întors acasă, a rămas în curte și și-a continuat distracția.
Și nu, nu se va repeta curând săritul peste somnul de prânz. Doar atunci când nu putem planifica ziua respectivă într-un alt fel - dar cum, în general, suntem pe acasă, este clar ca vom respecta programul.
După cum anticipam, ziua următoare a fost una plină: gătit, pus la spălat mai multe ture de haine, ordine prin casă, strictul necesar. Dominic a fost înțelegător și, când nu s-a jucat singur în curte, și-a găsit de lucru prin casă cu jucăriile lui.
Azi am avut chef să fac ceva la cuptor: budincă de cartofi, cu ouă, brânză și salam picant.
Pe scurt, am pus cartofii la abur pentru 30 de minute. Când s-au răcit puțin i-am dat pe răzătoare, apoi am presărat peste ei puțină sare.
Într-un bol am pregătit cubulețele de brânză telemea și cubulețele de salam crud-uscat (în crustă de piper și ierburi).
Într-un alt bol am bătut 3 ouă mari de casă, pe care le-am amestecat cu smântână.
În vasul pentru cuptor am amestecat ușor cartofii cu ceea ce am pregatit în boluri. În afară de sare și usturoi, nu am mai pus alte condimente pentru că salamul avea o crustă suficient de aromată.
Apoi 45 de minute, cât compoziția a stat la cuptor la 180 de grade, am fost liberă să mă uit cu Domi (online) la teatru de păpuși. Am ales piesa "Capra cu trei iezi", care îi place foarte mult.
Rezultatul a fost unul pe măsură, pe măsură așteptărilor:
Somnul de prânz a fost dulce și bun. Cred că am adormit înaintea lui, nici nu mai știu prea multe detalii. Cum să mă abțin, când mă tot mângâie pe față, în special pe sprâncene, până adoarme și el?
Apoi, cum m-am trezit totuși înaintea lui, am rămas alături de el în pat, dar cu cartea în mână. Bibliotecara de la Auschwitz încă îmi ține companie.
Zâmbesc în sinea mea, pentru că, pe vremuri, terminam genul acesta de carte captivantă în maxim 2 seri sau nopți, depinde când începeam să citesc.
Acum, prioritățile sunt altele. Dar important este să ne facem mereu timp pentru și să nu uitam niciodată de tot ceea ce înseamnă pasiuni, acele activități doar pentru noi, pentru corp și suflet.
Seara se încheie cu un răsfăț la nivelul podoabei capilare, meritat din plin; cu un film genial - Taken 3 Teroare în L.A. - în care mă delectez cu unul dintre actorii mei preferați, Liam Neeson; și cu o cugetare care îmi tot sâcâie timpanele de câteva zile și pe care trebuie să o scriu undeva: una este izolarea socială (recomandată inițial, apoi impusă de autorități) și alta este sălbăticirea umanității.
Să nu facem o practică din aceasta din urmă. Pentru că, în acest fel, tot chinul acesta de la nivel mondial, va fi trecut degeaba, fără nici o lecție pentru unii dintre noi și ar fi păcat și lipsă de respect față de cei care nu mai sunt și față de cei care se zbat să ne fie bine.
Suntem oameni. Și nu putem trăi altfel decât împreună, în armonie.
Ziua 11
Duminică. Floriile (prima rundă). Zi de relaxare, de stat la soare și activități cu copilașul nostru care crește atât de repede, încât mă face să îmi fie dor de fiecare zi care a trecut.
Imediat după micul dejun, am vrut să îi răsfăț pe băieți cu două mici atenții, după placul fiecăruia: pe cel mare, cu budinca pe care mi-o tot sugera de ceva vreme (se întâmplă o dată, maxim de două ori pe an):
și pe cel mic cu un chec simplu, rapid și deosebit de aromat (în compozitia de chec am adăugat zeama și pulpa de la o portocală mare).
În rest, ne-am jucat, am dormit, am citit. Mă gândeam, mirându-mă, cât de repede a trecut timpul. Suntem în luna cu Sfintele Sărbători Pascale. În alte condiții, abia ar fi început vacanța copiilor, iar eu aș fi fost foarte ocupată - când cu gătitul peste măsură, când cu vizite sau cumpărături, tot felul de planuri peste planuri... Serviciul, înainte de toate.
Ei, de data aceasta, am primit o lecție majoră de Sus: să nu mai trăiesc superficial niciodată.
Era cazul să învăț să mă potolesc, să nu mă agit când nu trebuie și să mă mulțumesc pe mine, înainte de a fi la dispoziția tuturor.
Sentimentele pe care le sădesc aceste sărbători în noi trebuie să ajungă mai întâi în sufletul nostru, primindu-le deschiși și bucuroși; nu le vom putea cumpăra niciodată de pe rafturile din magazine, oricât de mulți bani am avea.
Abia de' mai găsim drojdie și făină, să ne mai îndulcim cu câte un cozonac :)
Glumesc. Mai fac și eu haz de necaz...
Sunt mereu cu rugămintea către Dumnezeu să ne ajute să trecem cu bine peste încercarea aceasta. Ar fi frumos ca fiecare să-și învețe lecția. Înainte de a fi o lecție colectivă, pentru că da, nu eram pe drumul cel bun și că de ceva vreme începusem să distrugem cam tot ceea ce ne susține, tot ceea ce se întâmplă este o lecție individuală. Fiecare trebuie să ne facem curățenie în propria ogradă, la figurat vorbind; dar e ideal să o facem și la propriu :) Nu strică chiar deloc.
Fiecare avem părți din noi care până nu de mult, ne erau necunoscute. E cazul să le explorăm, pentru că acum avem timp. Putem recunoaște că fiecare unitate măsură a timpului este importantă. E în regulă, pentru început.
Apoi, cândva, când vom fi pregătiți, poate îi vom nega existența efectivă (a timpului), nemaifiind separați temporal, spațial, dimensional. Practic, vom depăși această barieră, numită "timp".
Până atunci, însă, fiecare pas, oricât de mărunt ar fi, e totuși un pas. Și asta înseamnă că ne îndreptăm spre ceva. Vom vedea spre ce - ce ne așteaptă și cât suntem de pregătiți pentru noua etapă. Căci da, va fi o nouă etapă, un nou stil de viață. Deja aud sau citesc tot mai des despre faptul că ne vom schimba în bine, că vom fi mai simpli și mai buni, mai plini de iubire și de respect. Că ne vom îndrepta mai mult atenția spre România, ca loc pentru concedii, sau că vom încuraja mai mult producătorii autohtoni. Așa să fie. Eu, personal, îmi doresc din tot sufletul!
Ziua 12
După atâtea zile în care am avut șansa să fiu organizatoarea propriului program, de când deschid ochii, dimineața, și până îi închid, seara, azi m-am trezit cumva nedumerită.
Nu știu exact să explic de ce. Aveam un sentiment ciudat în interior, ca și cum ceva freamătă, însă nu am reușit nici până acum, la sfârșitul zilei, să îi dau de capăt.
Nu este neapărat o senzație neplăcută. Ci doar nu o înțeleg. Și nu e, nici pe departe, plictiseală sau monotonie. Vă spun sincer, chiar mă bucur de fiecare clipă pe care o petrec cu familia și chiar am multe de făcut, în fiecare zi.
E doar ceva nefamiliar, la care e posibil să fi contribuit și noaptea precedentă, în care somnul a fost cam agitat. Am stat să citesc până târziu, dar nu cred că asta a fost problema, ci faptul că mergea și televizorul și, vrând-nevrând, am prins știrile nopții care mă tot rupeau din lumea în care îmi place să mă "închid" atunci când citesc.
Am tot spus că nu repet greșeala, și tot o fac.
Deci ar putea fi vorba despre neîmplinirea somnului, cumulată cu o stare de "nu-mi gasesc locul" și alți factori mistici. 😊
În rest, am avut un program normal, plin, am gătit mult, mașina de spălat a răsuflat ușurată abia după trei ture de haine, am citit, am stat cu bebe prin curte, am colorat.
Ah, am revăzut online piesa Capra cu trei iezi (teatru de păpuși). Până la urmă o să o învăț pe de rost.
Am vorbit și la telefon, dar încerc să stau departe de mediul online, cât pot eu de mult - adică să îl folosesc strict cât e necesar.
Ne continuăm viața.
În seara asta mă voi cuibări în pat mai devreme. Cu siguranță voi citi, dar am în plan și să adorm mai repede, pentru că am de recuperat.
Cândva, în viitor, când voi parcurge relatările din acest jurnal, totul - tot ce trăim acum - va fi doar amintire.
E un prag peste care vom păși împreună și nu vreau să îl uit niciodată. Nu am asistat la războaie, m-am născut doar în plină revoluție - iar ceea ce se întâmplă acum, când am 30 de ani, e ceva ce nu va uita o planetă întreagă, căci se va scrie în istorie. Până atunci, însă, eu scriu în jurnalul meu - pentru mine, pentru Dominic, să știe ce se întampla în anul în care el a aniversat 3 anișori de viață, și pentru voi, cei ce îmi citiți articolele, pentru că, în momentul de față împărțim aceeași teamă și sperăm la același lucru. Cred că și rugile încep să ni se asemene, mai mult ca niciodată...
Cine ar fi zis?
Ziua 13
Unul din factorii mistici (sau poate unicul) menționați ieri a fost elucidat: luna.
Aseară, înainte de culcare, așezam perdeaua de la geam și mi-am ridicat ochii spre cer - era o lună mare, frumoasă, aproape perfectă.
Am dat o căutare pe internet să vad ce e cu ea și am aflat că azi, 07.04.2020 avem parte de o Super Lună plină roz. Sunt interesante mențiunile despre ea - pentru mai multe detalii accesați aici: https://www.romaniatv.net/mobi/superluna-plina-roz-7-aprilie-2020-cea-mai-stralucitoare-a-anului-vesti-pentru-zodii-in-dragoste-cariera-si-relatii_516299.html
Am observat, de când eram mică, că am o afinitate pentru lună, indiferent în ce fază este. Pur și simplu, îmi place să o privesc. Mă absoarbe, mă agită, mă liniștește, mă hipnotizează, mă trezește...
De aici și starea ciudată de ieri si care probabil că va mai dura puțin. Mă simt totuși mai bine pentru că am deslușit până la urmă misterul și chiar sunt uimită cum de nu mi-a trecut prin cap să mă gândesc că ar putea fi ceva legat de lună.
Care ar fi unele explicații pentru influențele fazelor lunii aspura noastră, puteți citi aici:
https://www.edusoft.ro/influenta-fazelor-lunii-asupra-omului-si-naturii/
Și aici sunt menționate câteva aspecte interesante: https://www.scientia.ro/blogul-catalina-oana-curceanu/6542-luna-plina-si-influenta-sa-asupra-somnului.html
Și nu, nu ne transformăm în vârcolaci :)
În prima parte a zilei am colorat, am tăiat și am lipit. Dominic era încântat, însă după vreo jumătate de de oră m-a rugat să îl îmbrac și să îl las să iasă în curte.
Cam greu, la trei ani, să îl "priponesc" pentru mult timp pentru activitățile educative care cer să stai pe scaun și să fii răbdător :)
Adevarul e că l-am observat de mult; el este mai mult atras de activitățile în aer liber și care presupun alergat sau dat cu bicicleta/trotineta/tractorul de exterior.
Așa că pe el l-am lăsat afară, să se joace, iar eu m-am retras în locul favorit din toată casa - bucătăria - și am făcut niște biscuiți cu banane și cacao, simpli și de-a dreptul delicioși.
După masă, Dominic a dormit, iar eu am avut ceva de lucru, în interes personal, evident.
După ce am terminat, mi-am ales din mediul online și o rețetă de cozonaci fără frământare, pentru că mă documentez pentru "cocăritul" de sfârșit de săptămână.
Chiar dacă vom fi doar noi, voi respecta tradiția. În familia noastră ținem ambele Sărbători Pascale. Aceasta este o regulă frumoasă pe care o aplicăm de când ne-am cunoscut (să fie vreo 10 ani).
Spre sfârșitul zilei, am fost sa îi dăm de mâncare lui Ilham. Am avut șansa să respir puțin aer curat. M-am bucurat câteva minute de prezența câinelui și de pământurile care, în această vreme grea, ne cheamă din nou spre ele, să le muncim, să ne întoarcem atenția spre "cum era odată, demult ...".
De la mic, la mare, de la bogat la sărac, ne bucurăm de aceeași rază de soare.
Pe mine natura m-a așteptat azi cu flori, iar eu am întâmpinat-o cu mare bucurie.
Ziua 14
"În noaptea de 8 martie 1944, 3792 de deținuți care proveneau din lagărul familial BIIb au fost uciși prin gazare și apoi incinerați în crematoriul III de la Auschwitz-Birkenau."
"(...) Cei care muncesc în șanțuri privesc spre cer. Cei care cară pietre le lasă jos și se opresc. În ciuda țipetelor șefilor de pavilioane, oamenii din ateliere lasă treaba și ies afară să privească, poate că aceasta este prima lor fapta de răzvrătire: să privească cerul negru neluând în seamă ordinele și amenințările. (...)
- Ce se petrece? Întreaba o copilă speriată.
- Nu vă temeți, le spune Miriam Edelstein. Sunt prietenii noștri aduși în transportul din septembrie. Se întorc (...)
Dita își alătură palmele ca să prindă ceva din acea ploaie de suflete și nu-și poate stăpâni lacrimile, care-i brăzdează cu dungi albe chipul înnegrit. (...)"
Bibliotecara de la Auschwitz - Antonio G. Iturbe, pag. 255 - 257
Azi am citit. Mult. Am citit pentru că de mult timp sunt interesată de acest subiect - de adevăr, de ceea ce s-a întâmplat atunci, chiar dacă a fost un masacru. Un adevărat infern.
Nu vreau să întorc capul din fața realității. Nu îl voi întoarce într-o altă parte, negând existența monștrilor umani care au trăit mereu printre noi. Prefer să citesc și să aflu cât mai mult din ceea ce a fost. Ceea ce descopăr în legătură cu acest subiect aproape în fiecare carte este că, în spatele poveștilor infernale, dureroase și numai de citit, au existat mereu luminițe aprinse, licăre de sperantă în tunelul negru, morbid. Am citit și despre unele povestioare frumoase care s-au născut acolo, chiar și unele învățături, mai exact.
Vă vine sau nu să credeți, tot acolo, în acel iad, s-au țesut frumoase povești de iubire - atât de frumoase și de simple, cum rar se mai întâlnesc în zilele noastre.
Eu stau cu dulceața în cămară iar ei, deținuții de atunci, ar fi făcut orice pentru o linguriță de ceva dulce. Ar fi fost ziua lor cea mai bună, cea mai dulce, iar eu strâmb din nas când mă uit la borcane, zicându-mi că au mult zahăr.
În fiecare zi trăiau. Ei chiar trăiau. Putea fi oricând ultima. Și sufereau sincer când unul dintre ei murea din cauza vreunei boli. Inclusiv de pneumonie sau din cauza foametei, tifos și multe altele.
Pe lângă nebunia mondială provocată de COVID 19, nu pot să uit că în Africa se moare de foame și de sete.
Moartea a făcut mereu parte din noi. Contractul nostru pe pământ este unul cu termen.
Ne e greu să ne împăcam cu ideea de moarte, în general, și atunci nu ne gândim la ea. Trăim ca și cum nu am avea treabă cu ea niciodată.
Cumva, accept această idee - că există undeva. Dar nu accept că unii o grăbesc asupra lor sau asupra întregii omeniri.
Ziua 15
Încă de când m-am trezit, am simțit, în sfârșit, că a venit primăvara. Chiar dacă au mai fost și până acum zile calde și frumoase, parcă nu am recunoscut, ca acum, mirosul ei, de revenire la viață a naturii.
Și cât de mult am așteptat-o, să ne îmbrăcăm cu ceva lejer și să începem marea exploatare a naturii, prin pădure și prin parcuri!
Ei, îmi alung rapid văicăreala din minte și îmi spun că, oricât de mult evit acțiunea, ea tot pe mine mă așteaptă; și, așteptându-mă, devine tot mai amplă.
Prin urmare, mă hotărăsc să iau imediat taurul de coarne și mă apuc de călcat! :) Fiecare femeie are ceva ce nu-i place să facă; oricum face, dar nu cu mare drag. Poate cu nici un pic de drag.
În ceea ce mă privește, am două chestiuni de acest gen: călcatul hainelor și spălatul geamurilor.
În rest, aș fi în stare non-stop să aspir, să șterg praful, să spăl vase, să gătesc, să dezinfectez prin baie sau bucătărie - și le fac zâmbind, poate chiar fluierând un cântecel.
În schimb, azi, cam călcat, și pentru asta am pus pe Magic TV să mă relaxez cât pot de mult și l-am rugat pe Domi să fie foarte, foarte, foarte cuminte vreo oră bună, pentru că sunt sensibilă și nu vreau să izbucnesc :)
Toată lumea e bine. După ce am terminat, Micul Prinț poftea cuș-cuș lângă friptura pregătită în prealabil pentru felul doi, așa că i-am îndeplinit dorința.
Cum în ultimele nopți am adormit târziu, la prânz am depus și eu "armele" timp de o oră.
Apoi m-am trezit și am continuat să mai citesc puțin, până și-a împlinit el somnul.
După masa a fost liniștită. Am ieșit în curte și ne-am jucat frumos, ca doi copii, sub razele soarelui; doi copii care, parcă, n-ar fi avut nici o grijă pe lumea asta. Deocamdată el chiar este așa și mi-a facut plăcere să intru și eu în dimensiunea lui, chiar dacă nu pentru mult timp.
Spre finele zilei, mă așteptau alte treburi administrative de bifat, cum ar fi pregătirea cinei, etc., iar el a continuat să se tot joace până când Moș Ene i-a închis iar genele...
Rămân la aceeași părere: în general, copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viața omului. Știu că mai sunt și excepții și îmi pare rău. Viața tuturor ar trebui să înceapă cu dreptul: cu iubire, protecție, încurajare, sprijin... cum altfel s-ar putea crea acel "teritoriu solid" de lansare în viața socială, aceea de viitor adult?
E greu să te ridici de la sol cu aripile frânte prematur.
Zilele 16, 17 și 18
A mai trecut un sfârșit de săptămână.
Au mai trecut trei zile cu știri cât mai puține (maxim o dată pe zi, cât să fiu la curent cu realitatea din lume și apoi gata), însă cu stări sufletești de tot felul.
Vineri mi-am propus să fiu cuminte, fiind Vinerea Mare (la romano catolici).
Am fost la Ilham, să îi dam de mâncare și să stăm puțin cu el, să ne bucuram de soare.
Nu am facut curățenia pe care o fac zilnic, ci doar strictul necesar de dezinfectare care se impune în perioada aceasta.
Spre seara, am pregatit aluatul pentru cozonaci, care trebuia să stea vreo 12 ore în frigider, însă la cât de ocupată mi-a fost ziua următoare, cea de sâmbătă, aluatul a stat aproximativ 24 ore acolo până să mă apuc de el. Și n-a pățit nimic. :)
În prima parte a zilei am gătit supa și felul doi (la cererea printului, supă dulce de pui cu tăiței de casă; pilaf cu legume și friptură de pui la cuptor, cu multe condimente).
Am făcut și două chec-aperitive, unul conține și salam cu piper și celelalt e doar cu legume și trei tipuri de brânzeturi.
Sunt delicioase și simplu de făcut.
Apoi a urmat perioada de siestă lui Domi, de care am profitat să citesc și să ascult muzică de relaxare în căști.
După cum spuneam, seara am făcut cozonacii și am vopsit ouă.
Practic, micile noastre gustări erau pregătite. Mai lipsea să stăm liniștiți fizic, și să ne liniștim sufletul, sa ne pregătim pentru Înviere.
A fost o noapte lungă. Am adormit după ora 01.30; nu m-am lăsat până nu mi-am terminat lectura începută cu ceva timp în urmă. Apoi nu am reușit să adorm pentru că am început să caut mai multe informatii pe internet despre câteva personaje.
A fost o carte minunată, bazată pe fapte reale, iar protagonista este o ființă cât se poate de vie - am văzut poze cu ea și am rămas plăcut surprinsă că are aceeași privire vie pe care autorul a deschis-o în carte.
Așa, ca o concluzie, "Bibliotecara de la Auschwitz" - Antonio G. Iturbe ocupă acum un loc aparte în sufletul meu. Definitiv și irevocabil.
Am găsit și un articol interesant, care vă poate ajuta să vă faceti o idee cam despre ce este vorba:
https://m.adevarul.ro/locale/pitesti/exclusiv-povestea-copilei-condus-bibliotecasecreta-auschwitz-dupa-eliberare-simteam-pur-simplu-golita-emotie-1_5db2b876892c0bb0c6e6da09/index.html
Azi, duminică, avem o dublă sărbătoare: Învierea Domnului, pe de o parte, și Floriile, pe de altă parte.
Orele au trecut în favoarea noastră, pentru că timpul nu a mai fost atât de alert ca de obicei.
În anii precedenți, abia de aveam o clipă liberă, cât să respir, printre vizite și altele câte aveam de făcut.
Azi, în schimb, s-a scurs mai lent, începând cu micul dejun și până la apusul soarelui.
A dispărut forfota stradală. Nu mai e traficul insuportabil, nu mai sunt puhoaiele de oameni care mișună peste tot, de trebuie, de nu.
Azi, s-au auzit păsărelele, albinele; se auzea și dacă vreun vecin vorbea puțin mai tare, în curtea lui, la câteva case bune distanță de noi.
Azi a fost liniște. Cu un preț mare...
Sărbători liniștite!
Ziua 19
Azi m-a trezit soarele. Un soare care dă din picioare și îmi bagă degetele în ochi. Un soare care, la rându-i, are cei mai frumoși ochi albaștri care mi-a fost dat să văd pe acest pământ.
Nu mai știu când și cum a ajuns la noi în pat, dar bănuiesc că, undeva după prima parte a nopții. Astfel se prezintă o mică umbră pe partea pe care dorm și îmi cere să îi fac loc lângă mine - iar eu execut, cumva mecanic. Sunt convinsă că îl iau în brațe chiar așa, adormită fiind, și mai știu sigur și că îi aplic câteva ventuze pe obraji și pe mânuțe, dar cum totul e deja normalitate, nu mă mai trezesc complet.
Iubăreala noastră din noapte se transformă, spre dimineață, în lupte libere. El ajunge de-a curmezișul la capetele noastre, ne împarte generos pumni și picioare pe unde apucă; vrea să mă mângâie pe sprâncene, dar ajunge să îmi bage degetele în ochi; mi se așează pe păr, apoi se înfășoară în el; își scapă scuzeta pe după pat și mă înghiontește să i-o caut; într-un final, când dau să mă ridic din pat să mă spăl pe față și să mă îmbrac, pentru că somnul meu e deja amintire, începe și se agață de gâtul meu, să mai stau cu el în pat.
Iar eu îl iubesc de mor. Și râd și acum când îmi amintesc și scriu despre fiecare dimineață a noastră...
După micul dejun am evadat puțin la cumpărăturile necesare și am remarcat, din nou, pustietatea din oraș. Puținii oameni care bântuiau pe stradă erau opriți de polițiști pentru prezentarea declarațiilor pe propria răspundere. Atmosfera continuă să fie una apăsătoare, deci cred că "evadarea" mai sus amintită are loc, de fapt, când intru în curte și mă întorc în spațiul meu de confort și nu invers.
Cu alte cuvinte, continuă să nu îmi facă plăcere să merg la cumpărături.
Cu pâinea m-aș descurca, să fac o vreme în casă, dar cu laptele lui Dominic ce mă fac? Chiar loc de un grajd în curte nu am... :)
În rest, am avut parte de activitățile normale, ale fiecărei mămici care stă o vreme acasă: mâncare, culcat copilul la prânz, puțină ordine, jucat cu el (și eu, și Robi, mai facem cu schimbul).
La cină, micul prinț a cerut cartofi prăjiți, iar eu, după un mic moment de cugetare, i-am tăiat în patru (cartofii) și i-am băgat în cuptor, cu puțin ulei și rozmarin.
E bine că încă e mic și mai pot să fac și eu "învarteli", astfel încât să mânce niște cartofi "prăjiți" ceva mai sănătoși decât cei solicitați.
Și așa, ca o mărturisire, încă nu mă pot hotărî de care carte să mă apuc.
Gândul acesta m-a sâcâit toată ziua. Nu am ajuns la o hotărâre, însă am reușit să îmi stabilesc un indiciu în alegerea ei: un subiect puțin mai ușor, să am timp să îmi odihnesc sufletul după atâta realitate dureroasă despre care am citit în ultima vreme.
Ce bine că înainte nu aveam timp să citesc și că am multe cărți care mă așteaptă!
De fapt, ce bine că acum am timp să mai și citesc. Aceasta este formularea corectă.
Și că suntem sănătoși. Cel mai important.
Zilele 20, 21 și 22
Și cum după soare, mai vin și nori, debutul acestor zile a fost cu multă ploaie.
În data de 14 aprilie a plouat toata ziua - ne-am trezit cu stropii de ploaie în geam, și tot așa am adormit, seara. Mai exact, noaptea. Personal, îmi este puțin dat programul peste cap, deși am încercat să respect anumite ore pentru anumite activități, sunt momente în care pierd controlul și recunosc că nu mă deranjează prea mult. Mă culc târziu și mă trezesc tot așa. Pentru ca acum am timp.
Și sunt așa mai ales când plouă. Cui nu-i place să doarmă mai mult, să citească mai mult? Nu e un capăt de lume să ne limităm din când în când activitățile, pentru că nu avem chef să facem lucrurile obișnuite.
E adevărat că Dominic vroia să iasă chiar și așa în curte și îl înțeleg, pentru că și mie îmi place ploaia. Totuși, pentru jucat printre stropi, ne limităm la ploile de vară. Vremea de acum încă este capricioasă, cu nori grei și vânt puternic care ne dă peste cap chiar și stările sufletești.
Incertitudinile și apăsările le depășim, însă, mereu cu capul sus, cu ochii spre cer și cu multă încredere în noi și în Dumnezeu.
"Facă-se voia Ta (...)", am zis mereu când n-am știut ce să fac, iar voia Sa a fost mereu în plină rezonanță cu sufletul meu și cu așteptările mele, ca om.
E adevărat, am avut și dispoziția necesară să mă las purtată de inspirație. Am scris rapid un articol, care, la fel de repede s-a și publicat în revista cu care colaborez de la începutul anului. Mi-am propus să aloc mai multă energie acestei colaborări, pentru că, peste ani, îmi voi reciti cu plăcere publicațiile și în formă materială, iar Dominic îmi va putea vedea numele acolo.
Zilele acestea ne-am jucat mai mult prin casă, exceptând o scurtă vizită la Ilham, unde am putut să stăm o oră la aer curat.
Restul activităților au fost cele de zi cu zi, gătit, spălat, dezinfectat.
"Vedeta" zilei de miercuri a fost un suc genial, din mere, portocale și cătină crudă, pe care l-am îndulcit cu puțină miere.
Am băut din el două zile la rând și a fost delicios și sănătos.
Meritul este al lui Dominic, care, de câteva zile bune mă bătea la cap să punem în funcțiune aparatul pentru suc.
Am făcut din nou o pâine în aparatul special pentru așa ceva, pentru că îmi era dor să simt mirosul coacerii ei prin casă.
Cât timp Dominic a pictat niște opere de artă, am făcut un gulas, pentru ca știu că îi place mult.
Pentru masa de Paști mă gândesc la ceva mai diferit. Încă nu sunt convinsă 100% în privința meniului, dar cred că va fi ceva simplu, ceva ce nu fac mereu și ceva ce ne place tuturor. Ouăle roșii vor fi nelipsite, la fel și lumânarea aprinsă, care va arde toată ziua. Ținutele noastre vor fi lejere, iar sufletele ne vor fi îmbrăcate în pace și rugăciuni.
Într-un final, am ales noua lectură: "Un înger rănit" - Nikita T. Teodoridi.
Parcă am spus că următoarea alegere va fi un subiect mai simplu, să îmi mai odihnesc sufletul.
Ei bine, nu sunt convinsă că alegerea de acum este tocmai așa cum scriam pe atunci, că va fi.
Dar sunt convinsă, în schimb, că este exact ceea ce caut în acest moment: pace, încurajare, cuvinte simple, care relatează fapte mărețe, cu mult peste imaginația limitată a omului.
Pentru că, din păcate, da, chiar și imaginația ne este limitată, îngrădită, din cauza grijilor și a celorlalți factori negativi din jurul nostru, sau care își au "cuibul" chiar în interiorul nostru - când, de fapt, tocmai imaginația ar trebui să fie cea care depășește orice barieră, orice limită, orice limitare, care străbate norii, cerul, care înconjoară universul sau care ajunge atât de departe, în jos, până la nucleul pământului...
Astfel, în momentele noastre de cumpănă, mintea ne poate fi cel mai bun prieten sau cel mai aprig dușman.
Diferența o face cel care e la "cârma" ei.
Zilele 23, 24 și 25
În Vinerea Mare am încercat să evit orice lucru prin casă și prin curte. Orice ar fi fost de făcut, putea să mai aștepte.
Am învățat să mai am, măcar din când în când, răbdare cu mine și cu genul acesta de activități. Care să fie metoda adoptată? Mă fac pur și simplu că nu văd (scama de pe covor, frimitura de pe gresie), ignor (coșul plin cu rufe, stratul fin de praf de pe mobilă) și îmi dirijez atenția spre altceva ce știu că m-ar ține ocupată o vreme.
Spre seară am vopsit ouă roșii (doar roșii, niciodată de altă culoare) și m-am relaxat făcând unul din dulcele nostru preferat: tiramisu - nu cu ouă, ci cu frișcă vegetală și fără alcool. Uneori înmoi pișcoturile în cacao cu lapte, dar de data aceasta am avut poftă de cafea, cu mult lapte, evident, să poate gusta și Dominic.
Toate acestea, pe fundalul emisiunii Românii au talent - vineri seara programul este prestabilit :)
Sâmbătă a fost o zi puțin aglomerată pentru mine, în bucătărie. Ne-am trezit târziu, am luat micul dejun târziu, deci m-am apucat de gătit mai târziu decât mi-am propus.
Și totuși, fără stress, mi-am spus. Suntem doar noi, în familie; ce reușesc să fac, fac, și ce nu, nu.
Ei bine, am reușit să fac tot ce mi-am propus și chiar mai mult:
Supă cremă de legume - am avut ocazia să "reciclez" legumele din frigider; am pus la fiert ce am apucat, nici nu mai știu exact ce. Cert e că a iesit foarte bună;
Paella - m-am abătut puțin de la rețeta standard, pentru că nu aveam la îndemână creveți, așa că am folosit pește și am pus-o și puțin în cuptor, să se gătească bine peștele. În rest, conține: pui, ardei, roșii, ceapă verde, usturoi, orez, mazăre, multe mirodenii. Băieților le place foarte mult.
Biscuiți - pe care îi adorăm. Am o rețetă simplă, ingredientele le avem mereu în bucătărie, sunt moi, ușor pufoși și rețeta permite să improvizezi.
Când am menționat că am făcut mai multe decât am sperat, chiar așa și este: am reușit să mă răsfăț cu o mască pe față, mi-am spălat părul și aproape că am terminat cartea începută de curând, care îmi place foarte mult.
Noaptea spre duminică a fost lungă. Am adormit după 02.30, pentru că am urmărit online slujba de Înviere de la biserica pe care o frecventez și m-am uitat apoi la un film care a făcut să dispară orice urmă anemică de somn, dacă mi s-ar fi așezat pe la gene: Fără armă în linia întâi (2016).
De mult timp nu am mai vizionat un asemenea film, cu o asemenea poveste reală în spate și, foarte important, pe care să nu îl fi văzut până acum. :)
Cu toate acestea, m-am trezit la ora 8, mi-am băut liniștită cafeaua, apoi am pregătit micul dejun, unde am servit, printre altele, și ouă roșii - chiar ne-am bucurat de ele.
După cum am procedat și duminica trecută, am tămâiat prin toată casa și asta m-a făcut să mă simt foarte bine.
Apoi am făcut rapid o pâine - n-am fost atentă și am rămas fără, chiar în ziua de Paști, așa că m-am pus în funcțiune și a ieșit foarte bună:
După masa de prânz, am dormit toți trei până târziu, în acord cu vremea mohorâtă de afară - nu ploaia e problema, ci atmosfera apăsătoare. Norii sunt aproape de noi, este totuși cald, dar fără soare la vedere. Dar până să adorm, am terminat cartea Un înger rănit, începută acum câteva zile.
În continuare, ne-am bucurat de liniștea din această zi specială. Iepurașul i-a adus lui Dominic o carte mare și interesantă și este foarte mulțumit că putem citi împreună și povesti. La vârsta de 3 ani, cadourile lui preferate sunt cărțile și bomboanele. Eu zic ca avem un copil genial. :)
Și seara va fi perfectă, nu de alta, dar se anunță a fi cu filmul TITANIC. Am pierdut numărătoarea, nu mai știu de câte ori l-am văzut, dar știu sigur că mă aruncă direct în copilărie, când eu și prietena mea cea mai bună, cea ca o soră, ne uitam cu sufletul la gură la televizor și, de ce să nu recunosc, Leonardo DiCaprio a fost una dintre iubirile platonice ale anilor mei de copilă mică și visătoare.
Greu am înțeles că el nu a murit, cu adevărat, și că scena aceea când Kate W. își desprinde mâna dintr-a lui, iar el e înghețat și mort, face parte doar din film. Dar și după ce am priceput cum stă treaba cu filmările, tot nu m-am oprit din plâns. Cu siguranță o să plâng și acum. Pentru că da, este acel gen de film care răscolește, care scoate tot din mine.
Și tare am impresia că iar nu o să dorm, că noaptea va fi lungă...
Sărbători liniștite! Hristos a înviat!
Zilele 26 și 27
Aceste zile au fost zile pline de gânduri, de meditație, de decizii și de lucruri care s-au așezat în ordinea în care le-a fost dat să se așeze.
În prima zi din săptămână mi-am dorit să fiu cât mai aproape de mine, să dorm mult, cu Domi în brațe, în această zi, și el, la fel de leneș ca mine.
A adormit pe mine, efectiv întins de-a dreptul peste mine, și asta mi-a placut mult - m-a făcut să îmi reamintesc de vremuri atât de mult iubite de sufletul meu - de vremurile acelea în care era un bebeluș, iar noi, părinți la început de drum.
Aveam atât de multe emoții, nu știam dacă voi avea habar despre noua "meserie" - cea mai scumpă din lume, aceea de mămică.
Și m-am descurcat atât de bine! Am învățat totul, deodată cu el; sau, mai exact, el m-a învățat să îi fiu mamă.
Am constatat că încă mai miroase a bebe, acolo, în zona aceea dintre gât și umăr. Și cu acel miros în nas și în suflet, am adormit buștean și am tot dormit, toată după masa, cât e ea de lungă.
Când ne-am trezit, ușor spre seară, am fost să îi ducem de mâncare câinelui care, pe cât e el de mare și de greu, pe cuvânt, sărea în sus de bucurie când ne-a văzut!
Cine ar fi spus, acum câteva luni, când el era nou pentru noi, iar noi eram străini pentru el, că vom ajunge să ne ducem dorul atât de mult?
Viața este un amestec de trăiri, emoții și evenimente. Și iată că azi, iubirea ne-a apropiat atât de mult, încât chiar sărim în sus de bucurie când ne vedem. Și fiecare ocupăm un loc aparte în suflet: el, în al nostru, iar noi, în sufletul lui mare, de câine credincios și bun.
Azi, este cea de-a 27-a zi din acest jurnal al gândurilor mele, sau, mai precis, jurnal al pandemiei.
Azi, însă, este ultima zi în care mai scriu în acest jurnal virtual.
Vor mai fi zile, în continuare, în care rămân acasă, pentru o vreme. Apoi mă voi întoarce la servici, pentru o altă perioadă.
Ceea ce îmi doresc este ca, în timpul liber pe care îl am - pentru că da, există un "timp liber" chiar și așa, stând acasă - să mă dedic scrisului de care am nevoie și cititului, pentru că încă mai am cărți care mă așteaptă.
Aceast articol, cu scriere succesivă, și-a îndeplinit misiunea: am vrut să îmi dovedesc că pot să rezist cu o libertate limitată; că poate și Dominic, dacă atenția îi este îndreptată spre alte activități; că nu există cuvântul "pliciseală" la noi în familie, chiar și în plină pandemie și restricții.
Mai mult decât atât, am vrut să am o amintire mai vie, peste ani si ani, despre toată perioada aceasta - cum am primit-o în viața noastră, cum ne-am acomodat, cum am rezistat, ce am făcut, ce am mai gătit, cum am stat cu moralul și cu credinta, cum am limitat volumului dorului pe care îl avem în inimi, pentru toate acele persoane care ne lipsesc acum atât de mult!
Am tras singură concluzia că nu este ușor. Nu este ușor deloc. A fost și este nevoie, în continuare, de multă putere, de răbdare, de credință și de înțelegere că este doar o perioadă care va trece, după care vom reveni, încet, incet, la o normalitate în acord, de data aceasta, cu umanitatea.
Am mai înțeles și că, din păcate, pe lângă lipsa de cultură și de educație cu care ne tot luptăm de atâta amar de vreme și parcă nu se mai termină, probleme de care aminteam chiar la începutul acestui jurnal, ne mai confruntăm și cu numeroase alte probleme (grave) pe care doar le bănuiam, înainte de toate, dar pe care prefer să le țin pentru mine. Dacă deschid acum Cutia Pandorei, nu aș face altceva decât să alimentez frustrările pe care le avem toți: noi tot plătim, banii se tot duc, dar unde se duc și în buzunarul cui, dacă pe noi toată pandemia asta ne-a luat prin surprindere și nu eram pregătiți cu nimic, pentru că nu au fost și că nu sunt fonduri (niciodată)?
Îmi iubesc țara și sunt mândră de România mea. Aceasta este fraza pe care o port în suflet și cred în ea.
Am avut și eu ocazii, când eram mai tânără și încă nu aveam soț și copil, în care puteam să plec peste granițe. M-am și gândit serios la asta. Să cedezi în fața "efectului de turmă" este cel mai ușor, sau cel puțin tentant. Dar nu am plecat. Am ales să rămân și aici vreau să stau. Aici mi-am născut copilul și sper ca țărișoara asta să își revină, să nu mai cadă și cei care se află sau care se vor afla la cârma ei, să fie capabili să îl determine și pe Dominic să ia decizia să rămână, dacă peste ani și ani, cineva îi va propune și lui să plece sau să îl întoarcă din drum, dacă el singur se va gândi să o facă din cauza lipsurilor și a nemulțumirilor. Nu știu de ce, nu sunt pentru "dezrădăcinare". Nu o pot încuraja și este ceva strict personal. Este pur și simplu convingerea mea, aceea că trebuie să se poată și aici, nu doar dincolo.
Și nu în ultimul rând, ar fi frumos ca toată această experiență să fie o bună învățătură de minte pentru toți cei care s-au înghesuit la granițe, când acesta era exact ultimul lucru pe care trebuia să îl facă: când mai plecați pe afară, vă rog, să nu vă mai fie rușine că sunteți români și să nu mai "uitați" să vorbiți în limba română după două săptămâni.
În final, îmi doresc să fim încrezători, să nu ne pierdem optimismul, pentru că vom trece și peste asta.
Nu vreau să mai simt în oameni neîncrederea și teama pe care le-am simtit în ultimele săptămâni. Parcă toți suntem suspecți, infractori, sălbatici. Să nu ne pierdem, oameni buni, să nu ne pierdem!
În urma acestui virus, să rămânem oameni, cu tot ceea ce presupune acest simplu cuvânt. Oameni.
Tocmai pentru asta, îmi îndrept atenția spre micile lucruri care îmi aduc bucurie și mă întăresc, chiar dacă îmi e dor de părinți, de frati, de prieteni, de bunici!
Îmi e dor să vizitez, să merg la munte, la mare, la cabana, la iarbă verde, în parcuri!
Îmi e dor de noi, să alergăm sau să ne dăm cu bicicleta, să mâncăm înghețată și să schimbăm o vorbă, la o cafea.
Să ne luam în brate, să ne dăm mâna și să ne sărutăm obrajii, fără spaima care acum ne înnegrește mintea.
Și ori de câte ori mă arde acest dor, îmi spun că merită să îndur această lecție colectivă, pentru că totul are un sens, și pentru că Dumnezeu nu ne lasă.
Vom fi bine. Și ne va fi mai bine, pentru că atunci tot ceea ce avem ne va mulțumi, începând cu propria libertate...
E un început. Și pentru a fi început, înseamnă că unele lucruri se termină, unele aspecte se încheie, rămânând în urma lor amintirile...
Zilele 2 și 3
Am zis eu de multe ori că simt că timpul e nebun de alert cu noi, dar cred că așa cum a fost în ultimele 48 de ore nu l-am simțit niciodată, pe pielea mea.
Din anumite motive personale, noi am trecut printr-o etapă fulger de schimbare - în bine, o voi spune peste puțin timp.
Acum nu știu exact ce simt, pentru că echilibrul meu "scorpional" a fost dat peste cap.
Pe plan profesional, mi-au placut mereu provocările, să existe ceva ce să mă motiveze, să mă determine să învăț ceva nou și să nu mă plafonez.
Dar, în planul personal, lucrurile stau altfel. Liniile clare ale acestei dimensiuni ar fi: monotonia, comoditatea, ordinea și disciplina, toate la timpul lor și făcute pe rând, cât mai aproape de perfecțiune. Dacă e să apără ceva nou, trebuie să apără cu un "preaviz", să am ocazia să mă obișnuiesc cu ideea de "nou", care, de fapt, nu va mai fi chiar "nou" atunci când se va instala în viața mea. Și tot așa, înțelegeți ce vreau să spun.
Ei bine, uneori, chestiile de mai sus devin simple "bla, bla-uri", așa că doamnei Scorpion i-a fost ușor zguduit Universul. 😁
Mii de mulțumiri soțului și copilului pentru că încă mă mai suportă și ferice de cei cu care nu mă întâlnesc pentru că ne este interzis să ne întâlnim în perioada aceasta. Glumesc...
Una peste alta, am apucat să mă uit o singură dată la știri și continui să mă îngrozesc - ca și voi, de altfel.
Mă tot întreb, oare când va trece totul și cum am putea contribui la revenire, mai mult decât ceea ce ni s-a zis să facem sau să nu facem.
Am senzația că ceva ne scapă și că nu știm totul. Și asta nu pentru că suntem bătuți în cap și nu pricepem, ci pentru că ni se ascunde aproape perfect adevărul.
Situația aceasta nu este de ieri sau de azi. Și nici de acum o lună sau două.
Undeva, ceva, s-a întamplat. Undeva, cineva, câțiva au știut prea bine că, odată, cândva, va apărea și nenorocirea asta, însă nu s-a mișcat nici un deget pentru a se preveni cumva. Altele au fost interesele. Și azi, desigur, sunt prea multe interese la mijloc...
Iar noi? Mă întreb retoric, desigur, când vom reprezenta, oare, interesul major și nu vom mai fi priviți ca pe niște marionete?
Cândva, pentru câțiva, roata se va întoarce, din două mari motive: în primul rând, pentru că Dumnezeu vede, și nu și-a întors niciodată fața de la noi; și, pe de altă parte, pentru că noi toți, împreună, nu suntem niște pioni, ci piloni de susținere a tot ceea ce merge normal și firesc, inclusiv bunăstarea celor care profită acum de pe urma noastră.
Și vom rezista.
Zilele 4 și 5
Analizându-mi activitatea de zi cu zi, am ajuns la concluzia că femeile nu ar trebui să se plictisească acasă/în casă, în această perioadă.
Mereu este de făcut curățenie, de așezat lucruri și de reorganizat, indiferent că locuința este o casă sau un apartament, și indiferent dacă în acea locuință sunt sau nu copii mici.
Ei, dar dacă este vorba de casă, populată de unul sau mai mulți copii, atunci nici măcar nu este timp de odihnă, darămite de plictis.
În continuare, mereu trebuie să gătim câte ceva. Dacă nu este zi de supă/ciorbă și felul doi, atunci poate e zi de chec și de făcut pâine (în aparat special, sau aplicând metoda clasică).
Nu, nu m-am apucat de făcut pâine pentru a fi în trend cu vremurile de acum (brutăriile sunt deschise); am făcut pâine și inainte de existența lui COVID-19, fiind în posesia unui aparat Heinner de vreo câțiva ani, făcut
exact pentru așa ceva.
Prin urmare, când ai mei poftesc salată de vinete cu pâine proaspătă, dar făcută în casă, sau au chef să mănânce pâine uite-așa, goală, punem în funcțiune mașinăria-minune. Ei mănâncă bine și eu sunt mulțumită că am făcut în casă un miros minunat, care îmi aduce aminte de copilărie. Doar că pe atunci, aluatul chiar se frământa și pâinea aceea chiar era muncită până să ajunga pâine.
Eu am măsurat ingredientele și am apăsat butonul de start. În trei ore, până s-a terminat programul, am făcut multe alte chestii. Hai că tot e ceva.
Deci subliniez încă o dată faptul că femeile nu se plictisesc în casă, sau nu ar trebui să aibă timp de așa ceva. Cât timp mai există soluții de curățat prin magazine, eu zic că e de bine.
Zilele trecute am uitat să mentionez un aspect drăguț: l-am tuns pe Dominic, eu cu mâinile mele și o foarfecă. Spre surprinderea tuturor, chiar arată bine. I-am luat puțin din vârfuri, pentru că îi cam intra părul în ochi. Deci, per ansamblu, e și mai dulce ca înainte, cu un chip rotund de bebe-înger cu bucle castanii, perfecte.
Ieri seară i-am pregătit o baie cu multă spumă. M-am tot învârtit pe lângă el, am tot povestit și până la urmă am ajuns cu el în vană. Ne-am jucat, ne-am distrat și seara s-a cam lungit. A adormit abia pe la 22.30. Mi-am promis că nu mai fac așa, pentru că este important să respectăm un program normal, ca de obicei. Adică somn la ora 21.
Dar aseară ne-am permis o mică petrecere cu spumă. N-o fi foc.
De obicei, nu rezist tentației și adorm cu el, când are siesta de prânz-după masă.
Dar azi mi-am impus sa nu fac asta. Îmi e ciudă că am patru cărți începute, de patru feluri, și nu sunt în stare să avansez cu ele.
Cea mai nouă e "Bibliotecara de la Auschwitz" - Antonio G. Iturbe. Minunată capodoperă! Cred ca ea va fi cea mai rapid citită, dintre cele începute, pentru că a reușit să mă acapareze în lumea ei încă de la primele pagini. A fost un fel de dragoste de la prima întâlnire. Nimic forțat, doar cursul firesc...
Adevărul e că atunci când e să fie, e; când nu e, nu e, degeaba forțezi. Și când e, degeaba te opui, că tot e. Cu sau fără voia ta, indiferent că îți convine sau nu, că îți e comod sau nu, că vrei ori ba, că se cade să fie așa sau nu, tot e!
Vorbim despre cărți, evident!
Ziua 6
Curățenie. Multă curățenie, multă ordine. Simt nevoia să fac asta. Să aranjez și să rearanjez, după ce micuțul meu energic face prăpăd în urma lui, ca un taifun.
Nu, nu mă supăr pe el. Mai bombăn eu de una singură, dar de supărat pe el nici vorbă. Ca să facă ce vrea cu mine e suficient să îmi zâmbească și să se uite inocent printre gene. Și gata.
Ei bine, iaca s-a întors iarna peste noi. Dar nu suficient de puternică încât să ne înghețe inimile.
Suntem un popor deosebit. Modul în care acționăm și reacționăm în situațiile limita spune multe despre noi. Începem să recunoaștem că, momentan, suntem în fața unei urgii din care doar Dumnezeu ne salvează.
De fapt, suntem în fața a ceea ce s-a scris că se va întâmpla. Doar că noi nu am crezut că suntem atât de aproape sau că nouă ni se poate întâmpla. Culpa noastră. Dar nu e târziu pentru nimic. Încă mai avem timp să facem și să ne facem bine.
"Libertatea are miros de pădure umedă" ; "(...) Chipuri identice pline de stupoare, căci lipsa de protecție îi face pe oameni egali" - pagina 65, "Bibliotecara de la Auschwitz", Antonio G. Iturbe.
Două fraze care azi mi-au zbuciumat puțin interiorul. Am închis cartea și încercam să simt mirosul propriei libertăți. Ce miros ar avea ea, dintre toate variantele existente? Cum ar trebui să miroasă libertatea, pentru mine, ca să o recunosc dintre miliardele de posibilități?
Și atunci a venit răspunsul, atât de firesc de parcă cineva mi l-a tras cu un furtun din inimă, și mi l-a turnat prin urechi să ajungă rapid la creier pentru procesare: a sare, a arșiță. A mare. Un miros care pătrunde în mine, lăsându-mi pe limbă un gust plăcut, sărat, prea binecunoscut...
Da, marea chiar înseamnă libertate. Acesta îmi este răspunsul. Și în momentele acestea, sunt ca ea, ca marea: când furioasă, când calmă. Furia e de fapt mai mult interioară. Și o accept, apoi o las să treacă, exact așa cum a venit. Dacă e parte din mine, în vremea asta, atunci e bine primită și ea.
Cât despre chipurile mai sus descrise - parcă prea ne asemănăm, deși au trecut niște decenii zdravene de atunci. Teama de acum, pericolul, lipsa de răspunsuri... Ne aseamănă, ne unesc și ne obligă să ne dăm seama că da, chiar suntem egali.
Ne e greu tuturor. Și mai greu este și că nu există nimeni pe lumea asta care să ne liniștească și să ne spună că totul se va termina în data X - oricât de îndepărtată ar fi acea dată.
Incertitudinea e dureroasă. Realitatea doare și mai tare.
Și-atunci iau o pauză de la durere, închid și televizorul și mă afund în cada cu apă caldă, spre fierbinte, să nu mai aud nimic și să nu mai vad nimic, preț de câteva secunde. Apoi, când mintea mea se va liniști, când îmi deschid ochii și urechile, aștept să văd bucuria din ochii mari și albastri care înviorează universul meu, să simt iubirea lor și să aud râsetele și gălăgia unei case locuite.
Îmi apăr liniștea sufletească prin îngradirea ei temporară de ceea ce e dincolo, cam așa cum gardul ne împrejmuiește casa.
Nu, nu e negare a ceea ce e. E doar o mică pauză. Din când în când, mai obosesc și eu, chiar și așa, stând în casă.
Azi, de asta am nevoie.
Zilele 7 și 8
Ziua a 7-a a debutat cu aspirat prin toată casa și asta chiar e ceva! Evident, după câteva ore (trecute de atunci) îmi simțeam spatele blocat din toate părțile și îmi doream să se urce pe el un elefant, pentru a-l îndrepta. N-am gasit nici un elefant prin zonă :)
Prin urmare, încă aștept să treacă de la sine disconfortul.
Cât timp a dormit Dominic (după-masa), am stat întinsă lângă și el am citit sau mi-am pus muzică de relaxare/meditație, pe care o ascultam în căștile de la telefon.
În legătură cu aceasta din urmă, am o afinitate pentru muzica tibetană... Mă poartă departe și în profunzime. După câteva minute în care o ascult, am așa o senzație de revigorare, dar asta după ce, în prealabil, mă simt ca o entitate terță a acestei lumi. Îmi face bine ordinea în gânduri. Cred că unul dintre cele mai frumoase rezultate este acela în care mintea rezonează perfect cu inima și invers. În caz contrar, nu prea fac echipă bună - dacă tot am făcut echitație pe vremuri, prima imagine drept comparatie care îmi vine acum în minte ar fi aceea când călărețul trage să meargă intr-o parte, iar calul în alta.
De vreo doi ani, m-am tot documentat despre cum s-ar putea ajunge în Tibet. Acolo nu poți ajunge ca un simplu excursionist, adică așa simplu, cum ne rezervam până acum vacanțele.
Cât despre mersul în acea zonă cu copii, studiind altitudinea și modul de acces efectiv în Tibet, consider că Dominic al nostru este încă mult prea mic. Prin urmare, mai am vreme încă câțiva ani să mă tot documentez, până mai crește. Și până mai "creștem" și noi, adulții, pentru a fi pregătiți sufletește pentru tot ceea ce înseamnă TIBET.
Printre altele, ne-am mai și jucat cu un set minunat din piese magnetice. Mai exact, eu am construit, încercam să fac un castel și diverse forme și, în clipele de neatenție, neastâmpăratul meu le-a stricat pe toate. Cam în faza aceasta suntem deocamdată. Evident că m-am ofticat, nici nu se putea altfel.
Azi, în cea de-a 8-a zi, era necesar să ies din casă, la cumpărături. Lista mea de produse esențiale s-a completat, spre final, cu cerințele lui bebe: înghețată, bomboane și cereale. Robi avea pofta de budincă. Așă că am iesit.
M-am urcat în masină, am dat muzica la maxim, și mi-am delectat privirea cu pustietatea de pe stradă, apoi din piață și de la carmangerie. Plutește în aer așa, o liniște apăsătoare. Deși doamnele vânzătoare mi-au zâmbit sincer și încercau să transmită clienților că totul e bine, că suntem în siguranță, privirea noastră, a tuturor celor care ne intersectăm, ne trădează, de fapt, realitatea.
Prin urmare, m-am grăbit să ajung acasă, în oaza mea de liniște din care pentru o vreme, nu voi mai ieși.
Si cum ne puteam relaxa altfel decât prin pictură
și bucătărind ceva?
Câteva banane, două mere Delicios (preferatele mele), peste care am pus putina scorțișoară și amestecul meu standard de chec și gata minunea:
- tot mai mult mi-a placut varianta simplă, doar cu mere. Bananele sunt prea dulci în compoziția aceasta pentru gustul meu. Dar băieții sunt încântați de rezultat.
Țin să mentionez ca, de regulă, fac deserturi și nu mănânc din ele. Plăcerea mea stă tocmai în a pregăti ceva, nu și a îmi delecta papilele gustative cu rezultatul - asta, spre norocul celorlalți membri de familie :)
Data viitoare vreau sa fac ceva cu brânză și spanac.
În încheiere de zi, am febră musculară zdravănă, pentru că m-am dat și eu pe tobogan, împreună cu Dominic. Si ne-am dat destul de mult. Noroc ca ne ține toboganul. Iar pe mine și "balamalele".
Mereu avem câte ceva de făcut, oricât de mic ar fi acel lucru; secretul stă în a vrea să fii activ, să îți valorifici ziua în cel mai util mod cu putință.
Atunci când avem chef și energie este ideal să profităm de ele și să bifăm cât mai multe dintre sarcinile pe care le avem de făcut în fiecare zi. Și asta pentru că, mai devreme sau mai târziu, vine acel moment în care simțim nevoia să punem cât mai multe dintre ele pe pauză, pentru că avem nevoie să facem altceva.
Cam așa s-a arătat ziua a 9-a. Aveam mâncare gătită, la capitolul curățenie păream în regulă, hainele urmau să fie puse la spălat în ziua următoare, așa că am hotărât să mergem la casa de la țară, pentru că și ea cere atenție, ca și grădina și Ilham, ciobănescul nostru care ne așteaptă cu drag și dor.
Dacă noi, cei mari, am fost fericiți să respirăm aerul acela liber, curat și să ne bucurăm de soarele de pe cer, nu mai e cazul să intru în detalii despre câtă veselie era în Dominic, care a sărit peste somnul de prânz și a rezistat eroic până seara. Noi doi nu mai gustasem de ceva vreme din libertatea aceasta. Oarecum libertate...
El era atât de plin de energie, încât atunci când ne-am întors acasă, a rămas în curte și și-a continuat distracția.
Și nu, nu se va repeta curând săritul peste somnul de prânz. Doar atunci când nu putem planifica ziua respectivă într-un alt fel - dar cum, în general, suntem pe acasă, este clar ca vom respecta programul.
După cum anticipam, ziua următoare a fost una plină: gătit, pus la spălat mai multe ture de haine, ordine prin casă, strictul necesar. Dominic a fost înțelegător și, când nu s-a jucat singur în curte, și-a găsit de lucru prin casă cu jucăriile lui.
Azi am avut chef să fac ceva la cuptor: budincă de cartofi, cu ouă, brânză și salam picant.
Pe scurt, am pus cartofii la abur pentru 30 de minute. Când s-au răcit puțin i-am dat pe răzătoare, apoi am presărat peste ei puțină sare.
Într-un bol am pregătit cubulețele de brânză telemea și cubulețele de salam crud-uscat (în crustă de piper și ierburi).
Într-un alt bol am bătut 3 ouă mari de casă, pe care le-am amestecat cu smântână.
În vasul pentru cuptor am amestecat ușor cartofii cu ceea ce am pregatit în boluri. În afară de sare și usturoi, nu am mai pus alte condimente pentru că salamul avea o crustă suficient de aromată.
Apoi 45 de minute, cât compoziția a stat la cuptor la 180 de grade, am fost liberă să mă uit cu Domi (online) la teatru de păpuși. Am ales piesa "Capra cu trei iezi", care îi place foarte mult.
Rezultatul a fost unul pe măsură, pe măsură așteptărilor:
Somnul de prânz a fost dulce și bun. Cred că am adormit înaintea lui, nici nu mai știu prea multe detalii. Cum să mă abțin, când mă tot mângâie pe față, în special pe sprâncene, până adoarme și el?
Apoi, cum m-am trezit totuși înaintea lui, am rămas alături de el în pat, dar cu cartea în mână. Bibliotecara de la Auschwitz încă îmi ține companie.
Zâmbesc în sinea mea, pentru că, pe vremuri, terminam genul acesta de carte captivantă în maxim 2 seri sau nopți, depinde când începeam să citesc.
Acum, prioritățile sunt altele. Dar important este să ne facem mereu timp pentru și să nu uitam niciodată de tot ceea ce înseamnă pasiuni, acele activități doar pentru noi, pentru corp și suflet.
Seara se încheie cu un răsfăț la nivelul podoabei capilare, meritat din plin; cu un film genial - Taken 3 Teroare în L.A. - în care mă delectez cu unul dintre actorii mei preferați, Liam Neeson; și cu o cugetare care îmi tot sâcâie timpanele de câteva zile și pe care trebuie să o scriu undeva: una este izolarea socială (recomandată inițial, apoi impusă de autorități) și alta este sălbăticirea umanității.
Să nu facem o practică din aceasta din urmă. Pentru că, în acest fel, tot chinul acesta de la nivel mondial, va fi trecut degeaba, fără nici o lecție pentru unii dintre noi și ar fi păcat și lipsă de respect față de cei care nu mai sunt și față de cei care se zbat să ne fie bine.
Suntem oameni. Și nu putem trăi altfel decât împreună, în armonie.
Duminică. Floriile (prima rundă). Zi de relaxare, de stat la soare și activități cu copilașul nostru care crește atât de repede, încât mă face să îmi fie dor de fiecare zi care a trecut.
Imediat după micul dejun, am vrut să îi răsfăț pe băieți cu două mici atenții, după placul fiecăruia: pe cel mare, cu budinca pe care mi-o tot sugera de ceva vreme (se întâmplă o dată, maxim de două ori pe an):
și pe cel mic cu un chec simplu, rapid și deosebit de aromat (în compozitia de chec am adăugat zeama și pulpa de la o portocală mare).
În rest, ne-am jucat, am dormit, am citit. Mă gândeam, mirându-mă, cât de repede a trecut timpul. Suntem în luna cu Sfintele Sărbători Pascale. În alte condiții, abia ar fi început vacanța copiilor, iar eu aș fi fost foarte ocupată - când cu gătitul peste măsură, când cu vizite sau cumpărături, tot felul de planuri peste planuri... Serviciul, înainte de toate.
Ei, de data aceasta, am primit o lecție majoră de Sus: să nu mai trăiesc superficial niciodată.
Era cazul să învăț să mă potolesc, să nu mă agit când nu trebuie și să mă mulțumesc pe mine, înainte de a fi la dispoziția tuturor.
Sentimentele pe care le sădesc aceste sărbători în noi trebuie să ajungă mai întâi în sufletul nostru, primindu-le deschiși și bucuroși; nu le vom putea cumpăra niciodată de pe rafturile din magazine, oricât de mulți bani am avea.
Abia de' mai găsim drojdie și făină, să ne mai îndulcim cu câte un cozonac :)
Glumesc. Mai fac și eu haz de necaz...
Sunt mereu cu rugămintea către Dumnezeu să ne ajute să trecem cu bine peste încercarea aceasta. Ar fi frumos ca fiecare să-și învețe lecția. Înainte de a fi o lecție colectivă, pentru că da, nu eram pe drumul cel bun și că de ceva vreme începusem să distrugem cam tot ceea ce ne susține, tot ceea ce se întâmplă este o lecție individuală. Fiecare trebuie să ne facem curățenie în propria ogradă, la figurat vorbind; dar e ideal să o facem și la propriu :) Nu strică chiar deloc.
Fiecare avem părți din noi care până nu de mult, ne erau necunoscute. E cazul să le explorăm, pentru că acum avem timp. Putem recunoaște că fiecare unitate măsură a timpului este importantă. E în regulă, pentru început.
Apoi, cândva, când vom fi pregătiți, poate îi vom nega existența efectivă (a timpului), nemaifiind separați temporal, spațial, dimensional. Practic, vom depăși această barieră, numită "timp".
Până atunci, însă, fiecare pas, oricât de mărunt ar fi, e totuși un pas. Și asta înseamnă că ne îndreptăm spre ceva. Vom vedea spre ce - ce ne așteaptă și cât suntem de pregătiți pentru noua etapă. Căci da, va fi o nouă etapă, un nou stil de viață. Deja aud sau citesc tot mai des despre faptul că ne vom schimba în bine, că vom fi mai simpli și mai buni, mai plini de iubire și de respect. Că ne vom îndrepta mai mult atenția spre România, ca loc pentru concedii, sau că vom încuraja mai mult producătorii autohtoni. Așa să fie. Eu, personal, îmi doresc din tot sufletul!
Ziua 12
După atâtea zile în care am avut șansa să fiu organizatoarea propriului program, de când deschid ochii, dimineața, și până îi închid, seara, azi m-am trezit cumva nedumerită.
Nu știu exact să explic de ce. Aveam un sentiment ciudat în interior, ca și cum ceva freamătă, însă nu am reușit nici până acum, la sfârșitul zilei, să îi dau de capăt.
Nu este neapărat o senzație neplăcută. Ci doar nu o înțeleg. Și nu e, nici pe departe, plictiseală sau monotonie. Vă spun sincer, chiar mă bucur de fiecare clipă pe care o petrec cu familia și chiar am multe de făcut, în fiecare zi.
E doar ceva nefamiliar, la care e posibil să fi contribuit și noaptea precedentă, în care somnul a fost cam agitat. Am stat să citesc până târziu, dar nu cred că asta a fost problema, ci faptul că mergea și televizorul și, vrând-nevrând, am prins știrile nopții care mă tot rupeau din lumea în care îmi place să mă "închid" atunci când citesc.
Am tot spus că nu repet greșeala, și tot o fac.
Deci ar putea fi vorba despre neîmplinirea somnului, cumulată cu o stare de "nu-mi gasesc locul" și alți factori mistici. 😊
În rest, am avut un program normal, plin, am gătit mult, mașina de spălat a răsuflat ușurată abia după trei ture de haine, am citit, am stat cu bebe prin curte, am colorat.
Ah, am revăzut online piesa Capra cu trei iezi (teatru de păpuși). Până la urmă o să o învăț pe de rost.
Am vorbit și la telefon, dar încerc să stau departe de mediul online, cât pot eu de mult - adică să îl folosesc strict cât e necesar.
Ne continuăm viața.
În seara asta mă voi cuibări în pat mai devreme. Cu siguranță voi citi, dar am în plan și să adorm mai repede, pentru că am de recuperat.
Cândva, în viitor, când voi parcurge relatările din acest jurnal, totul - tot ce trăim acum - va fi doar amintire.
E un prag peste care vom păși împreună și nu vreau să îl uit niciodată. Nu am asistat la războaie, m-am născut doar în plină revoluție - iar ceea ce se întâmplă acum, când am 30 de ani, e ceva ce nu va uita o planetă întreagă, căci se va scrie în istorie. Până atunci, însă, eu scriu în jurnalul meu - pentru mine, pentru Dominic, să știe ce se întampla în anul în care el a aniversat 3 anișori de viață, și pentru voi, cei ce îmi citiți articolele, pentru că, în momentul de față împărțim aceeași teamă și sperăm la același lucru. Cred că și rugile încep să ni se asemene, mai mult ca niciodată...
Cine ar fi zis?
Ziua 13
Unul din factorii mistici (sau poate unicul) menționați ieri a fost elucidat: luna.
Aseară, înainte de culcare, așezam perdeaua de la geam și mi-am ridicat ochii spre cer - era o lună mare, frumoasă, aproape perfectă.
Am dat o căutare pe internet să vad ce e cu ea și am aflat că azi, 07.04.2020 avem parte de o Super Lună plină roz. Sunt interesante mențiunile despre ea - pentru mai multe detalii accesați aici: https://www.romaniatv.net/mobi/superluna-plina-roz-7-aprilie-2020-cea-mai-stralucitoare-a-anului-vesti-pentru-zodii-in-dragoste-cariera-si-relatii_516299.html
Am observat, de când eram mică, că am o afinitate pentru lună, indiferent în ce fază este. Pur și simplu, îmi place să o privesc. Mă absoarbe, mă agită, mă liniștește, mă hipnotizează, mă trezește...
De aici și starea ciudată de ieri si care probabil că va mai dura puțin. Mă simt totuși mai bine pentru că am deslușit până la urmă misterul și chiar sunt uimită cum de nu mi-a trecut prin cap să mă gândesc că ar putea fi ceva legat de lună.
Care ar fi unele explicații pentru influențele fazelor lunii aspura noastră, puteți citi aici:
https://www.edusoft.ro/influenta-fazelor-lunii-asupra-omului-si-naturii/
Și aici sunt menționate câteva aspecte interesante: https://www.scientia.ro/blogul-catalina-oana-curceanu/6542-luna-plina-si-influenta-sa-asupra-somnului.html
Și nu, nu ne transformăm în vârcolaci :)
În prima parte a zilei am colorat, am tăiat și am lipit. Dominic era încântat, însă după vreo jumătate de de oră m-a rugat să îl îmbrac și să îl las să iasă în curte.
Cam greu, la trei ani, să îl "priponesc" pentru mult timp pentru activitățile educative care cer să stai pe scaun și să fii răbdător :)
Adevarul e că l-am observat de mult; el este mai mult atras de activitățile în aer liber și care presupun alergat sau dat cu bicicleta/trotineta/tractorul de exterior.
Așa că pe el l-am lăsat afară, să se joace, iar eu m-am retras în locul favorit din toată casa - bucătăria - și am făcut niște biscuiți cu banane și cacao, simpli și de-a dreptul delicioși.
După masă, Dominic a dormit, iar eu am avut ceva de lucru, în interes personal, evident.
După ce am terminat, mi-am ales din mediul online și o rețetă de cozonaci fără frământare, pentru că mă documentez pentru "cocăritul" de sfârșit de săptămână.
Chiar dacă vom fi doar noi, voi respecta tradiția. În familia noastră ținem ambele Sărbători Pascale. Aceasta este o regulă frumoasă pe care o aplicăm de când ne-am cunoscut (să fie vreo 10 ani).
Spre sfârșitul zilei, am fost sa îi dăm de mâncare lui Ilham. Am avut șansa să respir puțin aer curat. M-am bucurat câteva minute de prezența câinelui și de pământurile care, în această vreme grea, ne cheamă din nou spre ele, să le muncim, să ne întoarcem atenția spre "cum era odată, demult ...".
De la mic, la mare, de la bogat la sărac, ne bucurăm de aceeași rază de soare.
Pe mine natura m-a așteptat azi cu flori, iar eu am întâmpinat-o cu mare bucurie.
"În noaptea de 8 martie 1944, 3792 de deținuți care proveneau din lagărul familial BIIb au fost uciși prin gazare și apoi incinerați în crematoriul III de la Auschwitz-Birkenau."
"(...) Cei care muncesc în șanțuri privesc spre cer. Cei care cară pietre le lasă jos și se opresc. În ciuda țipetelor șefilor de pavilioane, oamenii din ateliere lasă treaba și ies afară să privească, poate că aceasta este prima lor fapta de răzvrătire: să privească cerul negru neluând în seamă ordinele și amenințările. (...)
- Ce se petrece? Întreaba o copilă speriată.
- Nu vă temeți, le spune Miriam Edelstein. Sunt prietenii noștri aduși în transportul din septembrie. Se întorc (...)
Dita își alătură palmele ca să prindă ceva din acea ploaie de suflete și nu-și poate stăpâni lacrimile, care-i brăzdează cu dungi albe chipul înnegrit. (...)"
Bibliotecara de la Auschwitz - Antonio G. Iturbe, pag. 255 - 257
Azi am citit. Mult. Am citit pentru că de mult timp sunt interesată de acest subiect - de adevăr, de ceea ce s-a întâmplat atunci, chiar dacă a fost un masacru. Un adevărat infern.
Nu vreau să întorc capul din fața realității. Nu îl voi întoarce într-o altă parte, negând existența monștrilor umani care au trăit mereu printre noi. Prefer să citesc și să aflu cât mai mult din ceea ce a fost. Ceea ce descopăr în legătură cu acest subiect aproape în fiecare carte este că, în spatele poveștilor infernale, dureroase și numai de citit, au existat mereu luminițe aprinse, licăre de sperantă în tunelul negru, morbid. Am citit și despre unele povestioare frumoase care s-au născut acolo, chiar și unele învățături, mai exact.
Vă vine sau nu să credeți, tot acolo, în acel iad, s-au țesut frumoase povești de iubire - atât de frumoase și de simple, cum rar se mai întâlnesc în zilele noastre.
Eu stau cu dulceața în cămară iar ei, deținuții de atunci, ar fi făcut orice pentru o linguriță de ceva dulce. Ar fi fost ziua lor cea mai bună, cea mai dulce, iar eu strâmb din nas când mă uit la borcane, zicându-mi că au mult zahăr.
În fiecare zi trăiau. Ei chiar trăiau. Putea fi oricând ultima. Și sufereau sincer când unul dintre ei murea din cauza vreunei boli. Inclusiv de pneumonie sau din cauza foametei, tifos și multe altele.
Pe lângă nebunia mondială provocată de COVID 19, nu pot să uit că în Africa se moare de foame și de sete.
Moartea a făcut mereu parte din noi. Contractul nostru pe pământ este unul cu termen.
Ne e greu să ne împăcam cu ideea de moarte, în general, și atunci nu ne gândim la ea. Trăim ca și cum nu am avea treabă cu ea niciodată.
Cumva, accept această idee - că există undeva. Dar nu accept că unii o grăbesc asupra lor sau asupra întregii omeniri.
Ziua 15
Încă de când m-am trezit, am simțit, în sfârșit, că a venit primăvara. Chiar dacă au mai fost și până acum zile calde și frumoase, parcă nu am recunoscut, ca acum, mirosul ei, de revenire la viață a naturii.
Și cât de mult am așteptat-o, să ne îmbrăcăm cu ceva lejer și să începem marea exploatare a naturii, prin pădure și prin parcuri!
Ei, îmi alung rapid văicăreala din minte și îmi spun că, oricât de mult evit acțiunea, ea tot pe mine mă așteaptă; și, așteptându-mă, devine tot mai amplă.
Prin urmare, mă hotărăsc să iau imediat taurul de coarne și mă apuc de călcat! :) Fiecare femeie are ceva ce nu-i place să facă; oricum face, dar nu cu mare drag. Poate cu nici un pic de drag.
În ceea ce mă privește, am două chestiuni de acest gen: călcatul hainelor și spălatul geamurilor.
În rest, aș fi în stare non-stop să aspir, să șterg praful, să spăl vase, să gătesc, să dezinfectez prin baie sau bucătărie - și le fac zâmbind, poate chiar fluierând un cântecel.
În schimb, azi, cam călcat, și pentru asta am pus pe Magic TV să mă relaxez cât pot de mult și l-am rugat pe Domi să fie foarte, foarte, foarte cuminte vreo oră bună, pentru că sunt sensibilă și nu vreau să izbucnesc :)
Toată lumea e bine. După ce am terminat, Micul Prinț poftea cuș-cuș lângă friptura pregătită în prealabil pentru felul doi, așa că i-am îndeplinit dorința.
Cum în ultimele nopți am adormit târziu, la prânz am depus și eu "armele" timp de o oră.
Apoi m-am trezit și am continuat să mai citesc puțin, până și-a împlinit el somnul.
După masa a fost liniștită. Am ieșit în curte și ne-am jucat frumos, ca doi copii, sub razele soarelui; doi copii care, parcă, n-ar fi avut nici o grijă pe lumea asta. Deocamdată el chiar este așa și mi-a facut plăcere să intru și eu în dimensiunea lui, chiar dacă nu pentru mult timp.
Spre finele zilei, mă așteptau alte treburi administrative de bifat, cum ar fi pregătirea cinei, etc., iar el a continuat să se tot joace până când Moș Ene i-a închis iar genele...
Rămân la aceeași părere: în general, copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viața omului. Știu că mai sunt și excepții și îmi pare rău. Viața tuturor ar trebui să înceapă cu dreptul: cu iubire, protecție, încurajare, sprijin... cum altfel s-ar putea crea acel "teritoriu solid" de lansare în viața socială, aceea de viitor adult?
E greu să te ridici de la sol cu aripile frânte prematur.
Zilele 16, 17 și 18
A mai trecut un sfârșit de săptămână.
Au mai trecut trei zile cu știri cât mai puține (maxim o dată pe zi, cât să fiu la curent cu realitatea din lume și apoi gata), însă cu stări sufletești de tot felul.
Vineri mi-am propus să fiu cuminte, fiind Vinerea Mare (la romano catolici).
Am fost la Ilham, să îi dam de mâncare și să stăm puțin cu el, să ne bucuram de soare.
Nu am facut curățenia pe care o fac zilnic, ci doar strictul necesar de dezinfectare care se impune în perioada aceasta.
Spre seara, am pregatit aluatul pentru cozonaci, care trebuia să stea vreo 12 ore în frigider, însă la cât de ocupată mi-a fost ziua următoare, cea de sâmbătă, aluatul a stat aproximativ 24 ore acolo până să mă apuc de el. Și n-a pățit nimic. :)
În prima parte a zilei am gătit supa și felul doi (la cererea printului, supă dulce de pui cu tăiței de casă; pilaf cu legume și friptură de pui la cuptor, cu multe condimente).
Am făcut și două chec-aperitive, unul conține și salam cu piper și celelalt e doar cu legume și trei tipuri de brânzeturi.
Sunt delicioase și simplu de făcut.
Apoi a urmat perioada de siestă lui Domi, de care am profitat să citesc și să ascult muzică de relaxare în căști.
După cum spuneam, seara am făcut cozonacii și am vopsit ouă.
Practic, micile noastre gustări erau pregătite. Mai lipsea să stăm liniștiți fizic, și să ne liniștim sufletul, sa ne pregătim pentru Înviere.
A fost o noapte lungă. Am adormit după ora 01.30; nu m-am lăsat până nu mi-am terminat lectura începută cu ceva timp în urmă. Apoi nu am reușit să adorm pentru că am început să caut mai multe informatii pe internet despre câteva personaje.
A fost o carte minunată, bazată pe fapte reale, iar protagonista este o ființă cât se poate de vie - am văzut poze cu ea și am rămas plăcut surprinsă că are aceeași privire vie pe care autorul a deschis-o în carte.
Așa, ca o concluzie, "Bibliotecara de la Auschwitz" - Antonio G. Iturbe ocupă acum un loc aparte în sufletul meu. Definitiv și irevocabil.
Am găsit și un articol interesant, care vă poate ajuta să vă faceti o idee cam despre ce este vorba:
https://m.adevarul.ro/locale/pitesti/exclusiv-povestea-copilei-condus-bibliotecasecreta-auschwitz-dupa-eliberare-simteam-pur-simplu-golita-emotie-1_5db2b876892c0bb0c6e6da09/index.html
Azi, duminică, avem o dublă sărbătoare: Învierea Domnului, pe de o parte, și Floriile, pe de altă parte.
Orele au trecut în favoarea noastră, pentru că timpul nu a mai fost atât de alert ca de obicei.
În anii precedenți, abia de aveam o clipă liberă, cât să respir, printre vizite și altele câte aveam de făcut.
Azi, în schimb, s-a scurs mai lent, începând cu micul dejun și până la apusul soarelui.
A dispărut forfota stradală. Nu mai e traficul insuportabil, nu mai sunt puhoaiele de oameni care mișună peste tot, de trebuie, de nu.
Azi, s-au auzit păsărelele, albinele; se auzea și dacă vreun vecin vorbea puțin mai tare, în curtea lui, la câteva case bune distanță de noi.
Azi a fost liniște. Cu un preț mare...
Sărbători liniștite!
Ziua 19
Azi m-a trezit soarele. Un soare care dă din picioare și îmi bagă degetele în ochi. Un soare care, la rându-i, are cei mai frumoși ochi albaștri care mi-a fost dat să văd pe acest pământ.
Nu mai știu când și cum a ajuns la noi în pat, dar bănuiesc că, undeva după prima parte a nopții. Astfel se prezintă o mică umbră pe partea pe care dorm și îmi cere să îi fac loc lângă mine - iar eu execut, cumva mecanic. Sunt convinsă că îl iau în brațe chiar așa, adormită fiind, și mai știu sigur și că îi aplic câteva ventuze pe obraji și pe mânuțe, dar cum totul e deja normalitate, nu mă mai trezesc complet.
Iubăreala noastră din noapte se transformă, spre dimineață, în lupte libere. El ajunge de-a curmezișul la capetele noastre, ne împarte generos pumni și picioare pe unde apucă; vrea să mă mângâie pe sprâncene, dar ajunge să îmi bage degetele în ochi; mi se așează pe păr, apoi se înfășoară în el; își scapă scuzeta pe după pat și mă înghiontește să i-o caut; într-un final, când dau să mă ridic din pat să mă spăl pe față și să mă îmbrac, pentru că somnul meu e deja amintire, începe și se agață de gâtul meu, să mai stau cu el în pat.
Iar eu îl iubesc de mor. Și râd și acum când îmi amintesc și scriu despre fiecare dimineață a noastră...
După micul dejun am evadat puțin la cumpărăturile necesare și am remarcat, din nou, pustietatea din oraș. Puținii oameni care bântuiau pe stradă erau opriți de polițiști pentru prezentarea declarațiilor pe propria răspundere. Atmosfera continuă să fie una apăsătoare, deci cred că "evadarea" mai sus amintită are loc, de fapt, când intru în curte și mă întorc în spațiul meu de confort și nu invers.
Cu alte cuvinte, continuă să nu îmi facă plăcere să merg la cumpărături.
Cu pâinea m-aș descurca, să fac o vreme în casă, dar cu laptele lui Dominic ce mă fac? Chiar loc de un grajd în curte nu am... :)
În rest, am avut parte de activitățile normale, ale fiecărei mămici care stă o vreme acasă: mâncare, culcat copilul la prânz, puțină ordine, jucat cu el (și eu, și Robi, mai facem cu schimbul).
La cină, micul prinț a cerut cartofi prăjiți, iar eu, după un mic moment de cugetare, i-am tăiat în patru (cartofii) și i-am băgat în cuptor, cu puțin ulei și rozmarin.
E bine că încă e mic și mai pot să fac și eu "învarteli", astfel încât să mânce niște cartofi "prăjiți" ceva mai sănătoși decât cei solicitați.
Și așa, ca o mărturisire, încă nu mă pot hotărî de care carte să mă apuc.
Gândul acesta m-a sâcâit toată ziua. Nu am ajuns la o hotărâre, însă am reușit să îmi stabilesc un indiciu în alegerea ei: un subiect puțin mai ușor, să am timp să îmi odihnesc sufletul după atâta realitate dureroasă despre care am citit în ultima vreme.
Ce bine că înainte nu aveam timp să citesc și că am multe cărți care mă așteaptă!
De fapt, ce bine că acum am timp să mai și citesc. Aceasta este formularea corectă.
Și că suntem sănătoși. Cel mai important.
Zilele 20, 21 și 22
Și cum după soare, mai vin și nori, debutul acestor zile a fost cu multă ploaie.
În data de 14 aprilie a plouat toata ziua - ne-am trezit cu stropii de ploaie în geam, și tot așa am adormit, seara. Mai exact, noaptea. Personal, îmi este puțin dat programul peste cap, deși am încercat să respect anumite ore pentru anumite activități, sunt momente în care pierd controlul și recunosc că nu mă deranjează prea mult. Mă culc târziu și mă trezesc tot așa. Pentru ca acum am timp.
Și sunt așa mai ales când plouă. Cui nu-i place să doarmă mai mult, să citească mai mult? Nu e un capăt de lume să ne limităm din când în când activitățile, pentru că nu avem chef să facem lucrurile obișnuite.
E adevărat că Dominic vroia să iasă chiar și așa în curte și îl înțeleg, pentru că și mie îmi place ploaia. Totuși, pentru jucat printre stropi, ne limităm la ploile de vară. Vremea de acum încă este capricioasă, cu nori grei și vânt puternic care ne dă peste cap chiar și stările sufletești.
Incertitudinile și apăsările le depășim, însă, mereu cu capul sus, cu ochii spre cer și cu multă încredere în noi și în Dumnezeu.
"Facă-se voia Ta (...)", am zis mereu când n-am știut ce să fac, iar voia Sa a fost mereu în plină rezonanță cu sufletul meu și cu așteptările mele, ca om.
E adevărat, am avut și dispoziția necesară să mă las purtată de inspirație. Am scris rapid un articol, care, la fel de repede s-a și publicat în revista cu care colaborez de la începutul anului. Mi-am propus să aloc mai multă energie acestei colaborări, pentru că, peste ani, îmi voi reciti cu plăcere publicațiile și în formă materială, iar Dominic îmi va putea vedea numele acolo.
Zilele acestea ne-am jucat mai mult prin casă, exceptând o scurtă vizită la Ilham, unde am putut să stăm o oră la aer curat.
Restul activităților au fost cele de zi cu zi, gătit, spălat, dezinfectat.
"Vedeta" zilei de miercuri a fost un suc genial, din mere, portocale și cătină crudă, pe care l-am îndulcit cu puțină miere.
Am băut din el două zile la rând și a fost delicios și sănătos.
Meritul este al lui Dominic, care, de câteva zile bune mă bătea la cap să punem în funcțiune aparatul pentru suc.
Am făcut din nou o pâine în aparatul special pentru așa ceva, pentru că îmi era dor să simt mirosul coacerii ei prin casă.
Cât timp Dominic a pictat niște opere de artă, am făcut un gulas, pentru ca știu că îi place mult.
Pentru masa de Paști mă gândesc la ceva mai diferit. Încă nu sunt convinsă 100% în privința meniului, dar cred că va fi ceva simplu, ceva ce nu fac mereu și ceva ce ne place tuturor. Ouăle roșii vor fi nelipsite, la fel și lumânarea aprinsă, care va arde toată ziua. Ținutele noastre vor fi lejere, iar sufletele ne vor fi îmbrăcate în pace și rugăciuni.
Într-un final, am ales noua lectură: "Un înger rănit" - Nikita T. Teodoridi.
Parcă am spus că următoarea alegere va fi un subiect mai simplu, să îmi mai odihnesc sufletul.
Ei bine, nu sunt convinsă că alegerea de acum este tocmai așa cum scriam pe atunci, că va fi.
Dar sunt convinsă, în schimb, că este exact ceea ce caut în acest moment: pace, încurajare, cuvinte simple, care relatează fapte mărețe, cu mult peste imaginația limitată a omului.
Pentru că, din păcate, da, chiar și imaginația ne este limitată, îngrădită, din cauza grijilor și a celorlalți factori negativi din jurul nostru, sau care își au "cuibul" chiar în interiorul nostru - când, de fapt, tocmai imaginația ar trebui să fie cea care depășește orice barieră, orice limită, orice limitare, care străbate norii, cerul, care înconjoară universul sau care ajunge atât de departe, în jos, până la nucleul pământului...
Astfel, în momentele noastre de cumpănă, mintea ne poate fi cel mai bun prieten sau cel mai aprig dușman.
Diferența o face cel care e la "cârma" ei.
Zilele 23, 24 și 25
În Vinerea Mare am încercat să evit orice lucru prin casă și prin curte. Orice ar fi fost de făcut, putea să mai aștepte.
Am învățat să mai am, măcar din când în când, răbdare cu mine și cu genul acesta de activități. Care să fie metoda adoptată? Mă fac pur și simplu că nu văd (scama de pe covor, frimitura de pe gresie), ignor (coșul plin cu rufe, stratul fin de praf de pe mobilă) și îmi dirijez atenția spre altceva ce știu că m-ar ține ocupată o vreme.
Spre seară am vopsit ouă roșii (doar roșii, niciodată de altă culoare) și m-am relaxat făcând unul din dulcele nostru preferat: tiramisu - nu cu ouă, ci cu frișcă vegetală și fără alcool. Uneori înmoi pișcoturile în cacao cu lapte, dar de data aceasta am avut poftă de cafea, cu mult lapte, evident, să poate gusta și Dominic.
Toate acestea, pe fundalul emisiunii Românii au talent - vineri seara programul este prestabilit :)
Sâmbătă a fost o zi puțin aglomerată pentru mine, în bucătărie. Ne-am trezit târziu, am luat micul dejun târziu, deci m-am apucat de gătit mai târziu decât mi-am propus.
Și totuși, fără stress, mi-am spus. Suntem doar noi, în familie; ce reușesc să fac, fac, și ce nu, nu.
Ei bine, am reușit să fac tot ce mi-am propus și chiar mai mult:
Supă cremă de legume - am avut ocazia să "reciclez" legumele din frigider; am pus la fiert ce am apucat, nici nu mai știu exact ce. Cert e că a iesit foarte bună;
Paella - m-am abătut puțin de la rețeta standard, pentru că nu aveam la îndemână creveți, așa că am folosit pește și am pus-o și puțin în cuptor, să se gătească bine peștele. În rest, conține: pui, ardei, roșii, ceapă verde, usturoi, orez, mazăre, multe mirodenii. Băieților le place foarte mult.
Biscuiți - pe care îi adorăm. Am o rețetă simplă, ingredientele le avem mereu în bucătărie, sunt moi, ușor pufoși și rețeta permite să improvizezi.
Când am menționat că am făcut mai multe decât am sperat, chiar așa și este: am reușit să mă răsfăț cu o mască pe față, mi-am spălat părul și aproape că am terminat cartea începută de curând, care îmi place foarte mult.
Noaptea spre duminică a fost lungă. Am adormit după 02.30, pentru că am urmărit online slujba de Înviere de la biserica pe care o frecventez și m-am uitat apoi la un film care a făcut să dispară orice urmă anemică de somn, dacă mi s-ar fi așezat pe la gene: Fără armă în linia întâi (2016).
De mult timp nu am mai vizionat un asemenea film, cu o asemenea poveste reală în spate și, foarte important, pe care să nu îl fi văzut până acum. :)
Cu toate acestea, m-am trezit la ora 8, mi-am băut liniștită cafeaua, apoi am pregătit micul dejun, unde am servit, printre altele, și ouă roșii - chiar ne-am bucurat de ele.
După cum am procedat și duminica trecută, am tămâiat prin toată casa și asta m-a făcut să mă simt foarte bine.
Apoi am făcut rapid o pâine - n-am fost atentă și am rămas fără, chiar în ziua de Paști, așa că m-am pus în funcțiune și a ieșit foarte bună:
După masa de prânz, am dormit toți trei până târziu, în acord cu vremea mohorâtă de afară - nu ploaia e problema, ci atmosfera apăsătoare. Norii sunt aproape de noi, este totuși cald, dar fără soare la vedere. Dar până să adorm, am terminat cartea Un înger rănit, începută acum câteva zile.
În continuare, ne-am bucurat de liniștea din această zi specială. Iepurașul i-a adus lui Dominic o carte mare și interesantă și este foarte mulțumit că putem citi împreună și povesti. La vârsta de 3 ani, cadourile lui preferate sunt cărțile și bomboanele. Eu zic ca avem un copil genial. :)
Și seara va fi perfectă, nu de alta, dar se anunță a fi cu filmul TITANIC. Am pierdut numărătoarea, nu mai știu de câte ori l-am văzut, dar știu sigur că mă aruncă direct în copilărie, când eu și prietena mea cea mai bună, cea ca o soră, ne uitam cu sufletul la gură la televizor și, de ce să nu recunosc, Leonardo DiCaprio a fost una dintre iubirile platonice ale anilor mei de copilă mică și visătoare.
Greu am înțeles că el nu a murit, cu adevărat, și că scena aceea când Kate W. își desprinde mâna dintr-a lui, iar el e înghețat și mort, face parte doar din film. Dar și după ce am priceput cum stă treaba cu filmările, tot nu m-am oprit din plâns. Cu siguranță o să plâng și acum. Pentru că da, este acel gen de film care răscolește, care scoate tot din mine.
Și tare am impresia că iar nu o să dorm, că noaptea va fi lungă...
Sărbători liniștite! Hristos a înviat!
Zilele 26 și 27
Aceste zile au fost zile pline de gânduri, de meditație, de decizii și de lucruri care s-au așezat în ordinea în care le-a fost dat să se așeze.
În prima zi din săptămână mi-am dorit să fiu cât mai aproape de mine, să dorm mult, cu Domi în brațe, în această zi, și el, la fel de leneș ca mine.
A adormit pe mine, efectiv întins de-a dreptul peste mine, și asta mi-a placut mult - m-a făcut să îmi reamintesc de vremuri atât de mult iubite de sufletul meu - de vremurile acelea în care era un bebeluș, iar noi, părinți la început de drum.
Aveam atât de multe emoții, nu știam dacă voi avea habar despre noua "meserie" - cea mai scumpă din lume, aceea de mămică.
Și m-am descurcat atât de bine! Am învățat totul, deodată cu el; sau, mai exact, el m-a învățat să îi fiu mamă.
Am constatat că încă mai miroase a bebe, acolo, în zona aceea dintre gât și umăr. Și cu acel miros în nas și în suflet, am adormit buștean și am tot dormit, toată după masa, cât e ea de lungă.
Când ne-am trezit, ușor spre seară, am fost să îi ducem de mâncare câinelui care, pe cât e el de mare și de greu, pe cuvânt, sărea în sus de bucurie când ne-a văzut!
Cine ar fi spus, acum câteva luni, când el era nou pentru noi, iar noi eram străini pentru el, că vom ajunge să ne ducem dorul atât de mult?
Viața este un amestec de trăiri, emoții și evenimente. Și iată că azi, iubirea ne-a apropiat atât de mult, încât chiar sărim în sus de bucurie când ne vedem. Și fiecare ocupăm un loc aparte în suflet: el, în al nostru, iar noi, în sufletul lui mare, de câine credincios și bun.
Azi, este cea de-a 27-a zi din acest jurnal al gândurilor mele, sau, mai precis, jurnal al pandemiei.
Azi, însă, este ultima zi în care mai scriu în acest jurnal virtual.
Vor mai fi zile, în continuare, în care rămân acasă, pentru o vreme. Apoi mă voi întoarce la servici, pentru o altă perioadă.
Ceea ce îmi doresc este ca, în timpul liber pe care îl am - pentru că da, există un "timp liber" chiar și așa, stând acasă - să mă dedic scrisului de care am nevoie și cititului, pentru că încă mai am cărți care mă așteaptă.
Aceast articol, cu scriere succesivă, și-a îndeplinit misiunea: am vrut să îmi dovedesc că pot să rezist cu o libertate limitată; că poate și Dominic, dacă atenția îi este îndreptată spre alte activități; că nu există cuvântul "pliciseală" la noi în familie, chiar și în plină pandemie și restricții.
Mai mult decât atât, am vrut să am o amintire mai vie, peste ani si ani, despre toată perioada aceasta - cum am primit-o în viața noastră, cum ne-am acomodat, cum am rezistat, ce am făcut, ce am mai gătit, cum am stat cu moralul și cu credinta, cum am limitat volumului dorului pe care îl avem în inimi, pentru toate acele persoane care ne lipsesc acum atât de mult!
Am tras singură concluzia că nu este ușor. Nu este ușor deloc. A fost și este nevoie, în continuare, de multă putere, de răbdare, de credință și de înțelegere că este doar o perioadă care va trece, după care vom reveni, încet, incet, la o normalitate în acord, de data aceasta, cu umanitatea.
Am mai înțeles și că, din păcate, pe lângă lipsa de cultură și de educație cu care ne tot luptăm de atâta amar de vreme și parcă nu se mai termină, probleme de care aminteam chiar la începutul acestui jurnal, ne mai confruntăm și cu numeroase alte probleme (grave) pe care doar le bănuiam, înainte de toate, dar pe care prefer să le țin pentru mine. Dacă deschid acum Cutia Pandorei, nu aș face altceva decât să alimentez frustrările pe care le avem toți: noi tot plătim, banii se tot duc, dar unde se duc și în buzunarul cui, dacă pe noi toată pandemia asta ne-a luat prin surprindere și nu eram pregătiți cu nimic, pentru că nu au fost și că nu sunt fonduri (niciodată)?
Îmi iubesc țara și sunt mândră de România mea. Aceasta este fraza pe care o port în suflet și cred în ea.
Am avut și eu ocazii, când eram mai tânără și încă nu aveam soț și copil, în care puteam să plec peste granițe. M-am și gândit serios la asta. Să cedezi în fața "efectului de turmă" este cel mai ușor, sau cel puțin tentant. Dar nu am plecat. Am ales să rămân și aici vreau să stau. Aici mi-am născut copilul și sper ca țărișoara asta să își revină, să nu mai cadă și cei care se află sau care se vor afla la cârma ei, să fie capabili să îl determine și pe Dominic să ia decizia să rămână, dacă peste ani și ani, cineva îi va propune și lui să plece sau să îl întoarcă din drum, dacă el singur se va gândi să o facă din cauza lipsurilor și a nemulțumirilor. Nu știu de ce, nu sunt pentru "dezrădăcinare". Nu o pot încuraja și este ceva strict personal. Este pur și simplu convingerea mea, aceea că trebuie să se poată și aici, nu doar dincolo.
Și nu în ultimul rând, ar fi frumos ca toată această experiență să fie o bună învățătură de minte pentru toți cei care s-au înghesuit la granițe, când acesta era exact ultimul lucru pe care trebuia să îl facă: când mai plecați pe afară, vă rog, să nu vă mai fie rușine că sunteți români și să nu mai "uitați" să vorbiți în limba română după două săptămâni.
În final, îmi doresc să fim încrezători, să nu ne pierdem optimismul, pentru că vom trece și peste asta.
Nu vreau să mai simt în oameni neîncrederea și teama pe care le-am simtit în ultimele săptămâni. Parcă toți suntem suspecți, infractori, sălbatici. Să nu ne pierdem, oameni buni, să nu ne pierdem!
În urma acestui virus, să rămânem oameni, cu tot ceea ce presupune acest simplu cuvânt. Oameni.
Tocmai pentru asta, îmi îndrept atenția spre micile lucruri care îmi aduc bucurie și mă întăresc, chiar dacă îmi e dor de părinți, de frati, de prieteni, de bunici!
Îmi e dor să vizitez, să merg la munte, la mare, la cabana, la iarbă verde, în parcuri!
Îmi e dor de noi, să alergăm sau să ne dăm cu bicicleta, să mâncăm înghețată și să schimbăm o vorbă, la o cafea.
Să ne luam în brate, să ne dăm mâna și să ne sărutăm obrajii, fără spaima care acum ne înnegrește mintea.
Și ori de câte ori mă arde acest dor, îmi spun că merită să îndur această lecție colectivă, pentru că totul are un sens, și pentru că Dumnezeu nu ne lasă.
Vom fi bine. Și ne va fi mai bine, pentru că atunci tot ceea ce avem ne va mulțumi, începând cu propria libertate...
E un început. Și pentru a fi început, înseamnă că unele lucruri se termină, unele aspecte se încheie, rămânând în urma lor amintirile...
