ÎN VEȘNICIA NOPȚII

M-a prins din urmă vremea când șoaptele se-ndreaptă spre mii de orizonturi,

În timp ce genele-mi se așează una peste alta

Și mintea-mi adormită mângâie petalele firave ale macilor din vis,

Iar din buze murmur ceva, într-un semn ciudat, nedeslușit.

Ca o pânză de păianjen, am început să țes memorii lângă amintiri,

Unite prin vise, proiecții și numeroase trăiri,

Care se tot perindă prin pereții moi, aproape invizibili ai vremurilor vechi,

Prinzându-mă de umeri, încetinind ritmul nebun al sângelui năvălind prin vene,

Așezându-mi mâna peste inimă, și poruncindu-mi să tac doar și să ascult

Odele ce se izbesc puternic de portativ.

Zâmbesc în sinea mea când îl recunosc și încep să înțeleg universul aparent răzvrătit din mine,

Care n-a făcut altceva decât să-mi scuture stelele de pe cer direct în palmele-mi deschise,

Și să-mi mângâie părul și pielea cu raze calde de soare - 

Peste zi, când alerg nebunește prin viață

Și noaptea, când buzele-mi dorm și ochii mi se închid.

Visez. Mă ademenește mireasma primăverii ce-mi încolțește-n suflet,

La unison cu cântecul ploii - o prea frumoasă binecuvântare cu stropi uriași - 

Mugurii vieții sub ochii mei se deschid și înfloresc,

Precum minunea de a fi a bujorilor de mai, pe care îi iubesc.

Știi, în veșnicia nopții s-au scris multe povești...

Sursa foto: https://www.publicdomainpictures.net/ro/view-image.php?image=223244&picture=peisaj-de-noapte

ÎN SPATELE CUVINTELOR

Importanța cuvintelor este una colosală, și acesta este un aspect pe care, cu siguranță, nu îl poate contesta cineva. Aici am în vedere, desigur, acele cuvinte rostite din suflet sau acele cuvinte care se așează peste suflet și rămân acolo, chiar și așa, nerostite - ele sunt tot cuvinte, pe care le aude doar inima, și uneori este suficient.

Totuși, parcă vorbim mult și prea puțin transmitem ceea ce simțim. Vorbim mult și inima tace. De multe ori, refuză să intre în jocul golului dintre oameni. 

De prea multe ori, din cauza unor factori care țin sau nu de noi, cuvintele nu sunt ceea ce ar trebui să fie sau, mai corect spus, nu transmit ceea ce ar trebui - ceea ce este real în noi, ceea ce simțim cu adevărat.

Părem ceea ce nu suntem, pentru că nu ne permitem să ne cunoaștem și să ne recunoaștem. Creăm măști și le purtăm zilnic cu atâta nonșalanță, până când această acțiune devine chiar obișnuință. Poate că ne pierdem și noi, de multe ori. Nu mai identificăm legătura cu noi, pentru că ne-am rătăcit prea adânc în detalii care, în fond, nu contează în fața autenticității, dar care, adunate laolaltă, au puterea de a o masca. 

Forța cuvintelor este susținută de adevăr, iar acesta din urmă, dacă nu este motivat să se zbată, prin cel care îl deține, ajunge să apună pas cu pas, în timp ce dimensiunea nebuniei lumești crește și tot crește...

Nu ne mai vorbim ca altă dată. Evoluția aceasta galopantă ne face mai parșivi, mai speculanți.

Am ajuns la un nivel în care omul știe cum și își permite să jongleze cu cuvintele, să spună ceea nu e, să arate ceea ce nu simte și să ascundă ceea ce își doreste. Si este crezut, pentru că joacă atât de bine teatru. 

Cam așa ajung sentimentele reale să fie sugrumate înainte de a apuca să fie rostite cu glas tare. 

Așa a ajuns sufletul să tacă, iar gura să tot vorbească, iar oamenii să nu se mai privească în ochi, atunci când își vorbesc și nu sunt sinceri - pentru că ochii îi trădează.

Când porți o conversație și vrei să afli ceea ce e cu adevărat ascuns în interlocutorul tău, încearcă să îi prinzi privirea și să te adâncești în ochii săi. Invață să cunoști oamenii, să îi descoși; în spatele cuvintelor rostite se pot afla răspunsurile mute pe care le cauți. 

Vorbirea pură este o artă, iar existența, în ziua de azi, este tot ca o artă: te naști sau devii artist. Trebuie să înveți să modelezi lutul și să creezi din el ceva magic. Din cărbune sau din pensulă poți contura posibilitati; prin voce sau prin instrumente muzicale ii oferi libertate sufletului. 

Prin cuvinte, în formă scrisă sau rostită, scoți din tine ceea ce nu mai are loc sau care trebuie să ajungă în altă parte. 

Dar tot acolo mai rămâne o părticică pe care, un artist o poate ține ascunsă mult și bine, pentru ca acel loc să îi fie refugiu în care să retragă și să cugete în tihnă. Este vorba despre un spațiu incert, situat între sentimente și iluzii, în spatele cuvintelor rostite.

Și atunci, dacă îl întrebi despre acel loc, artistul va face referire la existența lui doar în termeni vagi pentru că nu vrea să îi descoperi încă secretul. De tine depinde dacă ești pregatit să intri in jocul ghicitorilor și dacă vrei să îți liniștești sufletul.

Sursa foto: https://zahariamihail.wordpress.com/2019/10/05/dadaismul-curent-literar-artistic/amp/

BINE TE-AM REGĂSIT...

În miez de noapte, stau la un mic taifas cu sufletul. Merităm asta, căci am trecut prin multe împreună - și împreună am și rămas, în pofida multor situații în care m-am purtat ca o răzvrătită, iar el putea să se tot ducă...

La nervi și la supărări, i-am întors de multe ori spatele, am trântit ușa în urma mea, mi-am astupat urechile cu pernele și am țipat în saltea, spunând că nu vreau să-l mai ascult - de parcă el, inocentul, ar fi avut vreo vină. 

El n-are niciodată vină, și totuși, e primul pe care îl condamn când ceva mă doare.

Desigur că, ori de câte ori s-a întâmplat așa, el a așteptat tăcut în afara ușii si cand i-am deschis-o din nou, ciufulită fiind și cu rimelul întins la ochi, mi-a zâmbit, mi-a ridicat capul din pământ și mi-a spus că mă iartă, așa cum a facut-o mereu. Ba mai mult, m-a dus în pat, s-a întins lângă mine și mi-a spus blând să dorm. Iar eu am adormit imediat, pentru că eram prea obosită să mai spun ceva.

Acum ne savurăm paharul de șampanie și ținem în mâini un lacăt greu, care are o cheie mare, ruginită. Privim spre aceeași direcție și dăm din cap afirmativ că tot ceea ce e durere, apăsare, frustrare, ură, răman acolo, închise pe vecie, în cufărul masiv, pe care îl vom arunca împreună în hăul timpului și al memoriei pierdute.

Ne luăm în brațe și trecem împreună în noul an. Ne promitem unul altuia că așa vom rămâne mereu, orice ar fi, orice s-ar întâmpla și că eu voi asculta, înainte de toate, de ceea ce simt, înainte de a acționa după cântarea minții. 

Ne ridicăm de pe covor și începem să dansăm. De azi înainte, din 2020 și până când voi trăi, voi dansa doar dupa cântarea sa, a sufletului. Ce e drept, e mai melodioasă, cumva mai tandră. Nu sunt simple mișcari, ci e o artă, cum se îmbină suav fiecare atingere a noastră cu sunetul pașilor când ating podeaua. 

Oh, da, las în urmă tot ceea ce a fost contra inimii mele, dar și tot ceea ce nu a fost să fie, deși inima ar fi vrut. 

Nu anul 2020 va fi altfel, ci starea mea e alta, începând cu acest moment, care nu e altceva decât un simbol al întregii avalanșe de emoții și sentimente pozitive care m-au cuprins și de care mă las ghidată, pentru că am încredere în ele și în mine.

La mulți ani!

Sursa foto: https://www.liberaldictionary.com/dans/