M-a prins din urmă vremea când șoaptele se-ndreaptă spre mii de orizonturi,
În timp ce genele-mi se așează una peste alta
Și mintea-mi adormită mângâie petalele firave ale macilor din vis,
Iar din buze murmur ceva, într-un semn ciudat, nedeslușit.
Ca o pânză de păianjen, am început să țes memorii lângă amintiri,
Unite prin vise, proiecții și numeroase trăiri,
Care se tot perindă prin pereții moi, aproape invizibili ai vremurilor vechi,
Prinzându-mă de umeri, încetinind ritmul nebun al sângelui năvălind prin vene,
Așezându-mi mâna peste inimă, și poruncindu-mi să tac doar și să ascult
Odele ce se izbesc puternic de portativ.
Zâmbesc în sinea mea când îl recunosc și încep să înțeleg universul aparent răzvrătit din mine,
Care n-a făcut altceva decât să-mi scuture stelele de pe cer direct în palmele-mi deschise,
Și să-mi mângâie părul și pielea cu raze calde de soare -
Peste zi, când alerg nebunește prin viață
Și noaptea, când buzele-mi dorm și ochii mi se închid.
Visez. Mă ademenește mireasma primăverii ce-mi încolțește-n suflet,
La unison cu cântecul ploii - o prea frumoasă binecuvântare cu stropi uriași -
Mugurii vieții sub ochii mei se deschid și înfloresc,
Precum minunea de a fi a bujorilor de mai, pe care îi iubesc.
Știi, în veșnicia nopții s-au scris multe povești...
Sursa foto: https://www.publicdomainpictures.net/ro/view-image.php?image=223244&picture=peisaj-de-noapte
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu