joi, 15 aprilie 2021

ANII TREC

 

Calendarul lui Dominic

Cu cât înaintăm în vârstă, constatăm, aproape șocați, cât este de veritabilă vechea expresie potrivit căreia "timpul zboară".
Nu degeaba verbul "a zbura" a fost asociat noțiunii de "timp": pentru că zborul este cea mai rapidă metodă de deplasare a noastră - și asta, pentru că nu am descoperit, oficial, teleportarea 😊 Sau nu credem (încă) în ea.
Asta mă face să mă opresc asupra câtorva etape majore din viața mea, pe care le-am bifat.
Copilăria are un anumit ritm. Chiar dacă, pentru noi, ca părinți, acum e alert, pentru că privim creșterea copiilor prin ochii timpului nostru, totuși, îmi amintesc cât se poate de clar, că a fost odată, ca niciodată și că nu așa trecea vremea pe când eu eram copilă.
Atunci, simțeam că ziua era împărțită în trei mari etape: dimineața, a doua parte a zilei și seara -  toate pline cu diverse activități, indiferent unde și în ce perioadă a anului  mă aflam (cămin, școală, vacanță, acasă, la bunici, etc).
Practic, erau foarte multe lucruri de făcut în ziua mea aglomerată de copil, dar simțeam că îmi ajunge timpul pentru toate.
Apoi am crescut. Adolescența a devenit ușor mai aglomerată. Jucăriile au rămas în copilărie, nu le-am mai luat cu mine.

Școala/liceul a început să ocupe prima parte a zilei și a doua, apoi seara solicita săvârșirea de activități tot pentru școală/liceu.
Dar sfârșitul de săptămână rămânea doar pentru mine și timpul era încă răbdător.
Am continuat să cresc.
Viața de fraged adult, la facultate și apoi la master, în căutare de un loc de muncă în domeniu, cică să nu facem studii superioare degeaba, a devenit tot mai aglomerată.
Îmi aminteam cu drag de școală, ce bine era pe atunci și cum nu am crezut când mi s-a spus cândva că îmi va fi dor de ea.
Micul adult a devenit adult cu normă întreagă, cu responsabilități casnice și sociale. Au mai rămas câteva portițe în care puteam programa mici activități pentru sufletul meu, însă se cam făceau toate pe fugă, mai mult din obligație morală fața de mine - și eu contez, așa că voi face asta, orice ar fi, îmi spuneam.
Au urmat pașii naturali pentru viața mea: căsătoria, dorința de a avea un copil, apariția copilului, locul de muncă stabil, iar responsabilitățile de acasă și din societate au devenit tot mai mari. Fac și eu parte din categoria adulților care aleargă și aleargă și de multe ori nu se odihnesc nici atunci când pun geană pe geană.
Pare că timpul nu mai are răbdare.
Nevoia de a face neaparat ceva și pentru sufletul meu - de a citi mult, de a scrie, de a găsi "portițe" pentru recreere, meditație - deosebit de importante cel puțin pentru corpul meu, fac ca fiecare zi să zboare, săptămânile să se evapore, timpul să se comprime, anii sa nu mai aibă răbdare.
Intervalul 27 - 31 ani mi se pare că a fost o porțiune minunată din viața mea, dar care a trecut ca prin vis.
M-am schimbat mult - sau, mai bine spus, am devenit mai mult decât am fost, am ajuns să fiu ceea ce sunt și asta este foarte bine.
Când mă uit la pozele vechi, de demult, am impresia că acolo e o altă persoană, pe care am cunoscut-o, apoi am lasat-o să plece, când a fost pregătită să elibereze, treptat, locul pentru a mă instala eu. Desigur că o păstrez mereu în suflet, dar nu mă mai identific cu ea, în mare parte. Probabil că acum explorez și acord importanță exact acelor sclipiri care în trecut nu au fost văzute, deși străluceau.
Și simt că asta e bine. E normal să evoluăm, să începem să fim, să lăsăm în urmă niște lucruri, oameni, sentimente, chiar și pe noi, când e necesar. Apoi trebuie să lăsăm să treacă un timp, în care să ne adunăm, să ne pregătim trupul pentru noile provocări ale sufletului și să înaintam cu încredere, orice ar fi.

Anii trec, timpul e alert, ai impresia că e necruțător, dar e doar o impresie. Nu neaparat falsă, însă e doar o impresie în care poți alege să crezi sau să nu crezi.
De fapt, noi ținem pasul cu timpul - pentru că și el e o impresie creată tot de noi. Nu trebuie decât să punem frână, din când în când, de la viața noastră zilnică - o zi, două, o săptămână sau cât e necesar, pentru a ne ocupa mai mult de noi și de dorințele noastre, să avem răbdare, să ne ascultăm și să ne ascultăm din nou.

Căci viața ne zâmbește,
Când anii trec.
Zilele sunt parte din timpul
Ce nu obosește,
ce nu contenește,
Să ne fie alături și să ne cheme,
În cercul lui suprem,
Pe care nimeni nu-l vede.