FEREASTRA

Pășesc prin fața ochilor tăi și nu-mi ridic privirea

Decât atunci când ajung la fereastra casei noastre cu amintiri;

Luna amară veghează asupra mea și-mi strânge umerii în ale sale brațe,

Pe care le percep ca fiind reci pe piele, precum lumina-i,

Și prea calde pentru sufletul meu.

Preț de câteva clipe - care poate sunt anii care au trecut,

Sau cei ce se vor așterne unul câte unul, peste fereastra prăfuită -

Contemplez în liniștea aerului puternic de afară, ce-mi izbește interiorul cu a sa puritate

Și rămân așa, șezând în picioare, cu spatele spre tine,

Neștiind de e bine ori ba să-mi mai arăt ochii,

Căci, vezi tu... ei sunt oglinda sufletului meu,

Iar sufletul meu are dreptul să aleagă.

Mă îndepărtez din bătaia lunii

Și degetele mele ating timorate un cufăr vechi, plin cu de toate

Iată, aici sunt multe zile în care am simțit că trăiesc,

Altele în care am iubit și poate încă mai iubesc,

Memorii dulci, clipe amare

Nopți fierbinți și zile arse de soare,

Pruncia, copilăria, rebela, femeia,

Stive întregi de amintiri legate cu sfori,

Nopți în care greierii îmi cântau serenade din flori, sub aceeași fereastră,

Ca mai apoi să urmeze dimineți umbrite de nori.

Un cufăr prețios, cu a mea viață de până acum,

Scăldată în mare, uscată la soare,

Mângâiată de vânt și de valuri,

Adormită pe maluri,

Trezită de săruturi, dezmierdată în lacrimi,

Cântată pe note de sirene prin adâncuri,

Până când un el și o ea se întâlnesc,

Și, privindu-se în apusul de soare,

Observă cu plăcere că umbrele lor se potrivesc

Și că privirea lor se îndreaptă deodată spre cerul plin de stele,

Amândoi vorbind cu ele,

Nu doar ea, sau doar el,

Ci deodată, cum a fost odată.

La aceeași fereastră , devenită opacă,

Am stat de multe ori și mi-am analizat chipul

Căci nu mai știam încotro zboară timpul -

Ori de plutim prin el și de e bine.

Pe atunci era o fereastră simplă și curată,

Prin care vedeam atât de clar afară, culorile rozelor ce dansau,

Când vântul le legăna!

Iar acum a devenit atât de prăfuită,

Căci zău, dacă mai știu de' au trecut doar clipe, ori ani intregi

Dacă noi, prin ea, abia de ne vedem...

INDESCIFRABIL

Aveam nevoie de un impuls, de ceva care să mă inspire. În ultima vreme, simțeam că un pic din mine lipsește și nu era vorba despre inspirația de a scrie, ci despre sentimentul de apartenență la ceva. 

Imaginați-vă, preț de câteva clipe, ce ar simți un copac care a fost smuls din pământ, cu tot cu rădăcini și care plutește în aer.

O vreme se simte stingher și poate, apropiat cumva de moarte, dar nu... Copăcelul nostru se adaptează la noile condiții la care e supus. Aflându-se, să spunem, cu rădăcinile cam la 2 metri în aer deasupra solului, datorită soarelui și ploii, își continuă dezvoltarea, iar rădăcinile, acum aeriene, i se alungesc suficient de mult astfel încât să ajungă din nou pe sol, apoi, încet, încet, începe a-l pătrunde, revenind în poziția sa inițială.

A fost o vreme când copăcelul s-a simțit singur, de parcă n-ar avea un loc de care să aparțină. Cu timp și cu răbdare, însă, a ajuns să își redobândească locul de odinioară, să se "ancoreze" și să primească în suflet acel sentiment de siguranță după care tânjea atunci când plutea în aer.

Cam așa și cu mine. Îmi lipsea să simt pământul căruia îi aparțin și să-l simt cum respiră prin mine, cum mă curăță, mă purifică și mă încarcă cu viață.

Astfel, mă aplec și stau câteva momente adunată, trecând obsesiv cu palmele peste pământ, peste pietricele, peste buruieni. Îmi atrag atenția câteva floricele sălbatice. Ele nu cer voie nimănui să crească și nu au nevoie de intervenția omului pentru a apărea în cele mai ciudate locuri. Și asta le da o frumusețe și o forță aparte... 

Pământul mi se scurge printre degete, apoi redevine parte integrantă din solul din care l-am luat pentru câteva momente.

Suntem atât de firavi în sentimente! Atât de săraci... Atât de goi pe dinăuntru, cu tot cu portofelele sau cu cardurile mai mult sau mai puțin pline!

Mă tot gândesc la Caragiale, la ce spunea el, încă de pe atunci, din vremea lui apusă, despre lume, despre societate... Despre cât de fals și imoral poate fi omul. 

Înțeleg acum de ce n-am râs niciodată când îi citeam operele.

Nu știu de ce mi-a venit tocmai el în minte acum, în aceste momente. 

De ce nu Eminescu, că doar el e poetul meu preferat...? Poate că și el a stat, măcar o dată, ca mine, gugulici, cu bărbia între genunchi, holbându-se la pământ... 

Apoi realizez un lucru... Pe cât de inocent scriam cândva, aproape transparent, și cum, de-a lungul anilor, un fel de Eminescu a devenit un altfel de Bacovia, cum cuvintele-mi sunt simboluri, un fel portițe care, pare-se că se deschid, deși ele se închid una după alta. Așa e, m-am închis și eu.

Nu putea fi altfel, când portițele au devenit, pe măsură ce înaintam pe al meu drum, porți impunătoare, grele, cu tot mai multe zăvoare. La un moment dat, parcă obosești să tot încerci să le descui, să le deschizi, și să te împingi în ele...

Măcar de-ar fi frumoase, dar sunt toate gri! Acea nuanță de gri ca plumbul vânăt...

Continui să gândesc, să șlefuiesc un diamant, până voi obține strălucirea pe care mi-o doresc pentru el... Și cât de unic va fi el, în lumina lunii!