ARIPI

Dimineață. Aerul rece îmi înțepenește genele
Și gândurile, abia trezite dintr-un somn adânc,
Amestecate cu visuri, clădite-ntr-un amurg,
Iar sufletu-mi geme a iarnă, când se-mpiedică
De troienele prea multor amintiri.
 
A fost un dor de-o zi, de ieri până azi,
De o altă dimineață frumoasă, melancolică, geroasă;
Și-mi spuneam ieri că îmi va fi dor doar până azi -
Neștiind că va fi la fel și de azi până mâine -
Un dor de lumina blândă ce încet își face loc
Pe acest pământ și printre ale mele draperii.
 
Trenul fluieră în apropiere -
Căci îl aud atât de clar, de parcă-mi spune
Că multe vieți pe care le poartă într-însul
își continuă într-un mod firesc cursul,
Deși par că stau, ori că se-învârt,
Într-o nouă zi, dar care se repetă.
 
Pricep ce spune și gândul îmi zboară departe, aievea,
Îndată călătorind și eu cu el,
Până acolo unde luna de mine se desparte
Începând de acum și până mai târziu, după asfințit
Când noaptea va face liniște-n inimile noastre.
 
Căzută departe, în gânduri profunde,
Am părăsit glasul păsărelelor pentru o vreme,
Încă de la primul magaz,
când am urmat o cale ce, surprinzător, m-aduce înapoi;
Zâmbesc. M-am pierdut, adânc, în mine,
Lăsând să curgă cuvintele care formează versuri -
O imagine sublimă.
 
Acolo, m-am ascuns de ceață
și m-au îmbrățișat norii,
M-au ridicat deasupra lor
și m-au învățat să plutesc,
Iar când am căutat un licăr,
s-a făcut lumină -
Minunată enigmă!
 
Revin la inspirația mea,
O lacrimă de gheață, ce-începe a se topi,
Și lucrez în tihnă, la fereastra argintie.
Mă afund în tăcerea clipelor de liniște și constat
Că încă e prea devreme pentru lume,
Dar niciodată târziu pentru mine.
 
Nedefinite emoții inima-mi învăluiesc,
Când aflu-ndrumarea ce a fost mereu în fața mea,
Și-atunci ochii spre fereastră mi îndrept,
Cu o nemărginită bucurie,
De parcă ochii ar zări viața, pentru întâia oară.
 
Continui să privesc un peisaj opac,
Și să ascult glasurile micilor bucurii de prin copaci;
Mă-nalț pe vârfuri și schițez pe geamul înghețat
Două aripi de înger, într-un cadran.
 
Ele prind viață prin ale mele rugăminți,
Si-nfăptuiesc acelea pe care mai apoi
le voi spune simplu, minuni;
Și cu ele încep să călătoresc
în locuri fără margini,
Când îmi dau voie să visez, să scriu, să fiu,
În vreme ce o rază de soare,
despică cerul în multe alte lumi.

Sursa foto: https://www.pinterest.com/pin/337981147016525032/

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 2/2021

SLOVE-N AMURG

 

Amurgul îmi bate în geam...
Se-nserează și-n încăperea în care
Aplecată asupra unei cărți stufoase
Citesc, cuget, dezvolt idei.

Închid ochii și încep să scriu
Alte perspective ce duc spre un alt final,
Ieșind din lumea creată de autorul
Al cărui suflet îl ghicesc prin tipar.

E-n felul meu să visez -
De cele mai multe ori, prea trează fiind,
Să pornesc de la o mică idee și să creez
Alte lumi, cu varii trăiri.

Întunericul m-abate din lectura
Pe care o țin cu grijă între palme
Și rămân pe scaun, cu capul pe spate
Încercând să zăresc cerul bogat în stele
Prin tavanul alb ce-n patru colțuri geme.

Pleoapele-mi apasă ochii
Și îi închide încet, apropiindu-mi genele.
Nu e final de poveste, căci
Zorii zilei mă surprind dormind,
Visând bujori galbeni și acorduri de pian,
Cu fruntea-ntre brațe, unite fiind
Pe biroul meu, masiv, de stejar.

Sursa foto: https://jurnalspiritual.eu/idei-geniale-care-au-schimbat-omenirea-scrierea/ 

LUNTRAȘUL

 

Îmi este dor de soare.

Fizic, îmi este dor să îl văd, să îl simt și să strălucească cu putere, să se reflecte în ochii mei, să îmi pătrundă cu caldură în suflet și să îmi trezească toate celulele la viață.

Ca efect psihic și spiritual, când soarele tronează pe cer, am impresia că veghează asupra noastră. Îmi dă un sentiment de protecție, de iubire, ca și cum ne îmbrățișează cu întregul său. Iar eu... tânjesc după a sa lumină.

Partea bună este că în zilele în care nu îl văd, nopțile sunt mai blânde, de parcă întunericul încearcă să compenseze, aducând cu el mai multă liniște ca în nopțile de vară, în care forfota lumii se simte până în noapte, târziu.

Dacă ar fi să îl desenez, îmi imaginez traseul nostru prin viață ca fiind un fluviu; generos în lungime, la fel și în lățimea malurilor, dornice să cuprindă în îmbrățișarea lor cât mai multe aspecte, evenimente. Un fluviu complex: când limpede, când mai învolburat. Autentic. Ah, și indescifrabil, mai ales când ne ia prin surprindere.

Iar un fluviu este cu sens unic, nu se poate întoarce în punctul de pornire, pentru că nu este în cursul său firesc. Paradoxal, am asemănat de multe ori viața ca fiind un circuit - motiv pentru care în imaginația mea era ca un cerc. Dar azi, nu. Azi o privesc dintr-o altă perspectivă.

Astfel, fluviul fiind atât de lat, atât de cuprinzător, cu maluri atât de îndepărtate unele de altele, în sufletul meu încolțește o idee, un eventual artificiu asupra a ceea ce înseamnă firesc, natural.

Cum ar fi că mi-ar plăcea, din când în când, să am puterea să-i încetinesc cursul, și un anumit luntraș să împartă cu mine taina regresiei.

De-a lungul malurilor, așez trecutul: cu anii, lunile, zilele și clipele sale.

Luntrașul mă plimbă de pe malul stâng, pe malul drept și invers, să privesc cu ochi detașați întâmplările recente, având ocazia să pricep mai bine ceea ce a trecut pe lângă mine și tot nu i-am înțeles sensul pentru că a fost prea mult, într-un timp în care am putut asimila doar mai puțin.

Ar fi interesant ca azi să îmi dau seama că ieri, când eram pe malul stâng, am zăbovit prea mult asupra unor acțiuni de-a dreptul banale, și să mă pot întoarce cu barca în ieri, să influențez efectele acum cunoscute ale acțiunilor sau inacțiunilor mele.

Asta, dacă fluviul m-ar aștepta.

Și dacă ar exista un luntraș îngăduitor, care să accepte un pact cu mine. Oare ce mi-ar cere, în schimbul a tot ceea ce face?

În orice caz, pendularea conștientă prin timp trebuie să fie deosebit de solicitantă - nu ai doar responsabilitatea unei posibilități, de care de multe ori ești inconștient, ci ești responsabil de toate alegerile tale asupra posibilităților existente, între care tot oscilezi.

Mă întreb dacă nu cumva ceea ce trăiesc acum nu este chiar varianta aleasă de mine, în urma unui dute-vino între cele două maluri, când am încetinit timpul, tocmai pentru a alege varianta (în mintea mea, potrivită) pentru ceea ce vreau să trăiesc acum?

Și dacă luntrașul din enigmaticul fluviu sunt chiar eu? Un luntraș care își ridică prea rar ochii din apa fluviului pentru a privi cerul, tânjind astfel după razele de lumină în care să se scalde.

Truda - să fie aceasta polița luntrașului, cel ce deține secretul pendularii în timp?

Probabil că, preocupat fiind mereu să vâslească de-a lungul și de-a latul fluviului, devine extenuat, căci uită să se odihnească și să se abandoneze, să privească cerurile de deasupra sa, în care un soare, dintre toți sorii, e acolo, să îl mângăie și îi ofere lumina.

Sursa foto: https://www.piqsels.com/ro/public-domain-photo-sxrxc