BAT CLOPOTE

... și la auzul vocii, inima-ți tresare, apoi bate cu atâta putere, încât aproape că nu-ți mai încape în piept.

Absorbi cuvânt cu cuvânt, silabă după silabă și cântecul acela care se numește glas, îți e suficient, pentru moment.

Noaptea e zi, ziua e noapte, somnul nu mai e cu odihnă. Fuge de tine, parcă mâncand pământul, cu atâta avant, încât nu-o mai poți ajunge din urmă - pe ea, odihna.

Te așezi într-un loc mai retras, aproape uitat de lume, aproape ascuns, dar nu suficient de secret încât inima ta să nu-l cunoască. Așadar, în locul vostru, încerci să îți pui ordine în gânduri. Dar șoapta e acolo. O așezi și pe ea printre gândurile tale, iar ea se unește cu ele, devenind una cu ele, făcând parte din ele și dominându-le.

Așa, ea devine coordonatoarea gândurilor, a suspinelor, a orelor târzii.

Pe fundal, bat clopote. Cântecul lor îți gâdilă timpanele - e ca în romanele acelea pe care eviți să le citești pentru că spui că nu ți se potrivesc.

Clopotele se aud din ce în ce mai tare. Te dor timpanele, te doare capul, iar șoapta își mărește intensitatea odată cu ele, pentru a le acoperi.

Aceasta este una din fețele haosului cu care tocmai ai făcut cunoștință. E un haos nebun. Un haos care poate să devină interesant, de altfel, atunci când înveți să trăiești cu el.

Clopotele se opresc, vocea tace, dar tu continui să o auzi - pentru ca ea, ca șoaptă, prin metamorfoză, a devenit gânduri, iar acestea... se învârt în capul tău precum un roi de fluturi.

Anii trec. Timpul nu te așteaptă, ci e mereu cu un pas înaintea ta. Dar tu ai obosit să alergi după el așa că îl lași să facă ce vrea fără să mai opui rezistență.

Te așezi din nou în locul acela secret al tău, în care îți place să te reculegi, să te oprești din alergat și să te gândești la tine, la voi, la viața ta de până acum.

Te cuprinde melancolia, care te ia și te azvârle cu putere în cele mai dulci amintiri.

Zâmbești. Niciodată nu ai avut puterea să o faci să tacă.

Din depărtări, răsună clopotele vechi, în toată splendoarea bătăii lor; cântecul lor este același - despre jale, durere, moarte și renaștere.

Dar tu nu le mai auzi. Ești prea adâncit în tine, în gândurile tale, în visarea ta, ghidat de vocea aceea, de demult, care bubuie din alte vremuri...

Sursa foto: https://basilica.ro/clopotele-bisericilor-simbol-al-libertatii-si-independentei/

FĂURITOR DE PODURI. INSULA

Împlinire, iubire, extaz. O bucurie care te face să tremuri, când simți cum energia te străbate, te înconjoară și te face să te simți COMPLET - exact așa cum ești, exact ceea ce ești, atunci când te hrănești cu iubirea insulei. 

Ea nu este o insulă oarecare, ci una căreia nu i-ai aflat limitele de hotare, ceea ce o face să fie și mai misterioasă prin necunoașterea ei în totalitate. Pare infinită, și totuși e îngrădită, cumva protejată de ceea ce se vede dincolo de ea. 

Acel "dincolo" este un alt simbol pentru acel tot altceva ce nu e iubire, ce nu e împlinire, și ce nu e ACASĂ. 

Spațiul acela - nu poți spune nici că e sub tine, nici în lateral sau deasupra. Este doar undeva, într-un alt timp.

Și totuși trebuie să colinzi și acea parte a ta, acea parte stingheră, nesigură, pentru că încă înveți, încă te perfecționezi și nu poți face asta decât acolo, unde te acomodezi cu suferința, unde un altul te poate sfâșia, unde o alta îți poate fura inima și te poate goli de tot ceea ce ai fost atunci când erai aici, în beatitudinea aceasta, unica capabilă să îți hrănească cu adevărat sufletul. 

Aici nu ești înfometat și nici străin de tine. Aici știi prea bine cine ești și de unde vii. Acolo, însă, o iei de la zero. Un zero mai dur decât orice altă nulitate. Știi asta, și totuși...

Nebunia aceea te atrage ca un magnet. Îți dorești să experimentezi ceea ce înseamnă greșeala, durerea, limitarea, uitarea, ironia. 

De ce o faci? De ce alegi? De ce accepți? 

Nu știi răspunsul. Dar o faci, așa că te arunci în hăul visului și lași în urmă mirosul aerului sărat, al cântecului mării, al odelor valurilor. Porți în suflet chemarea insulei și te naști acolo, departe, adânc în uitare, pe Pămant, printre oameni. Si te naști nimic altceva decât... un om. 

Pentru început, esti un bebeluș care, în puritatea ta, încă mai păstrezi legătura cu insula, însă nu poți spune nimănui despre ea, pentru că nu știi încă să vorbești pe limba oamenilor. 

Apoi gângurești, silabisești, vezi bucuria din ochii părinților, mai ales ai mamei, când rostești primele cuvinte, apoi când faci primii pași. Ai atâtea lucruri banale de făcut când ești om, lucruri care te consumă și îți ocupă tot timpul, încât cordonul nevăzut dintre tine și insulă slăbește din ce e în ce mai mult. 

Devii copil, apoi adolescent, apoi proaspăt adult. Seara, ești atât de obosit, după ziua ta atât de plină, încât cazi lat în abisul unui somn profund. Acela e momentul în care sufletul tău se întoarce ACASĂ, unde se hrănește cu energie, de unde își ia puterea să mai răzbească. Tu nu prea îți amintești; chiar dacă el ar vrea sa îți arate frumusețile întâlnite în călătoria lui, mintea ta nu face conexiunile necesare pentru procesul de înțelegere. Nu pentru că nu poate, ci pentru că nu vrea. S-au pierdut atât de multe legături de-a lungul timpului, încât adevărul ar fi mult prea deranjant pentru o carcasă limitată. Cu alte cuvinte, nu ar avea loc să se desfășoare, fiind limitat de bariere. Și chiar dacă acest lucru s-ar putea, mai există acei alții care îți aștern meticulos varii obstacole pe drum, de preferință cât mai mari și cât mai anevoiase. 

Îi regăsești și pe cei din matca ta, de asemenea, cu memoriile șterse sau limitate. Prea puțini sunt cei ce își deschid ochii, iar cei ce o fac, nu îi pot deschide forțat pe ai tăi. Tu trebuie să o faci, tu trebuie să vrei. 

Secătuit de puteri, cu ochii uscați de lacrimi, cu buzele crestate din cauza secetei, îți târâi picioarele prin deșertul sufletului și te hotărăști să devii făuritor de poduri. 

Astfel, zi după zi, acțiune după acțiune, gând după gând, cu mâinile lucrezi la o mare construcție - legătura prin spațiu și timp dintre Pământ și Insula infinită. 

De tine depinde cu ce materiale lucrezi - s-ar putea ca podul să se prăbușească dacă nu îi acorzi atenția necesară, daca nu trăiești frumos, cu inima curată, dacă nu iubești cu adevarat, dacă nu faci bine, dacă nu crezi, daca nu te rogi. 

Modelează materialele din sentimente adevarate și fapte demne de urmat și atunci podul tău va fi suficient de puternic încât să te susțină când vei vrea să te întorci pe insulă; și la fel de bine vei putea hoinări prin alte locuri, știind mereu să construiești acel pod care să-ți conducă pașii spre ACASĂ.

Insula te așteaptă. Peste pod zărești cordonul dintre tine și ea, mai puternic ca oricând. 

PROFUNDĂ NEBUNIE

Pe înserat, cu luna în Cetatea Medievală

Într-una din nopțile prelungite - căci da, îți seamăn, tati, dorm prea puțin și nu-mi pare rău deloc - am închis, cumva cu un sentiment de goliciune interioară coperțile ultimei cărți primite cadou de la mama ("Întoarce-te la mine" - Simona Lungu).

Ce mă fac în continuare fără povestea asta? Mă întrebam. Apoi am încercat să mă smulg din nebunia aceea, a ficțiunii. E atât de ușor să te lași prins într-o horă din care, atunci când ești azvârlit, la figurat vorbind, cu greu îți găsești echilibrul.

Cum adică, ce să fac? Am avut o viață și înainte de cartea aceea și o am în continuare. Cititul e doar un mic, foarte mic capitol din activitățile mele (la cât timp liber n-am, aș putea să spun că e extravaganță). 

Desigur că azi, privind în urmă și amintindu-mi de disputa interioară de atunci, zâmbesc. 

Îmi dau seama că, deși timpul trece, deși anii zboară, deși împlinesc imediat 30 de ani, zău dacă nu am rămas copila aceea naivă, care trăiește intens fiecare poveste de dragoste pe care o găsește în romanele care-i pica în mână.

Nici nu știu cum e mai bine să te prezinți: visător, cu capul printre stele, pierdut printre planete și îngeri care cântă la harpă, sau cu rădăcinile adâncite în lumea în care trăim, deocamdată.

Echilibru, Andreea, echilibrul dintre cele două. Și totuși, când începi să trăiești ceva, chiar și fictiv, nu-ți dă, oare, realitatea, prea dur cu apa rece peste ochi?

În noaptea aceea, am găsit un răspuns parțial; în ultima vreme, am privit în jur, am ascultat multe confesiuni și după ce am trecut totul prin filtrul creierului și al inimii, am ajuns la concluzia că lumea nu mai trăiește ca în acele povești despre care alții au scris, sau pe care acei alții și le-au închipuit. Din păcate, lumea nu prea mai crede în iubire. Oamenii nu mai au timp de iubit, pentru că lumea, pare-se, nu mai are timp...

Poveștile acelea aproape perfecte, există ele, oare? Sau doar se scrie despre ele? 

Uneori trăiești și privești totul cu alți ochi, cumva din exterior, de parcă ai trai, de fapt o altă viață, sau alții traiesc alte vieți sau una singură din care tu nu faci parte. 

Ești un terț, un martor cu un anumit rol, până la un moment dat. 

Azi, acum, ești și nu ești tu. E aceeași viață ca ieri sau ceva în tine s-a schimbat și nu te mai poți identifica întru-totul cu ceea ce ai fost până ieri? 

Încotro? Te întrebi. Încotro? Și nu-ți răspunde nimeni. Nu știi către ce și către cine. Închide ochii și ascultă-ți inima, chiar de-ar fi uneori să mai calci peste ea, peste voința ei. Macar fă-i pe plac și ascult-o. Poate altă dată, într-un alt mod, într-o altă viață, petalele florii de lotus se vor aranja în forma aceea minunată, pe care o are acea floare, și nu vor mai fi împrăștiate de-a lungul apei. 

Totul e cu un sens, care azi, desigur că te depășește, altfel n-ai mai avea această ceartă interioară cu gândurile acelea nebunești. Dar care nebunie, oare? Dorințele înfrânate, oprite, pedepsite sau a gândurilor nărăvașe care nu te lasă să dormi? Oricum ar fi, e nebunia ta. Enjoy it!

ZIDUL

Două inimi bat cu putere și totuși nu suficient încât să spulbere tăcerea grea;
Două inimi se caută-n beznă, dar nu îndeajuns încât să se găsească;
E frig și tăcere, și plouă și ninge
Direct în cele două suflete pe cale să împietrească
În a timpului uitare, ignorând a vieții șoaptă.

Răsai asupra ei, în liniștea timpului opac ce se așterne
Și lasă cuvintele să amuțească încă dinainte de a se naște de pe ale tale buze;
Înghite în sec și doar privește-n ochii ce te caută fără oprire,
Pe care nu-i găsești, totuși, în întunecimea spațiului gol și mut.

Tremuri și vrei să o cuprinzi într-ale tale brațe - știi că e acolo;
Îți treci degetele peste asprimea pereților reci -
Unde ești? Întrebi. Căci simt că ești!
Și totuși tăcere, timp opac și buze reci,
Cuvinte nespuse, sentimente-nghițite
De noaptea nebună în care tot alergi...

Inspiri adânc... distanța dintre tine și ea îți inundă plămânii;
Iar sângele-ți pulsează din ce în ce mai nebun prin vene -
Doar la gândul că ea este acolo, în întuneric ascunsă
Și doar un gest, o vorbă, vă mai despart unul de altul, iscându-se furtună.

Dar ea nu vine; căci vorba-i piere încă dinainte de a fi rostită și
Se aude doar un murmur al buzelor tăcute și împietrite;
Privirea-i goală, gândul fierbinte,
Degetele-i te caută, dar pipăie același perete rece.
Nu te-a gasit nici ea; sufletu-i urlă, tâmpla-i zvâcnește,
Lacrimile-i curg... dar tace, se ridică și zâmbește.

În pauza dintre două vieți și două respirații,
Dărâmă zidul și cuprinde-o-n brațe:
N-o mai lăsa să plece.

Sursa foto: https://www.tablouri-de-vis.ro/sarutul-12807