Am scris de multe ori, în articolele precedente, despre
starea noastră de robotizare, despre rutina cotidiană, și despre cât este de
important să ne găsim activități bune pentru suflet și să ne agățăm de acestea
ori de câte ori se poate, pentru a evada. Da, pentru a evada. Doar așa ne putem
păstra normali.
Desigur, sunt și voci care afirmă cu tărie că sunt foarte
mulțumite de ceea ce fac, de ceea ce sunt și că li se pare că exagerez prin
afirmațiile de mai sus. Foarte bine! Iată că mai sunt și oameni realiști care n-au
nevoie de vise, și nici de visuri. Însă nu pot să scap de întrebarea... cum e
mai rău? Să îți înfrunți problemele și să simți că îți e greu în acel moment
DAR să cauți o soluție, sau să tot fugi de ele și să spui că nu le ai, ele
fiind mereu pe urmele tale?
Ei bine, exceptând categoria de mai sus, în viața cărora
totul este perfect, iată că existăm noi, restul, care avem zile care seamană
una cu alta, deși nu sunt la fel, care ne trezim dis-de-dimineață, mergem la
servici, ne întoarcem de la servici, petrecem puțin timp prețios cu familia sau
cu animalul de companie sau chiar cu prietenii, apoi somn, apoi iar trezirea
obișnuită și în tot acest timp, mintea ne este tot la sfârșitul de săptămână –
care, spre surprinderea noastră, ne ajunge din ce în ce mai repede, de parcă
s-ar fi comprimat timpul.
Acum e luni, acum e vineri, apoi iar luni... Dar între
acestea sunt niște zile binecuvântate, în care timpul nu stă în loc, dar e al
nostru. În limita posibilităților sâmbăta și/sau duminica ne putem planifica mici
excursii sau simple escapade în natură, în locuri minunate, sau putem face
orice altceva ne umple inimile de bucurie.
Cu toate acestea, deși pare imposibil, putem evada în
locuri superbe și în cele cinci zile ale săptămânii în care suntem roboțeii
societății.
Sunt sigură că fiecare dintre noi avem un loc real sau
imaginar, pe care îl păstrăm acolo, adânc, în suflet. Fie că am fost deja
acolo, sau că este doar unul închipuit, suntem înzestrați cu vehicolul de a
ajunge acolo ori de câte ori ne dorim acest lucru, iar acesta se numește
imaginație.
Călătoria mea este una deosebită și specială ori de câte
ori, întinsă în pat, ajung din nou acolo. Totul începe de pe un pod, de unde se
vede autostrada București-Constanța. Trec mașini... multe mașini, în viteză, și
atmosfera este una zgomotoasă. Aceasta este jungla din care urmează să evadez,
care îmi amintește de ceea ce am parte aproape în fiecare zi: poluarea.
Apoi încep să cobor de pe pod și să pășesc cu încredere
pe acel drum, prea bine-cunoscut, care leagă satul Nicolae-Bălcescu de satul
Fântâna-Doamnei (În copilărie, la gârla
din Fântâna-Doamnei mergeam cu verișorii și cu prietenii la scăldat. Aș putea scrie
un roman întreg numai despre episoadele
de aici).
În realitate, acolo este un drum asfaltat, pe care, din
cand în când, mai trece câte o mașină.
În călătoria mea însă, pășesc desculță pe o cărare, cu
pământ bătătorit, umbrită, pe alocuri, de câțiva copaci, iar pe de o parte și de
alta a acesteia sunt diverse lanuri – predomină rapița, de un galben solar, dar
sunt și lanuri de floarea-soarelui și de grâu...
Acei câțiva kilometri îi străbat ușor, fără grabă, căci
vreau să mă bucur de fiecare atingere a pământului, de aerul curat, de soarele
Bărăganului, de umbra copacilor și de cântecul păsărilor.
Atunci când aleg să străbat drumul dimineața, simt aerul
răcoros care-mi ajunge la piele, prin rochița tip ie pe care am ales să o port.
Sunt martora trezirii la viață a naturii care m-a primit în mijlocul său,
pământul este ușor rece, iar soarele abia ce răsare...
Dacă vreau să simt arșița câmpiei, care nu-mi este
străină nici în viața reală, atunci călătoria mea se desfățoară după-masa, în
liniște, pentru că toate vietățile s-au ascuns de soarele dogoritor. Dar mie
îmi place și așa, să simt sub tălpi pământul cald, căci atunci când vreau mă
pot opri la umbra unui copac și să îi valorific importanța. De acolo pot să
admir în voie galbenul acela nebunesc al culturilor întinse de rapiță... Totul
este galben, ochii mei văd numai galben... O culoare tare dragă mie.
Iar dacă noaptea se așterne peste drumul meu, atunci mă
voi așeza într-un lan de rapiță – atât de des și de pufos încât florile mă vor
ține la suprafața lor, și le pot simți mângâierea pe șira spinării, sub
palme, sub tălpi...
De acolo, din mijlocul
lor, nu voi face altceva decât să ascult greierii și să privesc cerul senin,
plin cu stele mari și multe... una lângă alta, încât ai impresia că te afli
prins într-un joc al cosmosului. De fapt, acelea sunt stelele care se pot vedea
numai dintr-un loc unde lumina artificială nu ți se așterne ca o pătură peste
ochi. Acela este cerul adevărat, pe care pot vedea carul mare, carul mic, luna
mare și frumoasă...
Rămân cu privirea asupra
lunii, observ că nu este doar mare și galbenă, ci că este formată din mai multe
culori, din mai multe nuanțe, în mișcare, ca și cum și acolo există viață...
Și-așa cad într-un somn profund, cu sau fără alte vise,
iar în jurul meu totul se oprește, nimic nu se mișcă, doar pieptul meu, din când
în când, căci continui totuși să respir.
----------------------------------------------------------------------------------------------
Trezirea este una deosebită, precum o desprindere-până-data-viitoare, nu știu până unde a fost
închipuirea mea, care s-a continuat cu visul, deși totul părea absolut real,
însă corpul îmi este relaxat, iar creierul este pregătit pentru ceea ce va
urma.
Acesta este locul în care mă întorc atunci când am nevoie
de energie – unul simplu, dar deosebit. Spre încântarea mea, chiar este real – și,
din când în când, după sute de kilometri, pot să mă bucur de el.
În schimb, voi puteți să hoinăriți cu imaginația pe unde
vă doriți, vă puteți construi un loc special, pe care să-l știți doar voi.
Poate fi la mare, la munte, undeva pe o pășune, sub un copac, în România, în
străinătate, pe Pământ sau în Univers.
Ideea este să-l iubiți și să aibă efecte benefice pentru
sufletul vostru, și de acolo să înceapă, bineînțeles, călătoria...
