ÎNGERUL

Închid ochii și-ncep a mă ruga Lui -

Să-mi binecuvânteze viața și tot ce cuprinde ea,

Să-mi țină sentimentele pe care inima mea obișnuiește a le purta,

Și să m-ajute să rămân așa cum sunt, întoarsă spre El,

Iubind atât la suprafață, cât și-n adâncul sufletului meu.

Cad în visare cu ruga pe buze și știu că-n zori voi îngâna în mine,

Că am adormit din nou la rugăciune și că n-a fost bine,

Să nu-mi duc la bun sfârșit cuvintele

de mulțumire și de dorință;

Însă nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva mi-ar trebui

mai mult de o noapte,

Să-mi înșir Lui ideile mele, toate;

Sau le cunoaște El, deja, poate?

Somnul îmi e adânc, visul necunoscut,

uitat până în zori de zi;

Îmi amintesc doar frânturi din varii povești,

care-mi rămân enigme,

Apoi realizez că, de fapt, încă sunt în neant  suspendată,

Căci nu sunt încă în viața din acel acum cu care sunt obișnuită.

Continui, deci, să tac și să ascult,

Să mă umplu de susurul apei reci ce-mi spală gândurile,

De pietrele din râu ce-mi mângâie tălpile,

De păsările din văzduh ce-mi cântă iubirea,

De mireasma ierbii, ce îmi umple pieptul de viață...

Fericirea!

Departe de mine, dar suficient cât să-i zăresc,

Câțiva îngeri își împart poveștile-ntr-o matcă;

Prin priviri și atingeri își expun câte o viață întreagă

De alegeri, posibilități, sentimente culese și oameni.

Minune! îmi spun.

Degetele mele de-ar fi să-i atingă,

ar pătrunde prin vidul vieții ce ne desparte,

Dar care nu mai există atunci când iubirea

preia cârma sufletului, aducând totul aici, mai aproape.

Cândva, undeva, mirajul se-ntrerupe,

Și aducem cu noi doar o mică parte din energia

Care licare în noi, sugrumată-n adâncuri

De atâtea refuzuri servite necontenit inimilor noastre.

Cumva chinuită încep să revin și să mă trezesc din vise;

Mă doare corpul, amorțit, în care-mi sălășluieste sufletul

atât de dornic și de viu,

Cu gândul încă la matca de îngeri albi, plini de lumină;

Iar tavanul alb. Mintea-mi lucrează necontenit,

Îmi mișc, în aer, degetele mâinilor și-mi privesc venele prin piele

Prin care-mi curge sângele, pompat de inima vie,

Și pieptul îmi e înviorat prin respirație.

Văzul îmi e adânc, ochii-mi ascund multe povețe,

Aud, simt, mă mișc...

Suntem minuni! îmi spun.

Zâmbesc și tot mai des clipesc.

Degetele-mi ating alte degete, mai mici și mai moi,

firave și inocente;

Îmi întorc creștetul spre partea ce mă cheamă prin vis,

când eu sunt trează,

Și privirea mi se oprește pe un înger în viață,

trimis ca răspuns rugilor mele din celelalte vieți,

Un înger ce respiră - cald, liniștit, pe umărul meu,

Și care tresare, visând și el ceva, prinzându-mă de mână -

Suntem împreună.

Mă-ntorc spre el și-l iau în brațe,

aducându-l complet la pieptul meu,

Pentru ca atunci când va deschide ochii săi albaștri,

plini cu lumină adusă din lumea de basm, a noastră matcă,

Să-mi vadă, mai întâi de toate,

inima plină cu iubire - nelimitată.

Alături de el, visul este, cu adevărat, nesfârșit,

Și-atunci nu greșesc când spun că, trează fiind,

trăiesc visul din vis,

De a fi mereu alături de el, în tărâmul feeric, infinit.

Imposibil de descris.

Cândva, îi spuneam perfecțiunea mea,

Însă azi știu că el este stăpânul propriei perfecțiuni;

El este îngerul, dar eu prind aripi

care mă poartă mereu întru iubire,

Când mă privește în ochi și-mi spune simplu – „mamă”,

Cu un zâmbet-curcubeu pe chip,

Ce viața-mi luminează.

În rugile mele i se contura mereu numele

Și chiar de adormeam, buzele mele continuau să i-l murmure;

Cu ceva timp în urmă, el era unul din îngerii zăriți în noapte,

Iar azi e mai viu ca oricând, în lumea aceasta,

Binecuvântat fiind, într-ale mele brațe.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2020