Articol publicat în: Revista CADRAN, jurnal mureșean, nr. 4/2020
În ultima vreme, am avut timp
să îmi fac ordine în multe locuri în care până acum am evitat să intru. Erau
prea multe amintiri sedimentate unele peste altele și aveam o bănuială că va
dura să fac ordine în ele. Acolo sălășluiesc „balaurii” veacurilor și era
necesar să am curajul să îi înfrunt, sau să îi accept, ca parte din mine - și
mai mult, să învăț să trăiesc cu ei, iubindu-i, pentru a le reduce dimensiunile
și intensitatea focului, într-atât încât să devină nesimnificativi.
Totul cere timp, cam acesta
este prețul universal; iar eu credeam că nu am suficient, pe care să îl aloc
acestui aspect. De fapt, îmi era teamă de ceea ce aveam să întâlnesc: necunoscuta parte din mine.
Îmi era teamă că nu voi fi în
stare să gestionez situația de acolo, că nu sunt încă pregătită. Îmi era teamă
să dau de un altfel de mine, sau tot
de aceeași, ale cărei laturi complexe nu am apucat să le cunosc - îmi repetam
că nu este timpul, pentru că nu sunt pregătită, pntru că mai am multe de
învățat și de experimentat, până a putea fi capabilă sa înțeleg ceea ce până
acum era de neînțeles; sau am evitat, totul, din simplă comoditate.
Mulți dintre noi suntem în această
situație absurdă, a comodității. Știți, ea ne împiedică să cunoaștem adevărul,
ea permite să avem obloanele pe ochi, și totul, absolut totul, cu voia noastră.
Întregul proces al cunoașterii
este unul anevoios, dureros, care are nevoie de multă iubire de sine și pentru
semeni, și cere multe alte lucruri. Poate nu ajunge doar o viață. Poate am început
de mult, mai demult - cine știe? Am abandonat, am reluat, am evitat, am înghețat
totul pentru ca, mai apoi, să mă întorc în același punct, sau din când în când,
spre toate părțile mele, cunoscute deja, dar evitate, sau necunoscute încă.
Mi-am dat seama că sunt un om
cu o grămadă de defecte, dar port în mine un suflet mare, vechi, învăluit de sentimente
mărețe și calități așa cum rar se întâlnesc. Sunt convinsă de faptul că suntem
mulți în această situație și anume că ne apreciem după ani grei de „lupte”
interioare.
Tot acest calvar mondial a avut
și un impact pozitiv asupra mea: m-a obligat să stau, să nu mai alerg și să mă
îndrept spre interiorul meu, spre interiorul familiei, spre ceea ce îmi dă
putere și siguranță: iubirea și credința.
Dumnezeu a fost și este
solicitat mult în ultima vreme - de mine, de noi toți.
Treptat, ne-am dat seama că
oricâtă avere am poseda, oricât de mari am fi, oricât de frumoși am fi, În fața
Lui suntem pe picior de egalitate cu cel sărac, mic și urât.
În fața Lui, pier toate
figurile de stil, mai exact, artificiile cu care nu ne sfiim să ne împovărăm
trupul și mintea.
În fața Lui, suntem egali și
goi, dezbrăcați de orice haină cu care noi, voit, ne acoperim sufletul. În fața
Lui, suntem exact ceea ce suntem: suflete pure.
Unii dintre noi ne-am întors în
matcă, lângă El. Alții ne zbatem între două lumi, încă nu știm pe care să o
alegem. Iar alții vom mai rămâne, pentru o vreme, mai puternici, mai frumoși,
mai aproape de „formatul” în care ne-a lăsat El pe pământ, deci mai potriviți
pentru misiunea noastră în acesta lume minunată care are atâta nevoie de noi!
De NOI, energie și iubire, nu de roboți fără inimă și creier!
Este nevoie de noi, cei care,
deși avem atât de multe defecte, am reușit, în această perioadă, ca în cel de-al
13-le ceas, să ne îndreptam spre noi și să ne regăsim, îmbrățișându-ne cu
bucurie, și lăsând să iasă la suprafață bunătatea, calitățile din noi, acele
aspecte valoroase pe care le-am ascuns de ochii noștri și ai întregii lumi.
În fața a ceea ce suntem, prea
puțin mai contează cine ce am fost - necopți, imperfecți.
Să ne amintim de vremea ce va
să apună, la un moment dat, doar ca pe o lecție, un punct de pornire spre un
altfel de început și un prag de uitare parțială a ceea ce a fost.
Lacrimi se ascund în ochii
tuturor,
Și în suflet mocnește un prea
aprins dor
De rugă, de iubire și de pace,
Acum, în plin haos, când neputința-n
inimi zace.
Din depărtări uitate, parcă din
amintiri vagi,
Omenirea credința și-o
întoarce.
Iar noaptea, când mințile adorm,
Sufletele omenirii își dau
întâlnire, șezând fiecare pe o stea;
Astfel, din ceruri încep să
răsune sonete,
Din cele mai grele arii, cele
mai prețioase,
De îngeri pictate în tabloul
vieții noastre pământene...
- Spune-mi, oglindă, tu ne vezi?
