joi, 29 martie 2018

DE VORBĂ CU TĂCEREA

Sursa foto: portal2013br.wordpress.com


Nu este deloc plictisitor să îți auzi propriile gânduri. Doar că efectul lor este un soi de boomerang: crezi că, dacă le dai drumul, ele vor zbura spre alte tărâmuri, sfârșind prin a fi înghițite de soluri fertile, urmând ca din ele, oricât de triste ar fi, să iasă tulpinile firave ale unor plante drăguțe. Dar nu. Ele se întorc tot spre tine, și-ți dau târcoale și se încolăcesc de trupul tău, strângându-l din ce în ce mai tare, până când ajungi să te miri că încă mai poți respira.

La ce bun să spui cuiva de existența lor, dacă nimeni altul nu va fi în măsură să priceapă - cel puțin la fel de bine ca tine - cât de dureroase sunt ele? Și nu mă refer la gânduri, ci la ce formează ele: goluri. Golurile acelea, pe care le-ai tot presărat de-a lungul drumului tău prin viață, sperând și așteptând ca ele să se umple, însă care se încăpățânează să te sfideze și să rămână tot așa... goale. Nu trebuie să ajungi la bătrânețe și nici să capeți o prea mare experiență într-ale vieții, ca să înțelegi că, uneori, n-a fost să fie, indiferent că este vorba despre rezonarea cu o persoană; împlinirea unui vis; dobândirea unui obiect; câștigul la lotto sau dorința de a deveni monarh, de exemplu. 

Nu stiu ce mă întristează mai tare: cei ce nu își pot largi încă orizonturile, din varii motive, sau cei care au vâslit o vreme prin apele tulburi, însă, mai apoi, au devenit ridicol de umani...

De regulă, încurajez oamenii și le spun mereu că va fi mai bine, pentru că nu are cum să fie altfel. Dar și eu sunt o începătoare ca și tine. Și învăț din experiențe, din goluri și din lipsuri. Ce ți se dă pe o parte, ți se ia pe cealaltă. Sau vrei tu să crezi că ți se ia, pentru că, de fapt, nu ai avut niciodată. Și obosești de la atâtea gânduri și energie cu care nu rezonezi, care te încarcă și te apasă mult prea tare pe ceafă, deși nu e a ta... şi atunci te retragi, și începi să trăiești mai departe, în felul tău..
Unele gesturi, trăiri sau indiferențe pot răni. Și nu se întâmplă aleatoriu sau din greseală, ci pentru că așa trebuie să fie, chiar atunci/acolo, aici/acum, chiar persoanei în cauză. Da, doare. Da, te gândești cum ar fi fost dacă te-ai naște din nou, și cum ar fi să alegi un alt traseu, alt anturaj, un alt destin? Apoi realizezi că aici totul e imperfect și n-aveai cum să chiulești de la cursuri, alegând varianta sa fii în beatitudine completă, în timp ce alții se joacă de-a oamenii.
Vrei sa spui multe, și totuși te abții, căci știi că urechile acelea oricum sunt surde voit, pentru tine.
Știi ce ai de făcut,  pentru a salva următoarele etape care-și urmează cursul firesc, „mersul înainte” spre destinație. Poate că nu e loc pentru toată lumea în jurul tău. Îi porți în suflet, desigur, însă alegi să te îndepărtezi, așa cum poți, și cum îti permite inima.
Va exista mereu un soare, să știi. Câte unul pentru toată lumea. Tu, din locul unde te afli, îl poți vedea pe al tău. Iar eu, de aici, de unde sunt, îl văd pe al meu. 
Să tot fie miliarde de sori, sau unul singur - prea puțin contează. Ceea ce e important, în fond, este să simți mereu că ești îmbrățișat cu căldură. Pentru asta merita să pășești, sigur și hotărât, drept înainte. Către soarele tău. Al nostru. Al tuturor.

Căci în mintea mea... vorbea doar tăcerea, nimic altceva. Ştiu că nu o aude nimeni, când peste ea se așterne pânza fericirii, absorbind-o întru-totul.
Și atunci evadez, pentru câteva minute, ori ce or fi ele. Eu aș spune că sunt clipe binecuvântate, înălțătoare, care sunt atat de mărețe încât nu pot fi limitate de timp și nici ca timp. Că iubesc marea, nu mai e un secret. Și atunci... îmi imaginez ca e vară, să spunem luna august, când noaptea cu luna și stelele sunt o binecuvântare, împreunandu-se cu briza marii în părul meu despletit. Sunt pe o plajă pustie, doar eu și un foc de tabără în jurul căruia dansez... dansez și mă rotesc, privind cerul, și râzând în hohote, în pauzele când mă opresc din cântat. Port o rochiță albă, ușoară, și sunt desculță,  astfel încât să simt nisipul cum se mulează după talpa mea în timp ce dansez și fredonez, o mantră,  căci, de fapt, nu e nimic altceva decât o întoarcere și o regăsire. 
Așa,  ca cea care urmează:

marți, 20 martie 2018

DUPĂ RETROSPECTIVĂ



Era o lume a întunericului... și era acea beznă de care aveai nevoie, în acel moment. Aveai nevoie să te ascunzi și să nu îți vezi chipul nici măcar în oglindă, cu atât mai puțin sa îți vezi ochii triști reflectându-se în privirea nedumerită a altcuiva. Nu aveai nevoie de nimeni, ci doar de singuritatate; nici măcar de tine. Chiar și acel al doilea „tu”, din interiorul tău, care obișnuia să îți țină companie și să te mustre uneori, te-a părăsit fugind mâncând pământul. Erai într-o stare jalnică, dar timpul de atunci atât putea să îți ofere: o mizerie imensă în care să te afunzi, până când vei fi în stare să îți apreciezi respirația, pulsul, sângele a cărei prezență se făcea din ce in ce mai auzită prin al tău corp. Timpul nu era deloc înțelegător cu tine și știai că are dreptate; pentru acest motiv, chiar n-aveai putere să-i reproșezi ceva. S-a oprit, tocmai pentru ca tu să rămai cât mai mult în acea stare, fără să ți se ivească vreo luminiță - nici măcar aceea de la capătul tunelului de care tot ai auzit vorbindu-se. Undeva, în cel mai adânc ungher al sufletului tău adormit, intuiai răspunsul. Trebuia să te afunzi în mocirlă, pentru a fi în stare să apreciezi mai apoi apa curată și cristalină a râului; trebuia să orbecăi prin întunericul parcă far' de sfârșit, pentru a învăța să te bucuri de fiecare particulă de lumină pe care ochii tai o pot percepe; era necesar să înnebunești parțial, auzind întorcându-se în urechile tale doar propriul ecou, ca să apreciezi, altădată, fiecare cuvânt rostit de persoana dragă, când ea va încerca să se facă auzită și simțită în viața ta; și, cel mai important, a trebuit sa înduri plutirea prin neantul cruntei singurătăți, pentru a învăța să recunoști, pas cu pas, semnele iubirii, pe care, deși ai fi tentat să o clasifici în mai multe feluri sau ramuri, în esență, ea e unică, e aceeași, e un fel de îmbinare și combinare a unor vibrații și energii al căror efect e unul singur: o explozie imensă de beatitudine. 

Și acum, hotărât și cu privirea înainte, ieși din întuneric când te simți în stare! Știi și tu că ti-a ajuns și că totul va fi bine, pentru că acum ești eliberat de bagajele trecutului. E ca și cum ai fi gol... gol cu totul. Fără haine care să îți îmbrace trupul, fără încălțăminte care să-ți ascundă degetele de la picioare, și fără poveri în spate. Și nu,  nu ai cu tine absolut nici un bagaj în care să-ți fi dosit vreo lenjerie. Nu-ți fie frică și nici jena! Ești doar tu. Și ai dreptul oricând sa o iei de la capăt, ca și cum te-ai fi născut din nou. Mai contează de câte ori va fi necesar sa faci asta?  Vei reveni la START ori de câte ori va fi nevoie... și ori de câte ori vei simți că ești pregătit. Punctul de pornire trebuie să fie unul neutru, iar sufletul debarasat de poveri inutile. E dreptul tău să nu-ți mai pese, e dreptul tău să ștergi o viață în care acum nu te mai regăsești, pentru ca acum să te poți bucura de o alta nouă și curată. Și da, e un drept și o obligație să iubești și să fii iubit și nu e nimic anormal să vrei mereu mai mult și tot mai mult, pentru ca împlinirea să devină un „ceva” firesc în existența ta. Decizia îți aparține. Amintește-ți de ea, de acea hotărâre care așteaptă să prindă elan. Adu-ți aminte de tine. I-ai promis sufletului tău că o vei face atunci când vei fi pregătit. Ei bine, ești? 
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Te afli în acel prag straniu dintre noapte și zi... Ai lăsat în urmă tărâmul lui Morfeu, căci ochii ți se deschid încet, dornici să absoarbă lumina zilei. Corpul tău are nevoie de soare. Sufletul tânjește după căldura sa. Mecanic, cobori din pat și tragi de draperii. Deschizi fereastra și... aerul puternic îți inundă plămânii, și e precum plumbul, apăsând pe durerea trecută, și oblingând-o să iasă din tine odată cu expirația. E mult mai ușor acum să inspiri doar puritate, căci nu se mai amestecă cu deznădejdea. Zâmbești... a fost greu, dar intens. E viața de după coșmar. Visul după vis. E bătaia inimii. Și tu o simți din plin, la unison cu Universul.


Sursa foto: http://www.desktopwallpapers4.me/fantasy/woman-in-the-mirror-10860/

luni, 5 martie 2018

ISCĂLITURA



M-am iscălit pe cerul plin cu nori - 
Din care se ivesc lumini arzătoare, urmate de tunete și cântece de jale -

Căci am găsit și acolo un locuşor prin care să se audă chemarea sufletului meu
Mai ușor, mai lin, mai suav, într-o legătură ce ne alină 
Pe mine, aici, jos, privind în sus, pierdută uneori
Și pe acel ceva acolo, sus, căutând să mă găsească printre nori.

Crivățul nopții îmi mângâie pielea și părul,
Făcând să mă străbată fiorii dulcei amintiri prin întregul corp,
Când soarele răsărea în orizontu-mi larg, sărutând marea, 
dimineața pe la ora cinci
Arătându-se atât de frumos, de magic, încât nu-l puteam privi 
Mai mult de câteva clipe, fără să-mi închid ochii 
Și să respir adânc, departe de tot în mine, în cel mai ascuns sălaș
De unde să-mi scot tristețile, făcute pulbere 
și peste valuri să le presar
Să le tot ducă, departe, în adâncuri, 
Să le ascundă acolo și să le ademenească sirenele cu ale lor cânturi...

M-am iscălit pe strălucirea mării mele prea mult iubite
Să-mi mai cânte o odă, închinată îngerilor; 
Nisipul să mă îmbrățișeze duios, 
cu grijă, să nu mă doară când 
Mângâierea lunii, care e atât de rece, asupra-mi se coboară
Într-a visului sărutare, spre a lumii mirare...

Sursa foto: https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/cand-te-uiti-seara-la-cerul-instelat-l-vezi-plin-de-stele-impodobit-ca-un