ÎNTRE GÂNDURI

„S-a dat ceasul cu o oră înainte...

             Really? Și eu am greșit cu ceva?!”

6.30 A.M. Creierașul meu răzvrătit spune că ar fi 5.30 de fapt, și că locul meu ar trebui să fie încă în pat.

Privesc pe geam: ușor întuneric. O pojghiță subțire de gheață tronează pe parbriz. Păr ciufulit, ochi cârpiți de somn... Why me, God?

Și tot în mintea mea, foarte activă de dimineață, construiesc un răspuns, ca și cum Dumnezeu mi-ar răspunde amuzat: „Fii recunoscătoare, draga mea, pentru zilele din viața ta. Îmbracă-te repejor, zâmbește, și fuguța la servici!”

Prepararea cafelei fiind un ritual îndeplinit (30 minute mai târziu), în clipa în care am deschis ușa bucătăriei pentru a ieși pe terasă, atitudinea mea potrivnică a fost uitată: răcoarea dimineții m-a înviorat, liniștea mi-a umplut sufletul de pace și de bucurie, astfel că ceea ce mi-a mai rămas de făcut, când am primit atât de multe, a fost doar să închid ochii și să respir.

Evident, meditația mea nu a durat prea mult, pentru că Samuel își savurase deja micul dejun și avea chef de joacă și de lingușit. Brusc și dintr-o dată, ciorapii mei erau priviți cu alți ochi, parcă deveniseră mai speciali, numai buni de agățat cu unghiuțele, iar halatul meu pufos de stat prin casă parcă mirosea prea bine a lavandă încât să nu fie adulmecat la maxim și chiar „gustat” pe alocuri.

Râdeam, râdeam și râdeam... În orice moment, orice om care m-ar fi privit de dincolo de gard, fără să îl vadă pe Samu, ar fi văzut, la ora 7 A.M., o femeie în halat, care ține în mână o ceașcă verde și râde. Ar fi fost un tablou interesat, spun eu.

Ei, dar n-ar avea el de unde să știe că la picioarele mele se afla un motan obraznic, întins pe spate, cu labuțele în sus, care și-a proptit capul pe un papuc de-al meu și care mă privea cu niște ochi... de parcă mi-ar fi cunoscut cele mai adânci taine.

Și toate acestea se întâmplau într-un decor în care Soarele trimitea spre noi din ce în ce mai multă lumină, iar păsărelele voioase și gălăgioase cântau din tot sufletul lor, dragele de ele!

Între gândurile mele meditative, cam astfel de „acțiuni” au loc, dimineața... Momente care mă bine-dispun, involuntar.

Lucruri mărunțele, dar care pentru suflet valorează nespus! 

 

DOAMNA ÎNDURERATĂ

Ochii tăi sunt triști, stimată doamnă,

Lacrimile-ți curg șiroaie, pe obraji;

Ești îndurerată, frumoasă femeie -

Și tare rău îmi pare

Că sufletul nu-ți pot alina.

Mă gândesc că odată, cândva,

Acei ochi au fost iubiți nespus,

Iar obrajii ți-au fost mângâiați cu multă dragoste -

Când n-aveai în tine această durere,

Iar alte buze, de tine iubite,

Îți șopteau vorbe dulci, de miere...

Ajunsă în pragul disperării

Plângi și suspini, fără oprire,

Plângi pe stradă, plângi acasă...

Plângi și lasă-te de te descarcă,

Frumoasă femeie,

În mister învăluită.

CE AR FI DACĂ

Ce ar fi dacă...

I-ai zâmbi Soarelui în fiecare dimineaţă

Şi te-ai lăsa sărutată de dulce rouă,

Simţindu-ţi viaţa binecuvântată?

Şi ce ar fi dacă...

Ai iubi sincer, pe zi ce trece tot mai mult,

Construind din propriul sentiment

O fântână imensă,

Care se revarsă asupra tuturor -

din creştet până jos,

cunoscut şi necunoscut?

Ce-ar fi dacă am fi

Mai presus de ceea ce suntem obişnuite să fim,

Mai împăcate cu drumul ales în timp,

Bătătorit sub paşii noştri,

Spre reîntoarcerea în Infinit?

Acum răspunde-i interiorului tău:

Cum ar fi dacă ai simţi că eşti

Cea mai împlinită femeie din galaxie,

Protejată de lumina astrelor cereşti

Pe care în taină le iubeşti,

 Fiinţă eternă din Univers? 

UN SINCER „LA MULȚI ANI”

 TUTUROR FEMEILOR!

DACĂ OMUL NU S-A NĂSCUT ARTIST, ATUNCI ...

Să fii om frumos este o artă; iar noi toţi putem fi artişti. 

Trebuie doar să existe voinţa de a permite naturalului să depăşească limitele autoimpuse.

Şi iată cele două situaţii (care nu se exclud una pe cealalată) în care noi, oamenii, suntem realmente nişte artişti:

Arta propriu-zisă  reflectă partea naturală din noi, acel ceva pe care îl avem încă de la naştere. 

Este o latură pe care nu avem altceva de făcut decât să o dezvoltăm, pe parcursul vieţii. Desigur, şi cu privire la acest aspect, avem liberul arbitru, ca în orice alt domeniu: ne putem asculta inima, care ne îndeamnă să devenim adevăraţi artişti şi în acest fel să ne ghidăm întreaga viaţă, sau putem micşora sonorul acesteia şi să mergem pe un alt drum.

Chiar şi acel alt drum, poate fi de mai multe feluri, iar eu am identificat două categorii principale: un drum ales de cei care, în timpul liber, permit artistului din ei să iasă la suprafaţă, numind această manifestare drept hobby; şi drumul ales de către cei care, chiar şi în timpul liber, ignoră şoaptele inimii şi voit îşi suprimă talentul înnăscut.

Distinct de arta propriu-zisă, arta de a fi om bun şi frumos ţine de voinţa  fiecăruia dintre noi.

Nu trebuie să avem studii superioare pentru a fi un om bun. Trebuie doar să fim ascultători, să ne lăsăm inima să colaboreze cu creierul – și aici am în vedere acel traseu frumos în care inima șoptește, iar creierul execută.

Din umila experiență de până acum, am ajuns la concluzia că oamenii modești beneficiază de calea cea mai clară dintre inimă și creier, întrucât viața simplă pe care o duc nu creează blocaje pe traseul mai sus amintit și atunci șoaptele inimii ajung cu ușurință la destinația corectă. De multe ori, acești oameni nici nu realizează cât de frumoși sunt, și câtă bucurie pot transmite, prin toată autenticitatea lor.

Pe de altă parte, complecşii apelează la multă voinţă pentru a-şi păstra bunătatea şi răbdarea într-un mediu care, aparent, face tot posibilul să păstreze volumul inimilor lor pe mute. 

Dacă privim mai în profunzime, poate acest mediu mai dificil are tocmai rolul de a pune la încercare capacitatea noastră de a ne păstra virtutea şi celelalte calităţi care nu pot fi evaluate, însă a căror pierdere ne afectează inimaginabil...

Cel care, în toată zarva din jur, se păstreză om autentic, este un artist desăvârşit.

Şi, după cum spuneam, arta este partea cea mai frumoasă din noi, cea mai pură.

Chiar dacă nu pictaţi, nu compuneţi, nu dansaţi, etc., viaţa vă oferă şansa de a fi mari artişti - să vă păstraţi oameni buni şi frumoşi, să nu vă schimonosiţi feţele şi sufletele din cauza unor elemente exterioare.

Imaginaţi-vă o mică scenă, în care sufletul dvs. este păpuşarul iar corpul uman este păpuşa care se mişcă în funcţie de voinţa păpuşarului.

Mai mult decât atât, păpuşarul creează în jurul păpuşii un cerc mare de lumină, care să îl protejeze de gândurile şi faptele rele ale unora care au uitat, cu desăvârşire, că viaţa cea mai frumoasă este atunci când rolul asumat se joacă într-un mod corect, armonios cu celelalte roluri, ale celorlalți semeni. 

Şi, poate cel mai important aspect ar fi faptul că păpuşarul se roagă în fiecare dimineaţă către cer, pentru integritatea şi fericirea păpuşii pe care o mânuieşte. 

Cam așa văd eu, personal, arta despre care vorbeam mai sus. 

Suflet şi trup, adevăr şi joc, armonie, bunătate... şi lista ar putea continua la nesfârşit.

Lăsaţi tot ceea ce e mai bun din voi să iasă la suprafaţă. Sentimentele frumoase cu care suntem înzestraţi merită să fie împărtăşite cu toţi cei din jurul nostru.

Ceea ce merită să fie, cu adevărat, suprimat, este impulsul de a spune sau de a face răutăţi; acestea nu ţin, cu siguranţă, de natura noastră.

Arta înseamnă creație, iar dacă omul nu s-a născut artist, atunci acesta poate deveni, prin propria sa voinţă. 

Cărbunele magic este în mâinile noastre și nu trebuie să facem altceva decât să schițăm portrete fericite...