luni, 31 decembrie 2018

CONFIDENȚE


Dragă viitor an,

Acum porți numele de 2019, dar până nu de mult ai fost cel de acum, 2018, și acum ceva timp, te-am venerat ca pe un zeu, atunci cand ai fost 2017 și mi-ai adus în dar un înger de copil. 

Prin urmare, dragă An, indiferent de ce număr porți acum... Mi-am dat seama că mereu am cerut câte ceva de la tine. Am tot cerut, fie ele lucruri palpabile sau nepalpabile. Însă niciodată nu te-am întrebat, tu ce vrei de la mine? Oare cum ai vrea să fiu, astfel încât să simți că n-ai trecut degeaba, de atâtea ori, peste mine? Căci tu, de fapt, ești timpul. Ne referim la tine în termeni generici - timp - și îți dăm un nume abia spre finele zilei de 31 a anului în curs. Atunci te numim Anul X și capeți și tu, în sfârșit, o oarecare identitate. 

Știi, trecem atât de nepăsători prin tine, uneori nici nu te privim, nici nu ne gândim la tine, poate de aceea tu ești atât de neiertător și zbori... Efectiv zbori! Nu m-ai iertat, desigur, nici pe mine, căci nici eu nu sunt vreo excepție de la regula celor care greșesc. 

Aceeași omisiune în fiecare zi: trec prin tine fără să gândesc mai mult în profunzime, fără să îmi dau șansa să simt mai mult din ceea ce contează. Oare sunt tristă pentru că realizez că nu pot ține pasul cu tine; sau poate prea nepregătită pentru adevăr...? 

Poate că ar fi cazul să îi cer iertare și fiului meu, pentru că, de multe ori mi se pare mai important să fac un lucru banal decât să fiu cu el, jos, pe covor și să ne jucam. Îmi amintesc de asta abia când îl iau în brațe, când mă strânge și el, lipindu-se de mine și mi se confirmă că el e tot ce am eu mai de preț pe lumea asta și dincolo de ea; că nimic altceva nu contează, nici o mâncare mai specială, nici o curățenie mai în amănunt și nici un pat făcut la dungă. 

Și am avut atâta timp, la început! Îmi păreai atât de infinit! Când tu, de fapt, te comprimai, te făceai tot mai mic, cu fiece zi care trecea. 

Te-am subestimat și am greșit...

De aceea, în acest sfârșit de an nu voi mai cere nimic de la tine, ci te rog doar să fii cum ești tu, fără a te mai lăsa influențat de cerințele mele, uneori prea greșite. Eu fac parte din tine, sunt parte din timp, prin urmare, mă cunoști și știi ce-mi face bine, când eu sunt orbită de altele. 

Îmi promit mie, însă, că îmi va fi bine, pentru că voi fi mai bună cu mine însămi. N-am să mă mai critic, nu mă voi mai lăsa la o parte, aruncată prin colțuri. Mă voi situa mereu în centrul intereselor, acele interese pe care tu, noul an, le cunoști deja și, dacă îmi sunt prielnice, sunt sigură că mi le vei îndeplini, fără să îți cer. 

Să zicem că nu mai vreau să planific, să fac liste peste liste, fie ele de dorințe, de cumpărături sau de "to do". Vreau doar să trăiesc în armonie cu mine și cu cei cărora le pasă cu adevărat. 

Așadar, să fie un an cu multă împlinire, cu trăiri adevărate, cu sentimente curate și cu oameni de calitate și fericiți - cu adevărat fericiți, nu doar o fericire disimulată, zic și eu! 

În final, draga an, îți promit și ție că voi face tot ce îmi stă în putință să nu mai fiu nefericită, nici măcar pentru o clipă. Pentru că așa, vei fi și tu mulțumit că n-ai fost în zadar până acum, că n-ai trecut în van prin păru-mi despletit, prin piele, prin gânduri și prin amintiri.

... Și vei fi un An Nou Fericit, în toată vechimea ta, a eternității...

marți, 11 decembrie 2018

UN HOMAR ÎN LUMEA MARE



Citesc o carte interesantă (12 Reguli de viață. Un antidot la haosul din jurul nostru – Jordan B. Peterson) și mărturisesc că îmi face bine, că rezonez din plin cu ea. Partea amuzantă este că, de când îi parcurg textul, respectul meu pentru homari este la cote maxime. Dar m-a făcut și să cuget la omenire. La lume. La spațiu și timp. La ceea ce trăim și cum ne comportăm.
O lume a schimbărilor. Mă tot gândeam de ceva vreme cum să simplific toate atributele lumii noastre și să clarific în ce loc ființez în acest moment. Ei bine, aceasta este lumea mea: una în care au loc schimbări, iar ea, lumea, devine schimbătoare, oferind omului cele două mari variante - vii cu mine, sau rămâi?
Totuși, deși este ademenitoare și minunată, mulți au ales să rămână. Să rămână cumva în urma ei. Până când? Nu se știe. Însă efectele acestei decizii luate cu ochii închiși, se simt din plin. Și se vor mai amplifica. Senzația este ca și cum scapi din mâini hățurile unei căruțe aflate în mare viteză, pentru că refuzi să colaborezi cu calul, crezând că violența verbală și fizică sunt soluțiile.
Mi-am mai arătat, de-a lungul istoriei acestui blog, poziția parțial contrară pe care o am vis-à-vis de ideea că trăim într-o lume a evoluției. Este adevărat că unii trăiesc, dar nu toți; deci nu este ceva general, mai ales că acei oameni care o fac sunt mult mai puțini din punct de vedere numerologic, față de cei ce nu fac parte din această categorie.
Ah, că mijloacele de transport, telefoanele, jucăriile, electrocasnicele și multe altele devin din ce în ce mai „smart” și mai sofisticate, asta este drept.
Dar eu, cel puțin, nu așa înțeleg noțiunea de evoluție. În condițiile în care există tot mai multe obiecte care ușurează munca (implicația fizica) omului sau o înlocuiesc din plin, aș spune chiar că asistăm cumva la o îndobitocire a omenirii – în unele cazuri.
În aceeași ordine de idei, când nu foarte departe de casele noastre calde, de mesele noastre pline, așa cum sunt ele, cu sau fără E-uri, mulți oameni mor de foame, de frig, sau trăiesc în condiții mizerabile pentru secolul 21 - de exemplu nu au apă curentă, electricitate sau un acoperiș deasupra capului - nu aș avea curaj să mă avânt atât de tare în a folosi prea des termenul de „evoluție” pentru a descrie lumea în care trăiesc.
Și la toate acestea de mai sus, care sunt doar mici exemple, se adaugă omenirii și împietrirea. Cum a cui? A inimii! Mai știu, oare, oamenii să iubească? Mai știm noi să fim buni, să nu ne vedem doar de ograda proprie? Și măcar de ne-am vedea de ea, dar poate nici ea nu mai contează, atât de departe (în jos) s-a ajuns.
Desigur că unii știu să iubească. Desigur că unii știu cine sunt și sunt oameni buni, calzi, blânzi și frumoși din toate punctele de vedere. Dar sunt foarte puțini. Și le e greu să răzbească într-o lume a avariei, într-o lume rece, perfidă și materialistă.
Lupta lor de a se păstra autentici, zi de zi, aceea este evoluție. Ei evoluează, pentru că se ridică cu mult deasupra noastră. Când noi ne privim bunurile materiale ca pe un trofeu, fără să conteze peste câte capete am călcat pentru a le obține, ei, cei evoluați, ne privesc sufletul și simt pentru noi compasiune. În timp ce noi facem rău și urâm alți oameni pentru cele mai banale chestiuni, ei ne transmit iubire și ne compătimesc.
Și asa evoluează. În lumea asta, așa cum este ea, iubindu-ne pe noi, când facem rău, păstrându-se pe sine, când noi ne lepădăm de tot ce avem mai bun în noi.
Această lume mare... mare de tot, este compusă din două lumi: una mai mică, care deschide porți imense spre cunoaștere, și o alta, mai mare, o lume alcătuită din noi ceilalți, care orbecăim prin lumină, cu ochii închiși. Pentru că lumina, adevărul, deranjează omul care încă nu este pregătit să simtă și să vadă.
Partea bună este că poarta lumii mici îi este mereu deschisă omului. Ține doar de alegerea lui când îi va păși pragul. Când își va dori schimbarea.
Și, până una-alta, în ajutorul oamenilor, în lumea mare încep să apară, din ce în ce mai des, „bombe” de iubire și înțelepciune. Aceștia ne sunt copiii, pruncii din ziua de azi, raze de lumină, adevărate curcubeie ce apar să dea viață unor fundaluri mohorâte; sunt copii care nu ne cer altceva decât să le permitem să Fie, pentru a ne învăța și pe noi să Fim.
Ei nu sunt deloc fragili, așa cum credem, și sunt cu mult deasupra noastră. Ar fi bine să nu ne pierdem timpul cu încercarea de a-i îngrădi sau de a-i îndobitoci, pentru a fi în linie cu noi. Să nu irosim șansa pe care am primit-o.

Ca de obicei, îți mulțumesc, draga mea I, pentru conversațiile noastre care mă inspiră nespus, și pentru că Ești.

marți, 4 decembrie 2018

A FOST ODATĂ... BARCELONA!

Cel mai iubit suflețel ...
Am reușit să mă adun, cumva, și am constatat că a trecut ceva timp de când n-am mai scris. Apoi am identificat motivul, acela fiind lipsa de timp, când acest ceva atât de puțin pe care îl ai, îți dorești să îl aloci persoanei celei mai dragi din lume - al tău copil - și nu ai vrea să faci nimic altceva care să „ciupească” din el, și-așa scurt...
Între timp, am mai bifat pe lista noastră o excursie în străinătate, așa cum ne este obiceiul de câțiva ani. 2018 ne-a adus în dar Barcelona. 
A fost o excursie rezervată încă de pe la începutul anului și o așteptam cu toții cu mare entuziasm, pentru că ar fi fost prima de acest gen petrecută în 6 (anul trecut Matei încă era în burtică).
Barcelona ne va rămâne în suflet și ne vom aminti de ea cu zâmbetul pe buze pentru că a fost, realmente, o excursie cumva comică, cu multe peripeții încă dinainte de a pune piciorul în vestitul oraș.
Țin să menționez că a avut loc și primul zbor al copiilor noștri (cu avionul, să nu vă gândiți la rachete).
Cu câteva săptămâni înainte de marea zi, care trebuia să fie vinerea, am fost anunțați de compania low-cost uzitată de mai toți românii, că zborul nostru din ziua X este anulat și mutat în ziua de sâmbătă și ni se prezentau două opțiuni: restituirea banilor pentru bilete plus 20% sau acceparea noilor condiții de zbor: atât ziua și cât ora matinală. Firește că am optat pentru a doua opțiune pentru că nu am găsit bilete pentru aceeași perioadă, aceeași destinație și cu plecare în condiții avantajoase (fără să fim nevoiți să mergem într-un al capăt al țării). Cu doi bebeluși după noi, cam dificil, zic eu, să ne avântăm în alte peripeții, doar din încăpățânarea de a nu pierde o zi din excursie.
Dacă luăm în calcul și obligația de a ne prezenta în aeroport cu o grămadă de timp înainte de îmbarcare, se înțelege că am dormit cam trei ore în acea noapte pentru că, ce sa vezi, pe când am închis ochii și am adormit, alarma telefonului mă anunța că, deși era noapte afară, trebuia să mă trezesc și să văd ce e de făcut cu Dominic, cum aș putea să îl transport la aeroport în așa fel încât să nu își întrerupă somnul. 
Da de unde! La 4.30 a.m. Dominic alerga vesel prin apartamentul finuților noștri. Degeaba Cluj-ul dormea la ora aceea, noi aveam de bifat un zbor spre Barcelona, spre un apartament închiriat și plătit în avans, care a vegetat singurel o noapte întreagă, pentru că nouă ne-a fost mutat zborul de dus după bunul plac al unora (să nu vă gândiți la condițiile meteo pentru că acest motiv este exclus).
Așadar, ajunși în aeroport, să înceapă distracția! Cozi, cozi, cozi... Cică noi, cei cu copii, avem prioritate. După multe îmbulzeli (unii credeau că au prioritate, indiferent că sunt cu copiii după ei sau nu), am reușit să ajungem în față, unde e drept că aveam prioritate la... stat și vegetat în mijloacele de transport care trebuiau să ne ducă la avion. În tot acest timp, Dominic a devenit agitat - cu un somn incomplet „la bord”, căruia i se adaugă un nou „peisaj”, o grămadă de oameni, care mai de care... Cu alte cuvinte a început să plângă și mai nimic nu îi convenea, ceea ce era perfect de înțeles. 
Cumva, cu chiu, cu vai, am ajuns în avion. Ne-am ocupat locurile si copiii ne-au adormit în brațe, timp de oră și ceva. Nu cred că mai e cazul să menționez că și eu, în adâncul sufletului, visam la un pat, în care să mă întind, să închid ochii și să dorm, indiferent pe ce tărâm, în ce țară și în ce oraș. Tot ce mai conta în acele momente, era ca Dominic să se odihnească cât mai mult, iar somnul lui adânc îmi făcea o poftă nebunească să mă întind și eu pe culoarul avionului...
După aproximativ trei ore de zbor, am ajuns în Spania, Barcelona. Micul dejun al copiilor a fost servit în aeroport, apoi, plini de energie (glumesc) ne-am urcat într-un taxi care ne-a lăsat într-o locație de unde am luat cheile apartamentului și apoi, cu bagajele după noi, am mai parcurs un pic de drum pe jos până am identificat clădirea cu apartamentul nostru. 
Între timp, senzorii mei însetați de cunoaștere s-au activat, eram deja curioasă să văd cât mai mult din acel oraș impunător, despre care auzisem atât de multe lucruri frumoase, însă simțeam că trupul meu rămâne tot mai evident fără „baterii”. Eram epuizată, recunosc, și după ce am ajuns în apartament, care era în oglindă - 2 dormitoare, cu 2 băi separate, plus o cameră de zi și o bucătărie, am despachetat în grabă și apoi l-am lăsat toți, fără comentarii, pe Moș Ene să-și facă treaba pe la genele noastre, timp de mai bine de o oră.
Apoi, cu o energie ceva-ceva mai ridicată, am început să vizităm Barcelona și am început cu monumentele și clădirile care se aflau în apropiere de locul de cazare, pe care le puteam vedea de pe bulevarde, în timp ce împingeam cărucioarele. Dominic era încă sub efectul unui program bebelușesc nerespectat întocmai, așa că ne-am oprit și într-un parc frumos, cu bănci, mulți turiști cu copilași și o grămadă de porumbei simpatici (în Plaza Catalunya). Prin urmare, i-am făcut și lui pe plac și l-am lăsat să alerge și să se joace pentru a-și consuma energia și pentru a-și satisface propriile curiozități. 
A doua zi a plouat, așa că lista cu obiectivele de vizitat (întocmită de Mădălina, pe zile) a fost modificată, așa că ne-am dus la Aquarium, unde am petrecut câteva ore bune. Înainte de asta, Dominic mi-a adormit cumva în brațe, printre stropii de ploaie. Încă depunea eforturi să se acomodeze cu un altfel de program, să adoarmă pe afară, de multe ori să își mănânce prânzul tot pe afară, la restaurant sau în cărucior, cu mâncarea pe care i-o comandam din timp. 
După un somn de prânz mai scurt ca de obicei, s-a trezit vesel și cu chef să exploreze interiorul destinației noastre, în care a făcut cunoștință cu numeroase specii de pești, cu rechini, broaște țestoase și pinguini. A fost încântat de ceea ce i se prezenta și, prin urmare, am început și eu să mă mai relaxez și să mă acomodez cu ideea că nicăieri nu e ca acasă, dar oricine se poate conforma, temporar, unui altfel de program, inclusiv bebelușii și copiii.
Cu alte cuvinte, începusem să cred că am făcut bine ce am făcut, dat fiind faptul că nu am de gând să îl las vreodată acasă și noi să plecăm undeva fără el, decât atunci când el va fi suficient de mare și îmi va cere asta, dacă o va face. Cu siguranță, cu cât va fi mai măricel, în viitor, cu atât va fi și el mai dornic să descopere un loc nou, împreună cu noi.
În tot sejurul de patru zile - cea de-a cincea nu o iau în considerare pentru că deja ne pregăteam pentru întoarcerea acasă - am mai vizitat Muzeul Ciocolatei, Muzeul Iluziilor (unde am făcut foarte multe poze), Parcul Guell (unde am petrecut câteva ore bune explorându-i potecile); am mers foarte mult pe jos și ne-a făcut tuturor bine - între timp am descoperit că Dominic colabora mai bine dacă îl purtam în sistem, în spate. Acolo dormea mai adânc, mai mult și când se trezea, parcă era în ritmul lui obișnuit. 
Pe lista obiectivelor noastre, bifate, au mai fost: Sagrada Familia (superbă!!!), Fântâna Magică Montjuic (chiar în 20 noiembrie, de ziua mea), Arcul de Triumf, Parc de la Ciutadella, Casa Batllo, Casa Mila. Cred că au fost și mai multe, dar nu ni le mai amintim, pentru că timpul părea comprimat și mai mult decât este, într-un oraș ca Barcelona și totul a fost intens, mult mai intens și mai altfel față de alte excursii din amintirile noastre. 
De ziua mea, seara, ne-am ospătat cu paella și pizza și am băut câte un pahar de sangria. Eu am încercat o paella vegetariană (apropiații mei știu că de mai bine de 9 ani sunt ovo-lacto-vegetariană) și a fost delicioasă, iar ceilalți au servit-o în varianta cu fructe de mare, confirmându-mi și ei că a fost extraordinară.
Pentru cei care vor să călătorească cu copilașii în astfel de orașe turistice, țin să precizez că Matei, finuțul nostru avea, în momentul excursiei, 9 luni, iar Dominic 1 an și 8 luni. Chiar dacă par a fi apropiați ca vârstă, în realitate, programul de somn, de masă (și mâncarea în sine) și activitățile de zi cu zi sunt diferite ȘI TOTUȘI se poate și copii atât de micuți în vacanță și a fost foarte bine. Totul este să se vrea, cum îmi place mie să spun, atunci când facem lucruri care, aparent, ies din aria noastră de confort. Personal, nu-mi puteam imagina altfel această excursie, decât cu bebelușii după noi.
Credeați că peripețiile noastre au luat sfârșit odată cu aterizarea avionului pe aeroport? Nici pomeneală! Să vedeți ce-am mai pățit... 
Am aterizat în aeroportul din Cluj-Napoca în apropierea orei de somn a copilașilor (20.30). Ținând cont că până la Târgu-Mureș mai aveam încă două ore bune de parcurs, l-am schimbat pe Dominic în aeroport (scutec și haine curate), și-a băut lăpticul - preparat cu bagajele deschise în mijlocul aeroportului, în căutare de biberon curat, termos, apă fierbite, apă rece și lapte praf - apoi ne-am luat rămas-bun de la Mădălina, Neluțu și Matei, ei fiind acum clujeni. Ne-am îmbrățișat, ne-am pupat, ne-am urat toate cele bune, stabilind că le scriu un mesaj când ajungem și noi acasă, indiferent cât de târziu ar fi, apoi cei trei au părăsit aeroportul. 
La câteva minute distanță, după ce am terminat cu treburile organizatorice și bebe era complet echipat de somn, ne-am îndreptat și noi spre parcarea unde am lăsat mașinile (și noi și finuții) în dimineața plecării spre Barcelona. Țin să menționez că la acea oră matinală parcarea privată aproape vis-a-vis de aeroport era închisă așa că băieții au lăsat mașinile într-o parcare aparent îmbietoare și ruptă din basmele lui Ispirescu: cu locuri libere, fără taxă și la o aruncătură de băț de aeroport. 
Interesant era că Mădălina, Neluțu și Matei ne așteptau, privindu-ne lung printre stropii de ploaie. Până să ajung lângă ei, prin cap îmi treceau tot felul de filme. Într-o primă etapă, am crezut că ne așteaptă să ne mai salute o dată; apoi mi-am imaginat că ne vor da de veste că mașina noastră a fost furată, pentru că nu o localizam nici cum în parcare; apoi mi-am dat seama că nici mașina lor nu e prin zonă. Apoi mi-au confirmat că nu mai avem mașini, pentru că Neluțu a dat câteva telefoane între timp și acestea au fost ridicate pentru... parcare într-o zona interzisă. Nu vreau să dau detalii ce am simțit toți în acele momente. E adevărat că aveam și noi o parte din vină; puteam foarte bine să lăsăm mașinile la blocul lor și să mergem la aeroport cu taxiurile, dar noi ne-am gândit să venim direct acasă după aterizare, fiind o oră atât de târzie. Încă nu m-am lămurit, de fapt, ce era cu acea parcare: fie am deranjat angajații firmei din fața parcării - care, mai mult ca sigur că obișnuiesc să își lase acolo mașinile, ori nu știu. Dacă era o zonă cu parcare interzisă, de ce mai erau acolo atâtea locuri de parcare? Fiecare oraș are legile și cutumele lui, așa că o să las acest subiect de-o parte și o să vă spun că am încheiat aventura cu un happy end, pentru că după vreo oră și ceva am plătit taxa pentru a ne recupera mașina și am pornit spre casă. Am ajuns noaptea, l-am mutat pe Dominic (care era în lumea viselor) din scaunul de mașină în pătuț, fără să se trezească de obosit ce era, am despachetat, am făcut un duș și apoi am căzut într-un somn adânc până dimineață, aproape nemișcată.
Să știți că în pofida micilor probleme întâmpinate, considerăm că am avut parte de o excursie reușită. Barcelona este un oraș frumos, care oferă multe oportunități și locuri superbe pentru vizitat. 
Vis-a-vis de întoarcerea acasă, am remarcat că de această dată m-am acomodat mult mai ușor (pentru că mereu mă gândesc cu nostalgie la excursia ce a trecut); deși eram obosită până peste cap și urechile încă îmi țiuiau din cauza zborului, iar motivul pentru această situație îmi este foarte clar: nu putea fi altfel, din moment ce a doua zi, dimineața, Dominic al meu alerga vesel prin căsuța lui, redescoperindu-și lădița cu jucării - de care, se pare, că i-a fost tare dor.
Până una-alta, ne bucurăm unul de altul, cât de mult putem. Îmi alung din minte noutățile ce ne asteaptă în viitor, sub formă de flash-uri cu mine, întoarsă la servici, cu Dominic la grădiniță, departe unul de altul, atâtea ore din zi... 
Or fi ele etape firești, însă pentru mine, cel puțin, va fi crunt o perioadă, până voi accepta realitatea și mă voi supune ei, pentru că știu că ocup un loc fruntaș în categoria mamelor dependente de copilul lor. Și dependența asta n-o să o vindece nici o grădiniță și nici un program de câteva ore în care nu vom mai fi unul lângă altul, ca acum. Va fi doar tăcerea mea, înghițirea în gol a lacrimilor și încercarea continuă de a mă stăpâni, care, în timp, va deveni obișnuință și acceptare și va părea că nu mai e atât de greu. Dar ce va fi, cu adevărat, în sufletul meu, asta doar eu o voi știi!
Și uite așa, a fost o dată sau odată Barcelona...




















luni, 12 noiembrie 2018

COPILE...



Mă uit în ochii tăi, copile, și-mi văd sufletul; este acolo, contopit cu al tău. Și, înainte de a se uni și de a fi unul singur, ele au fost copii și s-au jucat împreună, alergând cu multă bucurie prin întregi orizonturi, fiind neobosite, râzând mereu în hohote și radiind a iubire - acea iubire care nu mai are nevoie de absolut nimic pentru a fi exact așa cum este: perfectă.
Apoi, ne-am născut separat și, preț de câteva clipe, zile, ani sau vieți, am crezut că nu mai suntem, pentru că tu nu mai erai, pentru că eu nu mai eram... Unul singur.
Dar ne-am regăsit, copile, și ne-am recunoscut. Tu te-ai găsit în mine, iar eu... Ah, eu eram acolo, în ochii tăi, în adâncul tău, în esența ta. Te-am așteptat, copile, pentru a mă reîntregi, căci ceva a lipsit din mine mereu, fără să înțeleg mai mult, cu atâtea bariere așternute în fața pașilor mei de minți smintite…
Odată cu tine, m-am născut și eu, pentru că de atunci am început să trăiesc, știi?
Desigur că știi... Tu mă faci să simt toate acestea, tu mi-ai vorbit mai clar, doar din priviri, decât o fac alții prin cuvinte și ai făcut, într-un timp scurt, mai mult decât alții o viață întreagă (dacă măsurarea unei vieți ar avea vreo importanță); ai dat trupului meu șansa de a face cel mai sacru lucru de care poate fi capabil: să îți găzduiască viața, suflul, în interiorul său, până când tu ai decis să te naști și să mă lași să te strâng în brațe, la pieptul meu, și să asculți cum inima mea a început să cânte ode, închinate ție...
Nu mai sunt ce-am fost, copile drag, căci m-am născut și eu, din nou, prin tine - o alta nouă, o alta întreagă, completă. Pentru asta, îți mulțumesc!
Te iubesc pentru cine ești și pentru ceea ce sunt, de când ești tu. Te iubesc pentru ceea ce suntem împreună - unul, pentru totdeauna!

luni, 5 noiembrie 2018

„AGHHEEE” SUFLETUL

„Agheee!”
„Da, pui?”
„Aghhheee!!!”
„Bine, guriță!”
Dominic pune din nou mâna pe calorifer (care este rece, bineînțeles).
„Agheee!!!”
„Da, pui. Cum spui tu!”     
Continui să toc legumele. Dominic întinde mâna spre cuptorul aragazului.
„Agheee!!!”
„Nu arde, pui. Chiar acum nu arde, nu avem nimic la copt încă!”
„Agheee niooo!!! (Arde, no!)”
M-am întors spre el și m-a pufnit râsul. Din gurița lui mică, de tip cireașă, au ieșit primele două cuvinte legate și cred că numai din greșeală, deocamdată, pentru că de atunci nu le-a mai repetat așa.
Și totuși, ceea ce am auzit mi-a confirmat că bebe crește. Crește atât de repede și este atât de frumos și de bun și de dulce, că mă topesc după el în fiecare zi.
L-am luat în brațe și i-am spus, printre pupicii generoși, că „Agheee, da, măi, bebe, agheee sufletul meu după tine, că te iubesc de mor! Pricepi?” Iar el se bucura din plin de nebunia dintre noi…
Îl ador și nu îmi este jenă să arăt asta. Îmi iubesc copilul cu atâta ardoare, cum nu credeam că îmi va fi dat să simt așa ceva în viața asta și este o reală binecuvântare!
În pofida a ceea ce pare, el e chiar independent și îi place să facă multe chestii singur, lucruri pe care alți copilași le experimentează ceva mai târzior; iar eu îl las să facă ce îi place și îl veghez, deși mă prefac că sunt preocupată de altceva în acel moment.
Ah, că ne iubim inexplicabil și că îmi scrâșnesc dinții în gură de câtă iubire am pentru el? Asta da. Și încă ce iubire este între noi! De-ar cunoaște toți oamenii din lumea asta mare acest sentiment pur și vindecător, ce bine ne-ar mai fi tuturor! Așa n-ar mai fi printre noi și dintr-aceia care doar fac umbră pământului…
Acești doi ani, acordați de stat pentru creșterea copilului, sunt sfinți pentru mine. Îmi doresc să valorific fiecare minuțel din ei și sunt atât de egoistă (și mă simt bine așa) încât vreau să facem totul împreună, și să nu mă situez în afara lor, nici măcar pentru câteva ore, pentru că am impresia că rămân fără cap pe umeri în lipsa lui. Îmi este dor de el și atunci când doarme prea mult la prânz, iar eu încep să mă învârt prin casă ca un titirez…
Da, știu, o să înceapă în curând creșa, grădinița, apoi școala, bla bla. Așa e, dar ne pregătim psihic cumva și pentru asta și știu că vom trece cu bine peste micile separări fizice, din două mari motive: îi place în colectivitate, așa că, până după-masa, va fi antrenat în tot felul de activități (până când voi apărea ca o tornadă în pragul ușii să îl strâng în brațe); și, oricum, ne avem unul pe altul în suflet pentru a ne ține companie cât e ziua de lungă.
Și mai știu și că am făcut bine ce am făcut până acum, și anume să îmi cresc copilul după cum simt, și nu după gura lumii atotștiutoare, omnipotentă și omniprezentă, atât de slabă auditiv pentru mine încât nici nu știu de ce o amintesc pe aici…
Am tot timpul din lume pentru el și sunt mândră de fiecare evoluție a lui.
Acum suntem la etapa în care bebe Dominic învață cuvinte și mănâncă singur (încearcă). Plus că facem împreună curățenie (chiar dă bine cu aspiratorul) și de mâncare, în special checuri (îi place să mixeze el ingredientele).
Ca să îmi rămână amintire, scriu mai jos o listă cu cuvintele sau aproape cuvintele de până acum, însă lista nu este completă, cu siguranță. De fapt, bebe repetă cam orice aude, și vorbește pe limba lui cam toată ziua, de aceea este important să fim conștienți de ceea ce vorbim în preajma lui și cu el; în plus de asta, să îl încurajăm în noua sa aventură: comunicarea prin cuvinte.

Aghe – arde;
Aaoo – alo;
Mamao – maimuță;
Caa – pisică;
Coo – ceai / elicopter;
Moco sau bcâb – morcov;
Cof – cartof;
Uba – buba;
Niooo - ardelenescul „no”;
Ic – stix;
Empi – pempi;
Ec – chec;
Go – gol;
Ouf – ou;

Cuvinte clare:
Bebe - bebe, zis dulce și perfect;
Mama/mami – cele mai frumoase cuvinte;
Tata/tati
Papa – mâncare

Nu mai vreau sfaturi, numai dacă eu le cer. Îmi doresc să trăiesc așa cum simt, cum îmi dictează inima. Poate nu cunosc multe lucruri, însă, cu el de mânuță, le voi descoperi și nu îmi este teamă de ceea ce voi găsi; împreună, nu putem avea decât un viitor minunat, la fel ca această clipă și ca toate celelalte pe care le trăiesc începând cu data de 19 martie 2017.
Acesta a fost începutul meu ca om, ca întreg. În acea zi reprezentam un rezultat care a început să conteze în fața a ceea ce am fost până în acel moment.
Datorită acestui copil, iubesc nebunește în fiecare zi.
Fiecare trăim propria nebunie. Unii aleg să facă rău, în nebunia lor, alții se pierd într-o altă lume, la propriu.
Eu, în schimb, o fac într-un mod inofensiv și nu deranjez pe nimeni fiind doar așa cum sunt, nebună după copilul meu!

Iar acum, când scriu, Domi își ia telecomanda fără baterii (pe post de telefon) și o pune la ureche.  „Aoooo, aoooo!!!” Zâmbim amândoi. Înțelegem că la capătul celălalt al firului va fi mereu inima mea, care îi va răspunde la cea mai mică chemare…

-         

miercuri, 24 octombrie 2018

TOAMNEI DULCI



Cârduri de păsări călătoare
Înnegresc cerul în zare, 
În a lor înaripare
Nepăsându-le de ploaie.

Colo-n jos, în fundul străzii
Latră un câine singuratic - 
Către ce, doar el o știe, 
Îmi zice sufletul apatic.

Azi nu vrea al meu soare
Să se arate dintre nori;
Ci se ascunde-n continuare
Făr' să mângâie ai mei ochi...

Vântul bate și tot cântă 
O baladă despre jale, 
Despre vuiet și-ntuneric,
Despre luna ce răsare.

Și tot plouă printre versuri, 
Îmbibând suflu-ntre cuvinte
Ancorându-mă-n terestrul
Toamnei dulci în amintire... 

sâmbătă, 20 octombrie 2018

FILE DE POVESTE


Mă apropii cu pași siguri de realizarea unui vis de-al meu și, bucurându-mă de emoțiile acestei „drumeții”, mi-am propus să nu mă grăbesc, ci să savurez fiecare clipă.
Cândva, mi se părea că acest ceva important este atât departe de mine, de putința de a realiza ceva atât de material, dar care adună atâtea sentimente...
Azi m-am întrebat de ce? De ce am crezut că nu voi fi în stare de mai mult și de ce i-am privit mereu pe alții cu atâta stimă, încât pentru mine nu rămânea prea multă? Nu înțeleg nici acum de ce n-am avut în tot timpul acesta încrederea și forța pe care le am abia acum în mine... De ce, oare, oamenii nu se învață minte de la bun început, ci recunosc beatitudinea abia după ce s-au tăvălit puțin prin iad...?
Cuvintele acestea pe care le vedeți acum în fața ochilor sunt terapia mea. Scrisul este terapia sufletului meu. Nu am nevoie de nimic altceva, decât de momente în care să mă adun din locurile în care m-am tot împrăștiat și să mă reîntregesc; pot face asta singură, pentru că am avut norocul să pricep că scrisul îmi face bine, indiferent de câți cititori sunt, și aceia care sunt, câți mă înțeleg și câți nu...
N-am avut o viață lină și am suferit ca un câine, aproape la fiecare decepție, iar asta s-a întâmplat pentru că m-am servit mereu pe tavă, cu tot sufletul deschis cu bucurie. Refuzam să cred că există și oameni răi, psihopați sau idioți. Paradoxal, nu străinii au fost cei ce au lovit în mine. Și totuși, nu mă pot autoînvinovăți, pentru că viața nu este ca o ecuație, ca o formulă, iar eu nu pot acționa după niște principii trasate: așa se face, așa nu; ci trăiesc după cum îmi dictează inima și dacă am trecut prin greutăți, este pentru că... da, așa trebuia să fie și nu-mi mai pierd timpul să mă întreb de ce. Pur și simplu a fost, a trecut, iar în prezentul meu s-au schimbat multe lucruri. 
Mai știu și că ceea ce reprezint în acest moment, este cel mai potrivit rezultat pentru a fi mult mai mult în continuare, ca femeie, și atât de specială, ca mamă. Eu asta simt, că sunt exact ceea ce are nevoie copilul meu și mă simt bine, cu mine însămi, ca om. Nu a fost ușor să ajung să simt asta, printre atâtea bruiaje și oameni de slabă calitate. A trebuit să fac salturi mărețe și să nu mai privesc în urmă atât de des, ca să pot spune azi că da, mă iubesc nespus și sunt singura în măsură să-mi port cu adevărat de grijă, atât fizic cât și spiritual și chiar sunt obligată să fac asta!
Atunci când am fost sfătuită să nu mă opresc din scris, știam că voi respecta acest sfat cu sfințenie; în primul rând, aș înnebuni să nu pot scoate din mine gândurile, de orice fel și, pe de altă parte, aceste cuvinte arată că am o șansă, indiferent cât de mică sau cât de mare este, o șansă importantă de a materializa munca din ultimii ani.
Am crescut și m-am schimbat odată cu aceste cuvinte scrise, așezate într-o oarecare formă. Nu mai sunt ca la începuturi, asta îmi este clar, mai ales că am avut curiozitatea de a mă reciti, din 2015, de când scrisul a devenit mai oficial.
Ce nu se știe, însă, este că am început să scriu de pe la treisprezece ani; că, undeva pe la douăzeci și unu de ani pregătisem un fișier cu o selecție a poeziilor scrise până atunci, pentru că cineva se oferise să mă ajute să public un volum însă... A fost spart apartamentul unde locuiam și ce să vezi, s-au dus pe apa sâmbetei și laptop și fișier! Nu, nu aveam nimic salvat în altă parte. Mai aveam doar un stick pe care îmi era salvată lucrarea de licență la care lucram zilnic și slavă cerului că am avut inspirația să îl port mereu cu mine în geantă.
Așa se explică de ce n-am mai scris nimic până în 2015. Îmi pierdusem munca din atâția ani, visul meu se năruise și nu mai aveam chef să o iau de la capăt, pentru că mi se părea atât de greu! 
Însă gândurile nu m-au lăsat în pace și a trebuit să-mi revin, pentru că nimeni nu mă poate asculta mai bine decât cum o fac eu. Eu sunt cel mai bun ascultător al meu și trebuia să-mi vorbesc, indiferent sub ce formă. 
Au fost multe etape când nu am fost ascultată, când nu am fost auzită și poate nici prețuită și n-avea rost să zbier, pentru că era în van. Dar am întors aceste file cu încărcătură emoțională demnă de milă și mi-am spus că pot. Având această credință în mine, mai intensă ca oricând, am început să umplu alte file, cu alte cuvinte și cu alte gânduri, care să cicatrizeze rănile deschise din trecut, cărora li se alătură ca o bravă luptătoare și poate cea mai de preț, iubirea pe care o port în mine cu atâta măiestrie, căci chiar știu să iubesc cu adevărat! Simt asta clipă de clipă, căci două steluțe jucăușe numite ochișori amplifică fiecare sentiment, fiecare trăire a noastră...
Nu de mult am fost plecați undeva, în creierii munților, într-o zonă fără semnal, cu civilizația răsfirată, dar cumva împreunată de viața simplă și frumoasă pe care sătenii și-o petrec departe de nebunia pe care noi o numim normalitate. În zilele acelea chiar am înțeles că totul ține de alegere - alegerea de a fi, de a trăi, de a renunța, de a uita, de a refuza și multe altele. Fiecare trăim așa cum ne așternem, acolo unde vrem, lângă cine dorim. Putem alege să plecăm sau să rămânem, să ne mutăm sau să dispărem. Ei bine, acei bătrânei refuză să devină pioni ai acestei societăți, căci, cu adevărat, ei sunt mulțumiți cu ceea ce au și de ceea ce sunt, până când o vrea Dumnezeu să-i țină pe pământ. 
Și noi am rezistat foarte bine fără tehnologie și fără presiuni sociale; și totuși, când semnalul a început să reapară, ne-am afundat iar cu ochii în niște ecrane idioate și am început să sunăm disperați care-ncotro. Doar copiii noștri au rămas indiferenți - unul era cufundat în lumea viselor, iar altul molfăia un măr, cules din copacul de lângă cabana aceea, din creierii munților, din zona fără semnal, unde există oameni. 
În încheiere, spun doar că îmi doresc ca micuții noștri să aibă ocazia să scrie cu penițe de aur prețioase file de poveste, în cartea vieții lor; să fie altfel, să iubească mai intens, să trăiască cu adevărat și să râdă mult, mult, de tot, trăind în armonie cu ceea ce îi înconjoară...
Cât despre tine, Dominic, ești binecuvântarea vieții mele! 




joi, 4 octombrie 2018

PRIMA MARE BOROBOAȚĂ



De dimineață, ziua se anunța a fi una normală, cu un program ușor variabil, în funcție de vremea de afară. Prin urmare, și noi, cei doi protagoniști, ne-am văzut de ziua aceasta încercând să ținem pasul cu normalitatea pe care am anticipat-o încă de la primele ore.
Și totuși, vântul tomnatic de după-masă a adus în zbor puțină adrenalină, mai ales prin venele mele.
Se face că, de câteva minute bune, bebe Dominic cel voinic părea foarte interesat de lădița lui cu jucării. Le tot scotea, se uita la ele, le punea de unde le-a luat... Eu, fiind la a treia tură de scos hainele din mașina de spălat și întins, cu aragazul proaspăt „odihnit” după ce a fost solicitat intens în prima parte a zilei, ce-mi veni și mie: ca o vulpe șireată, care știe că păcătuiește, îmi frec mâinile fericită numai gândindu-mă la fapta pe care aveam să o săvârșesc, și, profitând de faptul că ușa de la bucătărie, care dă direct în terasa, e ușor deschisă, mă furișez și eu sa îmi alimentez viciul cel de toate zilele. „Măcar acum, îmi spun în sine, mai mult de 3 minte nu durează și îl vad și de aici”. Înarmată cu tutun, haine de casă, un jerseu în spate și papuci în picioare, încep să savurez liniștea de afară. Era tare bine, aveam câteva foarte puține minute în care eram rebelă și mă dădeam mare și tare în capul scărilor de afară că ma relaxez și fumez și copilul sta cumințel în living și se joacă. 
Numai că... Vedeți voi, vorba aceea din bătrâni, că socotelile de acasă nu se potrivesc cu acelea din târg, mie chiar îmi răsunau în timpane, sub formă de bubuieli, începând cu secunda/clipa/jumătatea de expirație în care al meu prunc năzdrăvan a alergat spre ușă și, cu un zâmbet larg, a trântit-o de s-a închis la fix iar eu, cu ochii mari, mă rugam din tot sufletul să nu apese pe clanța, însă... Totul a fost atât de rapid, încât visul e prea lent pentru scena dintre noi. Clanța, sub mânuța lui, s-a lăsat ascultătoare în jos, și atât mi-a fost!
Se ia una bucată mămică îmbrăcată sumar, în papuci de casă, fără telefon, și se închide pe terasă de către copilul ei de un an și jumătate. Ce tablou! Ce fețe! Ce emoții!
Au fost cele mai lungi 2 minute din viata mea în care am încercat în zadar să ma calmez, să îi zâmbesc copilului și sa îi explic lui bebe Dominic cel super încântat că mami se strâmbă în geam, că ar fi drăguț din partea lui dacă ar putea să ridice puțin în sus clanța aia albă, malefică, pe care eu, în gând, o înjuram de mama focului...
Ei bine, în momentul în care am realizat ca lui i se pare interesant cum sună geamul când e lovit de diverse jucării pe care vroia să mi le dea (cumva prin dematerializarea lor, probabil) mi-am dat seama că e momentul sa fac ceva, pentru că nu avea să vina nici un Superman dintre nori care să mă ducă în zbor la ușa cealaltă a casei pe care știam ca am lăsat-o descuiată (slavă Cerului!).
Așa am ajuns să sar gardul. Unul destul de ciudat, care se bălăngănea în toate părțile, în timp ce câinii vecinilor lătrau haotic și tot ce e posibil ca mulți alți vecini de pe la blocuri să mă fi privit în timp ce îmi făceam încălzirea pentru saltul major.
Am avut mult de ocolit, până să ajung pe un drum care mă ducea spre casă, pentru că odată sărit gardul, și în stânga și în dreapta sunt alte construcții, așa că n-am avut altceva de făcut decât să o iau la talpă printre buruieni cât mine de înalte, ciulini și alte chestiuni interesante care mi se agățau de haine.
Până să ajung acasă, m-am întâlnit cu un vecin care era ieșit la plimbare cu câinele. El s-a oprit când m-a văzut din depărtare, venind așa, ca o nălucă și nu înțelegea ce am putut păți. Apropiindu-mă, am citit în ochii lui o imensă nedumerire și poate șoc, așa că, încă din mers le explicam lui și cățelului ca sunt OK, doar că m-a închis bebele pe terasă și trebuie să intru pe partea cealată.
Apoi am început să râd și să măresc pasul spre casă, pentru că am realizat cât de nostim sună. Apoi m-am îngrozit când mintea mea a născocit o imagine cu un copil speriat care nu înțelege unde e mama lui și de ce e sigur în casa de câteva minute.
Intru ca tornada pe ușă și aștept să îl strâng în brațe, pentru că puteam să jur că plânge.
Când-colo... Al meu prunc era bine-mersi în fund, fericit printre obiectele pe care a reușit în sfârșit să le scoată din dulapuri și din sertare. Ah, apoi, în bucătărie, erau întinse toate hainele ude scoase de mine din mașina de spălat, înainte de a avea gândul diabolic să ies pe terasă. Urma să le întind pe uscător, dar m-am lăsat ispitită.
Totuși, el era bine, eu am ajuns la el cu bine, dar au fost cele mai lungi și crunte minute din viața mea, să nu pot avea acces la el și sa ne despartă un blestemat de geam.
Iar pentru mine... A fost o mare învățătură de minte. Mare, mare, de tot!
Este un copil energic, știe că este iubit, încerc să îl las cât mai mult să experimenteze și să cunoască, să descopere lumea, cu mine alaturi. Acum este la vârsta la care începe să se cațere peste tot, să își bage năsucul în toate dulapurile și sertarele, în care vrea să urce și să coboare singur scările și sunt conștientă că trebuie să fiu foarte atentă la fiecare pas al lui. Dar vreau să îl las liber cât mai mult, să nu îl copleșesc cu „NU” și „NU E VOIE” chiar la orice, în orice privința. De aceea sunt aici, să îl supraveghez când el își dorește să exploreze lumea. 
Începe să facă boroboațe, să mă pună și pe mine în situații mai puțin comode ca cele de până acum, dar nu contează câte garduri trebuie să sar, și câte blocuri trebuie sa înconjor. Important e să râdem cu lacrimi, când totul se termină cu bine, pentru că așa a fost finalul aventurii noastre de azi. Fiecare mică aventură de zi cu zi, face parte din aventura vieții lui, care e tot ceea ce contează pentru mine...



miercuri, 19 septembrie 2018

FEREASTRA


Pășesc prin fața ochilor tăi și nu-mi ridic privirea
Decât atunci când ajung la fereastra casei noastre cu amintiri;
Luna amară veghează asupra mea și-mi strânge umerii în ale sale brațe,
Pe care le percep ca fiind reci pe piele, precum lumina-i,
Și prea calde pentru sufletul meu.

Preț de câteva clipe - care poate sunt anii care au trecut,
Sau cei ce se vor așterne unul câte unul, peste fereastra prăfuită -
Contemplez în liniștea aerului puternic de afară, ce-mi izbește interiorul cu a sa puritate
Și rămân așa, șezând în picioare, cu spatele spre tine,
Neștiind de e bine ori ba să-mi mai arăt ochii,
Căci, vezi tu... ei sunt oglinda sufletului meu,
Iar sufletul meu are dreptul să aleagă.

Mă îndepărtez din bătaia lunii
Și degetele mele ating timorate un cufăr vechi, plin cu de toate
Iată, aici sunt multe zile în care am simțit că trăiesc,
Altele în care am iubit și poate încă mai iubesc,
Memorii dulci, clipe amare
Nopți fierbinți și zile arse de soare,
Pruncia, copilăria, rebela, femeia,
Stive întregi de amintiri legate cu sfori,
Nopți în care greierii îmi cântau serenade din flori, sub aceeași fereastră,
Ca mai apoi să urmeze dimineți umbrite de nori.

Un cufăr prețios, cu a mea viață de până acum,
Scăldată în mare, uscată la soare,
Mângâiată de vânt și de valuri,
Adormită pe maluri,
Trezită de săruturi, dezmierdată în lacrimi,
Cântată pe note de sirene prin adâncuri,
Până când un el și o ea se întâlnesc,
Și, privindu-se în apusul de soare,
Observă cu plăcere că umbrele lor se potrivesc
Și că privirea lor se îndreaptă deodată spre cerul plin de stele,
Amândoi vorbind cu ele,
Nu doar ea, sau doar el,
Ci deodată, cum a fost odată.

La aceeași fereastră , devenită opacă,
Am stat de multe ori și mi-am analizat chipul
Căci nu mai știam încotro zboară timpul -
Ori de plutim prin el și de e bine.
Pe atunci era o fereastră simplă și curată,
Prin care vedeam atât de clar afară, culorile rozelor ce dansau,
Când vântul le legăna!
Iar acum a devenit atât de prăfuită,
Căci zău, dacă mai știu de' au trecut doar clipe, ori ani intregi
Dacă noi, prin ea, abia de ne vedem...