IMPROPRIU

Realizată de prețioasa mea Ioana Hintea. Sau mai simplu, I.

Spune-le ani, zile, vieți -
Sunt văluri ale timpului,
Măsurătoare ireală, creație minunată,
adesea dureroasă, ce apasă și creează angoasa
Unor succesiuni de clipe de care te agăți
Și pe care nu le lași să plece,
Să dispară, nici atunci când te lovesc în suflet și
Spășit, te contopești cu ele, prin urlet.

Ești o clipă de o eternitate
Ce se perindă prin varii posibilități;
O singură variantă, a unor multiversuri,
Creată din adevăr
și nebunește aruncată în iluzii,
În imensiul vid
Prin care trebuie să înoate
Să iubească din nimic
și să învețe din nou să respire
Puritate, prin închipuire.

E cruntă nepriceperea;
Mai ales când te afli pe la început și
mai grea e chiar alegerea
De a nu vedea, de a nu simți -
De a rămâne nevăzut,
De a trece simplu și umanoid
Prin tot ce-nseamnă a trăi.
 
Țesem povești întru eternitate,
Dar fără a pricepe rânduiala lor,
Când straturile sedimentate de prin începuturi
Ne apasă atât de amarnic umerii
Încât ne dor oasele, poate prea tare,
Adâncindu-ne în nepăsare
Și în vieți mult prea amare.
 
Vorbim despre fericire
Ca despre ceva intangibil și abstract,
Un vis și un țel al omenirii –
Departe de ziua de azi,
Departe de orice fapt,
Fiind prea beți de ceea ce nu suntem.

Încă mai cred și trebuie să știu
Că ceea ce se întâmplă are un rost -
De la cele mai perfecte zile,
La timpul cel mai anost;
De la cele mai fericite clipe,
Până la banalele momente,
Cu rol de mici sedimente
Ale unui rezultat simplu
Și pe care nu-l poți pricepe.

Suntem toți un suflet vrednic
De a fi cuprins de iubirea adevărată
Căci în oricare dintre lumi ne-am afla,
Ea e singura în măsură de ne arăta
Calea noastră, potrivită de-a o urma.
Căci în rest, multe ne sunt în van,
Cum ar fi durerea, zbuciumul pentru nimicuri,
Fuga făr' de sfârșit prin terestrul finit…

Și dacă vreunul zdruncină barierele
Și ajunge mai aproape de Tine prin ruga-i pură,
Își tace fericirea și nu spune lumii în gura mare,
căci n-ar fi văzut, căci nu ar fi crezut
Că a aflat din ce L-ai plămădit,
Că a aflat iubirea
Și prin ea, împlinirea.

În pofida a ceea ce suntem
Și a ceea știm temeinic să clădim
Ne ascundem unii de alții
Prin labirinturi imaginare
În care ne zidim inimile,
Cu dorința de a ne uita ochii
Si gustul fericirii,
Lăsându-ne pradă unor zâmbete false
Și a unor nefondate speranțe.
 
Rare și prețioase îi sunt frământările
unui amator-căutător tulburat de indicii,
Când începe să pipăie înțelepciunea
Și să-și consulte conștiința:
Sunt mai mult decât văd, decât ce ating?

Impropriu spus
Că ar fi vreun răspuns
Pentru un pergament întreg de întrebări lumești;
Și totuși, inima mea știe prea bine
Că sunt o clipă de o eternitate
Ce se perindă prin varii posibilități;
O singură variantă, a unor multiversuri,
Creată din adevăr
și nebunește aruncată în iluzii,
Prin care am învățat să înot
Prin clipe, prin închipuire
Respirând mereu iubire...

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 1/2022