Emoție. La ea mă raportez când spun că, de multe ori, viața mă poartă prin ea precum un carusel.
Oh, și martoră îmi e întreaga copilărie despre faptul că am fost mereu o mare amatoare a tuturor mașinăriilor din parcurile de distracții.
Interesant e că pe atunci, mi se păreau niște construcții imense, aterizate parcă de pe altă planetă, deosebit de luminoase și de gălăgioase. Așteptam la rând, cu biletul în mână, dar eram nerăbdătoare și emoționată. Vroiam să dureze cât mai mult, și să nu mi se faca rău, să mă fac de mândra minune de față cu atâta lume.
De regulă, era seară și muzica acelor ani bubuia în boxe. Încântată peste limite, simțeam că îmi iau zborul, peste coroana copacilor pe care o vedeam de la același nivel, datorită mașinărei.
Închideam ochii, doar pentru câteva clipe, și îmi imaginam că ating cerul - încă de pe atunci, o mare visătoare...
Ceilalți copii din jurul meu țipau, plini de adrenalină, și cred că țipam și eu împreună cu ei, dar nu mai țin minte exact.
Important este ceea ce simțeam atunci: că zbor, că sunt liberă, că sunt pretutindeni și că pot cuprinde totul sau că totul mă cuprinde pe mine, în același timp.
Am revăzut o parte din mașinăriile cu pricina când îl aveam deja pe Dominic. Mă plimbam cu căruciorul printre ele și le analizam la lumina zilei, când încă erau tăcute, când încă nu li se observau beculețele colorate, iar locurile le erau pustii.
Ciudat e că nu m-au mai cuprins aceleași emoții eliberatoare; le-am văzut mai de aproape și mai pe lumină componentele, cablurile, modul în care sunt alimentate și am înțeles, de fapt, cum funcționează. Mecanismul după care le-a creat omul era prea vizibil și asta a făcut să se piardă toată magia care le-a învăluit atâția ani.
Aveam așa, o senzație de gol în stomac, cam ca aceea când am aflat că și cadourile de sub brad apar tot într-un mod normal și logic și nu acela pe care l-am venerat cu sufletul la gură an de an, până în acel an.
Dar asta nu înseamnă că nu am mai crezut, ulterior, în magia dăruirii. Ba din contră, a devenit și mai puternică, odată cu trecerea timpului.
Și atunci, care e treaba cu senzația unică datorată adrenalinei, când râdeam, țipam și mă simțeam atât de liberă?
Mi-a luat ceva timp să pricep că acele creații sunt niște "unelte" utile, dar magia tot sufletului nostru îi aparține, deci ea există, dacă vrei să crezi în ea, dacă vrei să o simți.
Bucuria, eliberarea, libertatea, adrenalina, fac parte din trupul și sufletul nostru.
Desigur că anii trec și nu ne mai regăsim în multe acțiuni care, cu alte ocazii, erau fericirea noastră; acest lucru este firesc, pentru că și noi ne schimbăm din (prea) multe puncte de vedere, chiar dacă perspectivele poate rămân.
Ideea e să nu refuzăm senzațiile similare pe care le-am simțit atunci când ne-a plăcut ceva mult, cum e cazul meu cu acele mașinării din parcurile de distracții.
Viața în sine e precum un carusel; știu că sună a ceva prea cunoscut și frază prea mult folosită, dar cred că nu mulți au analizat-o în profunzime: nu contează că uneori urci și că alteori cobori, atâta timp cât stai bine pe băncuța ta - ca simbol al protecției, și nu al limitării.
Chiar dacă nu cunoaștem mersul lumii, suntem niște minunate avataruri în al său joc, și asta contează mult, pentru moment.
Sursa foto: https://www.pexels.com/photo/lighted-amusement-park-at-night-2788806/
