AȘA, CA DE ZIUA MEA

... Am avut parte de un sfârșit de săptămână minunat!

Acesta a fost al treilea an în care n-am stat prea mult pe gânduri și ne-am oferit unii altora câteva zile de neuitat, despre care să avem ce povesti nepoților.

Se iau aceleași cupluri plus bagajele aferente, se urcă în mașină, se activează GPS-ul și la drum cu noi!

A fost o dată Veneția – cea romantică – care s-a lăsat cu o cerere superbă în căsătorie (a viitoarei finuțe), deci motivul evadărilor noastre din această perioadă este unul dublu: ziua mea și momentul logodnei lor; povestea se continuă cu Roma – cea plină de cultură și secrete – de care ne este dor și acum; pentru ca mai apoi să revenim pe plaiuri românești, așa că Bran să fie! Anul acesta a fost rândul lui Robi și Neluțu să organizeze excursia surpriză și merită să fie felicitați pentru asta.

De vineri până azi ne-am petrecut la http://vilabran.ro/ - un complex superb, unde sunt de toate pentru toți. Puteți să le vizitați site-ul pentru a vedea despre ce este vorba.

După cum spuneam, am ajuns la acest complex vineri după masa spre seară. Ne-am cazat, ne-am lăsat bagajele în camere și ne-am bălăcit într-o piscină interioară – eram numai noi pe la ora aceea, așa că nu a fost o problemă faptul că eram și puși un pic pe șotii. Doar abia ne începea weekendul!

Înfometați, de acolo ne-am dus la Restaurantul Stâna din interiorul complexului. Fiecare s-a răsfățat după pofta inimii: unii cu pastramă de oaie, alții cu bulz pe jar sau mititei.

            Ziua de sâmbătă se anunța una cu multe raze de soare, temperaturi numai bune de plimbat, așa că după o oră petrecută în sala de sport (în care unii chiar trăgeau serios de fiare, iar alții doar cu privirea), am luat micul dejun la același restaurant mai sus menționat, apoi ne-am îmbrăcat frumos și am ieșit la hoinărit.

Destinația cea mai importantă din acea zi: Castelul Bran.

N-am cuvinte suficiente să-l descriu. În pofida aerului comercial care îl înconjoară (sunt foarte multe tarabe cu tot felul de obiecte de vânzare și riști să uiți, de fapt, de ce ești acolo), nouă ne-a plăcut foarte mult atât castelul, cât și parcurile și celelalte zone din împrejurimile sale.

Personal, am rămas surprinsă de unele doamne de la tarabe care croșetau diverse lucrușoare pentru vânzare: căciulițe, botoșei. Tot acolo am văzut și covorașe autentice, porturi tradiționale, mâncăruri tradiționale.

            După câteva ore bune de vizitat și de plimbat, ne-am întors în complexul nostru pentru a juca biliard și altele. Băieții s-au lăsat bine prinși în atmosfera aceea veselă a turiștilor care au uitat de toate grijile de acasă, așa că în timp ce noi, fetele, ne-am retras pentru discuții – ca – între – fete,  ai noștri au încercat cam toate chestiile din sala aceea de jocuri.

            Relaxați, ne-am dus la Stână pentru a mă sărbători în avans, pentru că azi, în 20 noiembrie, urma să avem alte activități în drumul nostru pe casă. Zis și făcut, fiecare și-a comandat mâncare după cerințele papilelor gustative, o carafă de vin de casă și... spre surprinderea mea, din boxe se auzea Michael Jackson (așa, câteva melodii, până să înceapă un concert al unei formații locale). Deci nu-mi venea să cred! Ce putea să mă ungă mai tare la inimă, având în vedere că eram sărbătorită chiar în acel moment și că eram înconjurată de persoane dragi și în surdină se auzeau unele dintre piesele mele preferate?

            Obosiți după o zi atât de lungă, și o seară pe măsură, ne-am întors la Vila nr. 10, în camerele noastre, pentru că a doua zi se anunța la fel de lungă.

În jurul orei 23 am adormit, ca mai apoi la ora 00.00 sa fiu trezită cu ciocănituri în ușă și un cântec prea bine-cunoscut: „Laaaaaaaaaaa muuuulllțțțțiiiiiiiiii aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaannniii”. Exact, Neluțu și Mădălina ne-au făcut o vizită nocturnă, „înarmați” cu un cadou frumos (mulțumesc încă o dată!). Ne-am pupat, ne-am îmbrațișat, apoi ne-am întors la somn.

            Duminică. Duminică... Hmmm... 20 noiembrie 2016. 27 ani. În 1989 m-am născut eu, în ziua de 20 noiembrie când viscolea. Iar azi e soare și cald... Depresie? Nici vorbă! Mândrie și stare de bine? Da. Dacă privesc în spate, n-aș schimba nimic – pentru că fiecare pas de atunci, înainte, strâmb sau bătut pe loc, într-un fel sau altul m-au condus spre realitatea de acum. Și la toate acestea, adaug și încrederea – în mine, în oamenii pe care îi iubesc și contribuie prin existența și faptele lor, în fiecare zi, la starea mea de bine.

Azi am vorbit mult la telefon, am fost sunată de cei din familie, de aici sau din străinatate, de prieteni și prietene. În aceeași măsură am primit mesaje pe telefon sau în mediul virtual – și vă mulțumesc tuturor! Am citit și citesc, în continuare, fiecare gând al vostru adresat mie, și repet: VĂ MULȚUMESC!

            Dar printre altele, după micul dejun am pornit din nou la drum, însă de această dată spre casă. Ne-am luat rămas-bun de la întregul complex, urmând o altă destinație: Cetatea Rupea.

Pentru mine a fost prima dată când am vizitat această cetate, azi fiind deja restaurată, deci nu am termen de comparație cu ce a fost înainte. Însă ceea am văzut mi-a plăcut, m-a relaxat, m-a energizat, și cred ca toți am fost așa, căci altfel n-am fi zăbovit atât pe acolo și n-am fi făcut atâtea poze!

            Următoarea oprire: la Daneș, la restaurantul mult vestit și apreciat, și cred că se și întelege de ce este așa, din moment ce s-a investit atât de mult în extinderea domeniului, în animale, etc.

            În momentul de față, suntem toți acasă. Sunt mulțumită de tot ceea ce am trăit în acest sfârșit de săptămână, de mesajele pe care le-am primit, de timpul care îmi e prieten, de faptul că sunt sănătoasă și plină de încredere...

Anul viitor va fi rândul nostru, al fetelor, să „coacem” o excursie de neuitat – doar e deja tradiție!

HAPPY BIRTHDAY TO ME!

HAPPY ME!

CÂND ÎNTREBARILE NĂPĂDESC... ȘI SE LASĂ CU „LA MULȚI ANI!”

Acum trăiesc acel moment în care îmi dau seama cât de fragili suntem și cât de prețioase ne sunt zilele și nopțile cărora nu le acordam atenția și importanța necesară – și nu pentru că nu le-am prețui, ci pentru că pur și simplu parcă așa suntem noi construiți, să reacționăm la ceva abia atunci când anumiți stimuli interni sau externi ne mai dau câte un șoc.

Nu, nu s-a întâmplat nimic rău în viața mea și nici nu-mi doresc ca experiențele de acel gen să fie cele care mă maturizează, mă responsabilizează sau mă trezesc.

Ba din contră, aș spune că trec printr-o etapă în care mă bucur de momente de luciditate maximă, când aș fi în stare să mă întorc în mine atât de adânc încât să-mi salut fiecare celulă. Desigur, am exagerat acum puțin deși n-ar fi rău să ajung să fiu atât de relaxată încât sa-mi aud sunetul inimii precum un cântec care-mi transmite mai mult decât se poate auzi printr-un stetoscop.

Trăiesc această revelație într-un mod cât mai conștient și-mi amintesc cum este sa mă afund în liniștea interioară atât de profund încât să nu-mi mai pase de nimic, pentru că acolo, în pacea aceea pe care aș putea să o măsor în câteva secunde umane, nu am ce schimba, nu se cunoaște suferința, prin urmare nu aș avea de ce și pentru ce să îmi fac griji.

Desigur că tălpile-mi ating apoi realitatea și cu zâmbetul fericirii tipărit pe chip mă întorc în locul unde oamenii pot și știu să fie triști și îngândurați. Mă uit la ei și îmi închipui cum ar fi să fim pictori-cu-puteri-supranaturale, sa le putem rotunji colțurile căzute ale gurii, transformându-le în zâmbete largi, iar ochilor cu pleoape lăsate sa le dam strălucire și putere de deschidere.

Am putea, oare? Și dacă am putea, am face acest lucru pentru ei, mă întreb?

Iar dacă nouă ni s-a dat teoreticul-esențial-necesar al vieții, din punct de vedere spiritual și material, suntem în stare sa ne menținem la acest nivel?

Dar cei care nu-l au pe acesta? Cum sa trăiască bucuria unei etape care conduce spre evoluție?

Și dacă așa au ales ei sa fie, de ce suferă acum, de parcă ar fi uitați de propriul lor eu în negura vieții?

Dacă viața are un sens al său, iar acest sens este de fapt un drum format dintr-o multitudine de pași înainte, ce rost își mai au abaterile, pașii laterali, potecile uitate și ramificațiile înfundate sau cele care duc spre destinație, dar pe o altă cale?

De unde această avalanșă de întrebări fără răspuns, de unde atâtea idei? Nu știu să răspund, însă un lucru este cert - azi sunt mai sensibilă ca oricând pentru că este ziua uneia dintre cele mai importante femei din viața mea, aceasta fiind una dintre bunici, motiv pentru care m-am axat pe gândire și pe analiza unor aspecte care de mult nu-mi dădeau pace.

Aș vrea să poată citi fiecare cuvințel care o privește (din articolele trecute și din cel de acum), însă, pe de altă parte, mă bucur de faptul că nu are acces la internet sau că nu s-ar pricepe la navigat și de ar avea, pentru că aceasta este mamaia mea adevărată - cea care își fixează ochelarii pe nas în timp ce povestește cu pisicile și poate chiar mângâie câteva; când se împiedică de ele când îi suna telefonul și se grăbește să răspundă; care încă face focul cu lemne; care se rujează când merge sa le dea de mâncare porcilor pentru că altfel aceștia din urmă se supără pe ea :)) ; cea care se respectă ca femeie și nu a renunțat la ritualul de a merge cu trenul la București pentru a-și face manichiura și pedichiura; cea care își poartă părul prins într-un coc cochet; cea care face cele mai bune scovergi din lume; care spune cele mai frumoase povești și câte și mai câte...

Azi, ca multe altele care au fost și care vor mai urma, este o zi specială pentru mine și pentru cei care te iubesc cu adevărat, în care toate urările noastre de bine, culese din fiecare suflet curat, se îndreaptă acum spre tine, draga mamaie, te iau în brațe, te sărută și îți șoptesc un dulce „LA MULȚI ANI!”