ÎMPREUNĂ, DE-A PURUREA

În bătaia lunii, părul auriu îți strălucește luminând 

Drumul spre cel mai dulce năsuc din întreg Univers văzut și nevăzut

Sub care se adăpostesc buzele moi și mici ale corpului precum un vlăstar 

Ce va crește în armonie cu natura care te îmbrățișează cu atâta drag...

Ochii tai scânteieaza din adâncuri mai profunde decât stelele,

Așa cum se văd ele, mici și jucăușe de pe Pământ,

Și citesc în ei multă iubire, dintr-aceea pură, 

ce izvorăște direct din centrul sufletului tau fără de păcat 

Căci măreț ai fost și în lumea din care ai venit,

Și, deși acum nu-ți amintești,  în drumul tău, multe vei afla din ceea ce altmiteri știi. 

Tresari în timp ce zbori pe aripile îngerilor

În visele eterne ale viețuirii,

Iar eu îți prind degetele într-a mea mână,

Pentru a știi că sunt aici și că te aștept, 

Pentru când genele-ți  vor mișca leneșe, arătându-mi iar

Comoara ce-o adăpostesc întreaga noapte, de-un albastru topaz.

Prea bine visez cu tine în brațe, 

Cu mânuța ta pierdută în părul meu, la spate ,

Avându-ți chipul atât de aproape încât să-ți simt respirația cu aroma de inocență...

N-aș mai cere nimic altceva de la ceruri 

Decât să ne iubim toți mereu și în infinit,

Purtând adevăr în suflet despre „de ce-ul”

pentru care ne aflăm acum aici 

Împreună, de-a pururea, orice s-ar întâmpla 

Protejat vei fi pe veci de iubirea mea!

„GRINCH-UL” DRAGOBETELUI

În luna iubirii, oamenii cumpără și își dăruiesc obiecte. Comerțul este în floare și este mai aglomerat ca oricând pe străzi și în supermarket-uri. Inimioare,  flori, ciocolată, maimuțoi de pluș și cine romantice. Love is in the air...
Pare atât de frumos! Păcat însă că, în multe din cuplurile aparent închegate, vraja ține numai până la miezul nopții; însă tu, cel care privești ecranul cu poza lor în care își afișează dinții perfecți și cadourile scumpe, nu bănuiești că, la scurt timp după postarea publică a momentului amoros, totul se transformă în comoditatea și indiferența de odinioară. Așa cum în urma Cenușăresei lui Walt Disney a rămas un pantof de cristal, pe care a doua zi prințul îl privea melancolic, având în minte chipul frumoasei cu care dansase și pe care și-o dorea de soață, la fel și persoanele din cuplurile nefericite își privesc cadourile de la a lor jumătate, ca pe niște suveniruri care atestă iubirea de o zi sau de o noapte.
Ce poate fi mai trist decât o relație de fațadă, superficială, și goală, pe când ușa casei se închide în urma protagoniștilor care dorm spate în spate și își trăiesc viețile aproape separat, cât e ziua de lungă, neștiind mai nimic unul de altul, cu excepția a 2-3 mesaje trimise de complezență?
De ce ar accepta cineva să trăiască într-un mediu atât de trist, să fie prins într-o relație toxică sau cam degeaba, încercând să amâne, pentru o perioadă de timp, ceva ce știe că oricum se va întâmpla? 
Am încetat de mult să mai cred în așa-zisa perfecțiune în cuplu pe care mulți sunt dornici să si-o afișeze pe spațiul virtual sau când ies „în lume”. În rest, ce-o fi sub acoperișul și în sufletele lor, asta numai ei o știu...
Și atunci stau și mă întreb,  ce-o fi mai dureros: singurătatea în doi sau nevoia de exprimare teatrală în fata familiilor lor și a prietenilor? În orice caz, combinația dintre cele două e cumplită.
Cu multe ocazii, înainte de a avea una, m-am întrebat ce înseamnă să ai propria familie, de a fi unul din stâlpii ei. Auzisem diverse păreri, de la oameni mai mult sau mai puțin fericiți, care nu s-au putut aduna într-atat încât să se bucure la maxim de fiecare clipă în care copilul lor creștea. Cele mai dese erau acelea că un copil te schimbă, că nu mai ai timp să faci nimic pentru tine, că totul roiește în jurul lui, iar tonul folosit în exprimare era unul melancolic (așa l-am perceput atunci). 
Acum, trăind din plin întreaga experiență, susțin cuvintele de mai sus: da, un copil schimbă (în bine), timpul nu mai e doar al tău (ci îl împarți cu el, și e minunat),  si așa e, totul roieste în jurul lui (pentru că e firesc să iubești și să nu vrei să te desprinzi nici o clipă de ceea ce iubești).
Am petrecut o zi de Valentine's Day americană, ca oricare altă zi din viața noastră, pentru că sentimentele frumoase pe care le avem în noi, le oferim zilnic, și nu doar o dată pe an, ci din clipă în clipă.  
Și ca o româncă ce sunt, poate că voi deveni un pic mai siropoasă și poate că voi reciti pentru a mia oară Luceafărul lui Eminescu în 24 februarie. Apropo de asta, pentru cei care vor să citească ceva interesant despre Dragobete, aveți aici un link util: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dragobete. Personal, sunt fascinată de tradițiile noastre minunate, dar pe care, nu pricep de ce, ne place să le lăsăm uitării sau să stea mereu în urma unor alte obiceiuri pe care le preluăm de la alții. Or fi și acelea interesante, nu zic nu, dar nu pot să nu mă întreb retoric, câți cetățeni străini cumpără inimioare, flori și ciocolată pentru partener/ă în ziua de 24 februarie? 
Că de-am fi așa de iubăreți cu toții, preluând tot ce mai bun și mai frumos unii de la alții, tind să cred că am transforma Pământul într-o lume a iubirii, ceea ce n-ar fi rău de loc...

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dragobete

CHIPUL DE PE PÂNZĂ

Cu ochii pierduți în pânza albă,

Privind în interioru-i, în adâncul țesăturii,

Pictorul stă și așteaptă răbdător

Ca sufletul să-l inspire și să-i îndrume mâna

Spre conturarea chipului unui biet muritor.

Cu imaginea lui s-a trezit de dimineață în minte,

Însă era atât de fragilă, cu toată tristețea care îi umbrește ochii,

Încât ar presupune o mare finețe

Să încerce să-i dea viață pe nuda panză din fața lui,

care absoarbe tocmai acele sentimente

Pe care el se luptă să le redea

Omenirii care va vrea să îi privească opera.

Începe a murmura o rugă, 

Din când în când umezindu-și mecanic buzele,

Trezindu-și din amorțirea profundă muzele,

Amestecând pe paletă mai multe culori.

Apoi se apucă a picta fără să gândească, 

Ore în șir,  fără oprire,

Nopțile devenindu-i zile, iar zilele clipe,

Oprindu-se la porțile eternității pentru a-şi iubi din nou pictura.

Pocni din pensulă și viață i-a insuflat,

Omului care la început era prea fericit 

pe limbile ceasului care măsoară în timpi iubirea;

Şi care apoi s-a-ntors în panza pe care a fost pictat 

Cu capul plecat,

Devenind surd la glasul propriului suflet.

De aceea îi e atât de greu pictorului 

Să contureze din nou chipul

Pe care apucase să-l vadă fericit,

Să-i simtă spiritul împlinit; 

Iar acum e lipsit de inspirație 

În privința a cum ar trebui să arate 

O față de om în ochii căruia să redea umbre

În varii nuanțe, dintre atâtea culori!

Sursa foto: http://clasate.cimec.ro/detaliu.asp?k=CED2D5B404614E499F371386E3DDBDE6

Desen - Nicolae Grigorescu - Pictor la peisaj