COPIL CURCUBEU

 

Lui Dominic
 
Adesea, doar tu-mi ești
Năvalnic prin sânge,
Potop în inima secată
Și liniște în mijloc de torent.
 
Mă copleșesc ochii tăi
Mari și luminoși,
Mult prea curioși
Într-o lume, poate, sufocantă
Pentru aripile tale -
Deschise larg, ca două evantaie.
 
Mi-ar plăcea să știi
Că te-am iubit atât de mult
Înainte de a fi și că
Nimic nu mă va opri
Să te caut și să te găsesc
Pentru a-ți oferi inima mea
În fiecare viață,
în oricare dintre vieți.
 
Primii ani i-ai trecut blând
prin brațele mele, neobosite;
N-aș fi crezut că astfel de ani,
Mai prețioși ca orice nestemată,
Vor fi mai alerți, mai grăbiți
Ca secundele măsurate
În timpuri de altă dată…
 
Acum tu ești cel ce-mi caută mâna
Pentru a-mi echilibra pașii
Prin timpurile ce ne înconjoară
Suflul, precum o mantie
Aspră, cum e lanul de secară.
 
Mereu ți-am iubit ochii,
Albaștri și jucăuși,
Iar bătăile inimii tale
Sunt cele mai sublime note muzicale
Pe care urechea mea dreaptă
Așezată deasupra pieptului tău
Le-ar fi putut auzi vreodată;
 
Micul meu prinț, cu zâmbet larg,
Cunoașterea nu are limite;
Te poți pierde în adâncimea ei
Doar ridicând capul și privind în stelele
Ce-ți reflectă conturul propriului suflet.
 
De aceea ți-am spus că ești
Un fiu complet, al lui Dumnezeu,
Un copil ce alină și ce vindecă,
Prin râsul lui, clinchet de clopoței
Copil dulce, copil-curcubeu...
 
08.08.2026 – Sfântul Dominic.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2026

Piesa noastră din această vară este...

De altfel, The Motans sunt un fenomen minunat al timpurilor noastre.

CU VÂNTUL DE MIAZĂZI

 

Se duc clipele ca un sunet
Iar încremenirea nopții
Ademenește la tăcere
Și contemplare adâncă
Departe, în durere.
 
E-n firescul meu
Să plonjez în singurătate
Spre a mă rescrie
Luând cu mine dorurile,
Instrumente de scris
Și eventual o carte,
Furată din vis.
 
Mă abat doar cu un pas
În lateralul drumului de zi,
Sub umbra unui stejar,
În gânduri să-mi adun
Puterea de a fi.
 
Și iată-mă…
În pragul unui real
Complet imaginar
În care mă oglindesc
Naivă, în ochii opaci –
Ca niște oglinzi,
Murdărite de timpul
Zburat prin clipe,
Zburat în zadar.
 
În oglinda mea,
Portal spre alte lumi,
Mă privesc prin chipul lunii
Și-mi văd zâmbetul
Purtat de valurile mării
Spre marginea pământului
Nedefinit.
 
Iar acolo,
Cocoțată pe o stâncă,
Îmbrățișez vântul de miazăzi
Ce mă acompaniază tandru,
Întorcând filele cărții
Pe care n-ai știut a le citi.
 
Nu mai vreau noapte,
Tăcere și contemplare adâncă
În prea multă durere –
Astfel, renunț la prima strofă,
Spre a-i evita sfârșitul.
 
Când se ciocnesc ego-urile
Mătură tot în calea lor
Golind sufletele prea-goale
Și nici atunci nu se opresc;
Învață-mă din nou a fi
Tu, vânt cald, dinspre miazăzi…

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2026

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/morning-dew-morning-mist-3682209/

ATÂT DE PERFECTĂ

 

Îmi simt nările pline de praf 
Și am gust de pelin pe limbă; 
Mă intrigă zorii zilei ce apar 
Atât de greu, 
În noaptea adancă,
De parcă ar aștepta, ca mai întâi,
Să se mai nască o dată lumea. 
 
Îi spun sufletului, printre altele
Că-l las de-acum la întâmplare 
Să-și primească seva din roua dimineții 
Și tăinicia, pentru toate veacurile 
Din adâncul tuturor nopților 
ce ne vor căuta.
 
Eu... voi sta, retrasă privirilor 
Într-un colț al vieții, 
Pe un scaun aflat
lângă draperia groasă
Ce acoperă lumina din spatele scenei
Și voi cugeta la cele deslușite,
Bând cafea, fumând câte o țigară... 
Mai scriind, când și când, 
Despre cele trăite.
 
Le-aș spune zorilor naive
Că lumea nu se va mai naște 
Încă o dată, doar pentru ca ele
să-si faca apariția, timide,
Puțin câte puțin, cu fiecare clipă;
Nu o va face, desigur, pentru că ea
Este atât de perfectă!
Atât de perfectă... 

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2026

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/grass-silhouette-sun-sunrise-1694293/ 

MOMENT DE REFLEXIE. CÂND SE ÎNSENINEAZĂ CERUL

 

„(...) Când nu te preocupă altceva, cerul se înseninează întotdeauna la căderea nopții și stelele se văd mai bine.”  Philippe Collin, Barmanul de la Ritz
 
Nu știu tu ce simți când o privești, dar eu o iubesc! Realmente o iubesc și mă alint, ca un copil răsfățat, pierzându-mă în ea. Nu îmi e frică de întunecime și nu m-a speriat necunoscutul – ba, din contră, curioasă din fire, cu inima bubuindu-mi în fața a ceea ce nu știam – am pășit; nu sunt curajoasă, sunt doar curioasă și atrasă de ceea ce nu văd sau nu văd bine, dar simt că există.
M-am întrebat, recunosc, dacă și tu iubești noaptea și dacă îți arunci, măcar din când în când, gândurile în negura ei... Să știi că ele nu se pierd, oricât de adânc ar fi „hăul” ei – noaptea are o memorie fantastică: când te aștepți mai puțin, îți reamintește tot ce i-ai spus cu ani în urmă, cu vieți în urmă. Te îndrumă prin labirintul ei, până te regăsești, puțin câte puțin, la fiecare cotitură: acolo unde ai lăsat părți din tine care te apăsau și îți îngreunau pașii.
Ea, noaptea, te readuce în fața ta – în acele mai multe fețe – și te ajută să ți le reintegrezi, pentru a te întregi și regăsi în adâncimea ei; așa, vei fi pregătit pentru suprafață, pentru oglinda lumii ce stă așezată în lumina zilei – în acea oglindă în care te vezi, în care ești și în care te poți analiza.
Firește că nu-mi ajunge noaptea! Sunt prea puține ore în care am atâtea de făcut! E timpul în care trupul îmi cere odihnă, iar sufletul, explorare în adâncime – cum să mă împart între ele și cui să-i dau mai mult?
Când am vrut doar să dorm, m-au năpădit visele, pline de mesaje, pline de răscoliri. M-au plasat în momente și roluri la care mă gândesc și acum; ei bine, mi le-am notat și le urmăresc manifestarea (dacă va fi să fie) în viața în care am ochii deschiși.
Între noi e o atracție magică. Nu vreau să o înțeleg, doar să o simt mereu la fel de puternică și efectul pe care îl are asupra mea să rămână la fel de puternic: să văd stelele la fel de clar, iar luna să o simt la fel de adânc înfiptă în suflet.
Aceasta e „beția” din care nu vreau să mă trezesc și aș fi împărțit paharul cu dragă inimă. Doar că licoarea ei nu e pentru toți, știu asta.
Și totuși, fără a fi prins în mreaja aburilor săi, așa cum sunt eu, mă întreb dacă te impresionează căderea nopții, sau sufletul tău e prizonierul preocupărilor? Ți-aș spune, dacă ai vrea să mă asculți, că aceste preocupări prea puțin importă pentru al nostru curriculum vitae. Partea amuzantă este că această viață e doar o rubrică mică în el, pe care o scriem individual, deși, uneori, pare că suntem mai mulți, ca o țesătură.
Cred că sufletele se pot alătura, pot construi ceva împreună, pot avea parte de experiențe împreună, însă cunoașterea e un fapt subiectiv și nu este supusă dezbaterii, doar înțelegerii, recunoașterii și acceptării.
Pentru mine, perfecțiunea nu e ceva definit, dar e tot ceea ce a creat El, Dumnezeu: Universul, acest pământ, lumina zilei, noaptea adâncă și artificiile neatinse de deasupra capului meu, iubirea. Nu am știut niciodată dacă sunt de acord cu vreo definiție a iubirii sau a tentativelor mele sau ale altora de a o defini sau descrie.
Uite, cred că merg pe o „pistă” în direcția asta – iubire e ceea ce sunt și ceea ce simt în perfecțiunea Lui. Și atunci... normal că toți suntem iubire, am fost creați din iubire și pentru a iubi – așadar, pentru a fi.
Doar... rămâne să ne găsim unii pe alții, cei care suntem predestinați, pentru a ne alătura în această magie a vieții, a Creației, pentru a ne manifesta în cele mai pure moduri, deci... pentru a iubi.
Și să clarific, nu cred că toți suntem Aici pentru a ne găsi sufletele pereche. Suntem pentru a absolvi cursuri, care mai de care, prinși în diverse parteneriate. Acel parteneriat cu sufletul pereche ar fi o chestiune fie prea „roz”, fie supremă. Nu toți ne-am asumat o asemenea viață și o asemenea misiune demnă de studii superioare.
În loc de încheiere, aș putea reitera și eu că atunci când nu mă preocupă altele – acelea ce nu și-ar avea rostul, dar cad în capcana lor, adesea – văd și eu că cerul se înseninează, la căderea nopții, pentru a-mi arăta a sa comoară – stelele.
Privindu-le, încep, încet, călătoria, cu ochii larg deschiși și inima la fel de deschisă cunoașterii.
Am multe întrebări. Unele răspunsuri le intuiesc, aproape imediat după ce termin de formulat întrebarea. Alte întrebări rămân fără răspuns, deocamdată. Mai am de muncit, mai am de gândit, de evoluat pentru a fi pregătită să le ascult, să le primesc.
Acesta ar fi drumul către un cer mereu senin…

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2026

APROAPE DEZACORD

Nicolae Bălcescu, Călărași 
Pe un pod, peste Autostrada Soarelui. Puteam fi oriunde cu gândul

Când nu mai caut să-mi explic,
îmi țin doar ochii deschiși 
și imaginile mi se așează 
evidente și netulburate 
încât se vede clar
și de departe:
 
un clasic portativ
cu două note repetitive:
Tu, un Do de început, 
Eu, un Do hotărât de final,
ce se aleargă prin linii muzicale 
fără să acorde importanță
faptului că ele singure, alăturate, 
fără alte note între ele,
creează doar o mare disonanță. 
 
În dreapta, câteva fulgere 
se împing nervoase,
unele pe altele,
ajungând contorsionate 
în tabloul cu cer senin,
grâu proaspăt recoltat
și apă caldă în băltoace;
 
Furtuna din firescul unui tablou
poate fi dezastrul din al doilea,
iar când e asimilată doar din aparență,
devine o mare divergență, 
sau o discrepanță adâncă, 
cum sunt realitatea și visul,
sau visul din vis, 
ori adevărul când deschid ochii
și știu că pe acele stele 
încă nu le-am atins
 
și că formele pe care le-am văzut 
încă nu-mi există, 
căci de-aș avea impertinența 
să aduc prin dimineți,
imaginile din alte vieți, 
transpuse prin simboluri 
acele părți din feerie, 
aici ar fi doar asimetrie. 
 
Paradoxal, îmi văd ochii
acoperiți de un văl fin de iluzii,
ca o perdea semi-opacă
ce mă ține ancorată,
aruncată-n vidul nevăzut spre Soare,
dezechilibrată adesea, 
provocându-mi singură frustrare,
 
căci imaginile devin iar neclare,
și tu ești o umbră, 
iar eu o visare,
doi necunoscuți,
Un Do mic și un Do mare,
între care se cască un vid 
fiind lipsiți de un sens firesc,
de a fi un cântec…
doar doi cocori ieșiți din stol - 
într-un aproape dezacord
într-al vieții cor.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 7/2026

LA MALUL DUNĂRII

 

Izvor de gânduri îmi e acest tablou
În care berzele-și croiesc drum, 
printre nuferii albi
Iar barcagiul, în lumina lunii, 
își caută casa, ascunsă-ntre copaci. 
 
O lumina pală zărește în depărtare 
De-i ghidează sufletul spre lăcașul cald
În care doamna sa îngrijește de focul din vatră 
Și pe masa îl așteaptă o cană cu cafea. 
 
Au fost de ajuns, ele toate, 
Nuferii albi, luna și cerul roșiatic 
Animate de berzele albe, ce pășesc lent 
Printre nuferii albi 
Să îmi aducă sufletul, pe valuri 
Și să-l așeze să respire 
Pe ale Dunării maluri. 

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 7/2026

P.S. poezia a fost scrisă într-o dimineață în care mă aflam în localitatea Greci, Tulcea, privind tabloul de mai sus, din casa unde eram cazată.

FOCUL CE ARDE PLOAIA

 

Cerul brăzdat de stolul de cocori 
E o splendoare atât de rară,
Încât mă doare frumusețea lui
Pierdută-n marginea pământului
Neabsorbită de limita unui cer
În splendoarea apusului.
 
Mi-am creat impresia 
Că pe acolo am rătăcit și eu,
Dezorientată și mult prea obosită,
pipăind ceva de care să m-agăț,
Pentru a lua, din când în când,
Câte o gură de apă amară,
Cu sufletul mai istovit,
Decât îmi erau aripile
Crescute într-o vară.
 
Și acolo, într-o liniște deasă
Și o noapte adâncă și grea,
M-am scuturat de ce n-am vrut să fiu;
În acea liniște adâncă de cărbune,
Am auzit ochii goi clipind,
Jucându-se-ntre genele negru-tăciune
Băltind în propria amărăciune.
 
Mi-am spus că spaima va trece,
Că nimic nu mă poate opri
Să sparg cu mâinile aerul rece,
Ținând între ele curajoasă 
cordul ce bate războinic
în ticăitul unui orlogiu
iubind, prin orele lungi
ce-n ani, domol, se preling.
 
Am stat pe loc din a străbate 
Cu trupul amorțit de cuvinte
și amintiri din inimă strecurate,
Cărarea ce subtil dorea să mă abată
Spre pământul cu marmură grea,
Ce plumb din nori și-ar fi scuturat
Direct în privirea mea,
Mărginindu-mi orizontul,
Oprindu-mi lumina.
 
N-am vrut. Și am devenit
plută cu brațe deschise
Ce peste potop se apleacă
Atinsă prin piele de vreme nefastă
Țintindu-și aproape sufletul
împroșcând, haotic, cu culori magnetice
În picturi suave, cu petice. 
 
N-a fost o luptă pe un câmp deschis,
Și loviturile n-au fost corecte;
M-am închis în dorința mea 
de a revedea câmpurile vii,
Pline cu bolți de trandafiri 
Care să-mi prindă-n ele sufletul,
Ferecându-l.
 
De aici și misterul vieții mele, 
De a supraviețui,
Și atunci când ceasul ticăie-n gol,
Devenind un foc ce arde ploaia
Neștiind ce mistuie-n a sa cale - 
O lumină sfidătoare 
Într-o noapte ce n-are sfârșit.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 7/2026

Sursa foto: https://www.stiridecluj.ro/divertisment/video-moment-superb-deasupra-somesului-fenomen-rar-de-migratie-un-stol-de-cocori-ne-a-adus-aminte-cat-de-frumoasa-este-viata-si-natura 

MOMENT DE REFLEXIE. APA ADÂNCĂ

 

Respiră, pentru că e important să o faci într-un mod corect și constant, atâta timp cât ești aici, cât ești om.
Trăim în valuri - uneori sub ele, alteori deasupra lor. Cred că tuturor ne e cunoscută viața ca un rollercoaster care ne poartă când în sus, când în jos; ce ne dovedește ființarea aici, pe Pământ, e tocmai respirația, care rămâne constantă, indiferent pe unde ne poartă valurile, până în punctul în care ne încheiem misiunea.
Apropo de respirație, era să mă înec când abia învățam să merg, de curioasă ce am fost de mică. Dar Cineva a avut alte planuri pentru mine. Cu siguranță, nu acela trebuia să fie finalul. Prin urmare, am continuat să respir.
Ideea acestui text mi s-a năzărit trecând pe lângă un grup de doamne care discutau aprins despre treburile casnice, inclusiv despre gătit și despre cât de consumatoare de energie sunt toate acestea. Zâmbeam în sinea mea, pentru că le percepeam aproape fioroase în unele momente – revoltate, obosite, de parcă viața le ajunsese până peste cap. Câteva clipe mai târziu însă, se afundau în detaliile pusului conservelor și în tehnica lor „secretă” de a găti te miri ce rețetă.
Am prins perfect firul discuției, pentru că una din cele patru era ca un lider al grupului, care repeta ideile principale cu glas sonor. 
Ador și eu să gătesc. E o artă. E o meditație. Dar important e să vreau, să îmi doresc să fac acest lucru de la sine putere și să nu simt că planează asupra capului meu datoria de femeie – aceea că trebuie să gătesc pentru că pur și simplu sunt femeie și se subînțelege ce aș avea de făcut.
Nu de alta, dar când mi s-a rupt turta*, am ales pixul, nu tigaia. Aceasta din urmă a devenit alegerea mea după vârsta de douăzeci de ani. Până atunci a gătit mama și ce bine mai gătea! Apoi am descoperit că îmi place și mie să fac asta, că mă relaxează și, uneori, are chiar un efect terapeutic. Colegele de birou îmi spun, mai în glumă, mai în serios, „mama tuturor checurilor”. 
Revenind la doamnele mele, ele păreau fioroase doar în clipa în care am prins firul discuției. Din depărtare vedeam doar un grup de femei blânde, aproape docile, ieșite la plimbarea de cu seară. Asta până s-au reunit și și-au dat voie să răbufnească.
Ei, într-un asemenea context, ideile aproape că m-au lovit în ceafă:
Nu există femei blânde.
Există femei îmblânzite.
Sunt femei care încă nu și-au descoperit potențialul sau care, dintr-un motiv sau altul, au renunțat la el. Când ea, femeia, devine conștientă de tot ceea ce poate, timpul și spațiul se dilată. Munții pot fi mutați din loc, doar cu puterea gândului, iar Universul poate fi cuprins în brațele ei, al femeii. Folosesc astfel de metafore pentru a sublinia ideea că aproape totul e posibil pentru ea.
Are prea multe de făcut și nu mai are răbdare cu inutilitatea sau banalitatea, ambele mari consumatoare de energie și prea puțin aducătoare de satisfacție, de mulțumire sau de împlinire.
Iar dacă în acel context de are prea multe de făcut întâmpină și constrângeri nejustificate – sau justificate într-un mod absurd –, atunci nu prea mai e loc de blândețe.
Pentru el – câteva cuvinte despre „sălbăticia” femeii
Femeia neîmblânzită rămâne autentică.
Este femeia care poate înțelege că acesta ești tu, cu tot pachetul tău și te va păstra exact așa cum ești. Nu va încerca să te dreseze, să te modeleze sau să te transforme – deci nu te va considera animal de companie, un pluș simpatic sau o plastilină colorată din care poate face forme după bunul plac. Te va iubi pentru că ești. Nu e ușor, pentru că ție îți revine sarcina să fii – să fii autentic, conștient, la rândul tău, de ceea ce ești și, bineînțeles, să vezi și să respecți ceea ce este ea.
Relația cu o astfel de femeie este un parteneriat. Un acord viu, ale cărui „clauze” pot fi modificate sau anulate doar prin consens. Pe lângă iubire, este vorba despre înțelegere, colaborare, respect și comunicare. Iar peste toate acestea se așază pasiunea. Pentru ea, inima ta bate și recunoaște frecvențe nepământene, iar frecvențele ei devin, în timp, frecvențele voastre – poate cea mai simplă și mai profundă formă de înțelegere dintre doi oameni.
Astăzi poate sta la cratiță, pentru că vrea, nu pentru că trebuie. Mâine poate fi la o cină luxoasă, mirosind a parfum oriental. Iar poimâine poate simți nevoia să stea singură, între patru pereți, fără tine, să asculte muzică și să doarmă, ca mai apoi să vrea să o ții în brațe și să nu-i mai dai drumul.
Viața alături de ea poate semăna cu o călătorie în Cosmos. Punctul de plecare este cert, dar destinația nu o poate garanta nimeni, exceptându-l pe El. Dar călătoria... călătoria este exact ceea ce căuta sufletul tău: posibilitatea de a cunoaște și de a te păstra așa cum ești, în drumul pe care îl ai de străbătut. Al tău drum, alături de ea.
 
Pe de altă parte, poți fi îmblânzitorul unei femei, sau poți alege ca parteneră o femeie deja îmblânzită.
Cu o astfel de ea, drumul este oarecum sigur. Omenirii îi place să creadă în certitudini, nimic de condamnat. Starea de confort creează o siguranță în care și aparența crede, atât e de dens vălul ce acoperă vederea, iar mintea se simte bine în această stare „călduță”, în care ar fi de preferat să nu se întâmple nimic, iar apa să curgă… lin. Mintea nu vrea să vorbească despre efemeritate, relativitate și nepalpabil. Ar reprezenta prea multe bătăi de cap într-o lume și-așa sufocată de „taskuri”.
O astfel de viață poate fi drăguță, iar tu poți fi mulțumit în ea.
Din castelul tău de nisip, marea este mai mult privită și încercată doar timid, cu vârful degetelor, pentru că lipsa ei de orizont, revărsat în libertate, sperie.
Știu, marea poate părea fioroasă, sălbatică și de nestăpânit... 
Asta o și face atât de specială.
 
Pentru ea – câteva cuvinte despre tine, de ce ești atât de specială
Și totuși, unele femei aleg să rămână în apa adâncă, chiar dacă asta înseamnă ca cel mai bun partener de drum lung să le fie propria persoană, iar oamenii în care au încredere să poată fi numărați pe degetele unei singure mâini.
Să rămâi autentică presupune și asta: să cobori în ape adânci și să stai acolo, singură; să explorezi adâncul apei și, odată cu el, propriul tău adânc, iar, pentru o vreme, să alegi să rămâi acolo.
La început simți că nu ai aer, că nu știi să respiri în apă – altfel decât prin inundarea plămânilor. Dar, odată ce apa te cuprinde cu totul, descoperi că și primul gând a fost tot o relativitate. Aerul. Ce este, de fapt, aerul? Cine sau ce ești tu?Care îți e rolul în întregul proces numit ființare?
Rămânând acolo, răspunsurile încep să vină singure. Înțelegi până și rostul oxigenului, relația lui cu materia care te îmbracă. Știi că ești mai mult decât ea. Iar nevoia de a respira se domolește încet, până când aproape că dispare.
Ai lăsat în urmă condiționările. Apoi și desaga în care le purtai. Nevoile. Barierele. Tot ceea ce doare. Nenumărate haine, programe, mantre ce sună bine, dar ce nu-ți aparțin, nu te vindecă.
Abia atunci începi să vezi legăturile fine care te țin și încotro duc ele – sunt ca pânzele de păianjen, atent țesute și spectaculoase. Îți faci o idee... îți mai faci și alte idei și înțelegi ceea ce ai de înțeles. Apoi alegi să te întorci la suprafață, acolo unde vei respira și tu, așa cum o fac toți, iar ei respiră, așa cum respiri și tu.
Știi că poți coborî oricând în tine. Oricând vrei. Poți merge mai departe pe drumul pe care ai început doar să-l pipăi. Dar ai și obligația să nu uiți că, deocamdată, ești om, atâta timp cât încă respiri.
Astăzi plutești în relativ, atât de conștientă, respirând, pentru că tu ai ales!
 
*la vârsta de 1 an, la fetițe, obiceiul ruperii turtei este un echivalent cu tăierea moțului la băieți. După ruperea turtei, fetiței îi este așezată în față o tavă cu mai multe obiecte simbolice (pot fi bani, instrumente de scris, chei, etc.). Primele 3 obiecte pe care le alege aceasta indică, simbolic, viitoarele ei preferințe sau ocupații în viață. Pentru detalii frumoase legate de acest eveniment, accesați site-ul https://petitecoquette.ro/cand-se-rupe-turta-la-fete/

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 7/2026

POATE FI ETERNITATE

 

Mai mult decât o viață.
 
Atât mi-am spus, 
când le-am surprins 
mâinile îmbătranite
ce-și căutau sprijin 
una într-alta,
prin șuvoiul ploii 
ce se scurgea de pe umbrelă.
 
În acest context, mintea sau inima,
mi-a pus întrebarea 
dacă pentru ei să fie, oare, 
de-acum eternitatea? 
Să se găsească și prin alte vieți,
să-și vadă ochii limpezi 
prin toate stelele cerești? 
 
Cum or fi fost ei,
cu ani în urmă? 
În ce zi, din ce an și-n care viață
s-au zărit prin a lumii ceață 
pentru prima oară, 
semnând convenția 
pentru lumea pământească,
pentru ce aveau să-și săvârșească? 
 
Cum o fi să simți
că dintr-un anumit punct 
poate nedefinit 
dar cert, ca declanșare 
începe o altă eră, 
pentru eternitate? 
Și de ce, oare, mâinile lor
și-au dat timide întâlnire 
în ploaie, astfel încât 
privirea mea să le surprindă?

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 6/2026

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/hand-texture-love-couple-romance-7566739/

ATÂT DE LUNATICĂ

 

Doar noaptea va răspunde 
Întrebărilor mele,
Dăruindu-mi visele 
Ce-mi vor scormoni în suflet
În zilele ce-mi vor găsi urma.
 
De m-aș ascunde de lume
În cel mai des codru pe care l-aș găsi, 
Privirile goale m-ar ajunge 
Precum umbrele groase
Și nepământești.
 
Nu m-aș mișca din fața lor
Ci le-aș ține piept mai stoic 
Decât crezi tu că aș putea;
N-am fost înțeleasă, pare-se
C-aș putea rămâne,
Și goală-n simțiri,
Dreaptă, în fața ta,
 
În același codru 
În care până mai ieri
Mă puteam oglindi în mine,
cu fața întoarsă spre lună
Și cu stele multe
În privirea ta,
Goală și pe atunci,
Doar eu - lunatică de fel,
Credeam că e atât de ușor să zbor
Mai departe de stele și de lună,
În adâncul inimii tale - 
Lunatică credulă.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 6/2026

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/insect-butterfly-wings-hand-fauna-7310563/

VISUL UNEI NOPȚI DE VARĂ

 

Știi care ar fi, în viziunea mea,
Visul dintr-o noapte de vară?
 
Cerul să se vadă 
ca fiind atât de aproape,
Încât să am impresia 
Că trebuie să-mi întind brațele
Spre a-l susține;
 
Și de-ar fi ca din bolta sa 
Să se scuture, totuși, vreo stea,
Aș ține-o strâns, la pieptul meu,
Aducându-mi aminte de ochii tăi.
 
Să-mi adie vântul cald prin păr
Și din când în când,
Câte o boare mai răcoroasă
Să-mi gâdile pielea adormită
Sub acea boltă cerească;
 
Aș mai vrea să respir adânc
Și apoi tot mai încet, treptat, 
Până când departe voi pleca
În adâncimea lumii,
Cu ochii larg deschiși
Spre a căuta și a găsi,
Ce inima mea își va dori.
 
Dar până acolo, mi-ar plăcea
Să am în jur concert de greieri
Și licuricii să-mi lumineze calea -
Minunății atât de simple
și dragi sufletului meu;
 
Atât aș cere să mi se dea:
Răgaz, spre a înțelege,
Spre a lăsa și pentru a nu uita,
Să am puterea să schițez 
doar zâmbet, în aduceri aminte. 
 
A fost toamnă, a fost și iarnă,
Urmate de o primăvară,
Care s-a topit în liniște
În visul unei nopți de vară,
Iar el, visul, a plonjat 
cu dorul în tandem
în versurile prezentului poem.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 6/2026

Sursa foto: https://pixabay.com/illustrations/girl-boat-moon-dream-fantasy-sky-5609011/