Dacă
sufletul meu Ar
fi în formă de patrulater, Atunci
dintr-un colț al său s-ar
auzi un suav ecou ce-mbracă
haină de cântec, ca
o damă elegantă, în
sacou, pantofi cu toc și
dres cu plasă. Acordurile
de chitară Plutesc
deasupra petalelor Unei
flori de trandafir, Răscolind
dulceața unor clipe Din
amintiri îndepărtate, Amorțindu-mi
degetele și Umplându-mi
mintea cu șoapte. În
sufletul patrulater Ecoul
e ca o vorbă parșivă Lăsată
aievea în deșertul aerului Să
lovească-n fiecare colț Și
ca o făptură răzvrătită Se-ntoarce
să răscolească În
multiple feluri, Inima
nepregătită. Iar
inima nepregătită Determină
făptura umană Să-și
țină unghiile înfipte-n margini Și
să dea din picioare, Într-o
viață caducă Dulce
și amară.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 5/2026
Într-o
liniște cosmică am
avut o revelație mai
scurtă ca o clipă, în
care m-am micșorat și
apoi din mică am
devenit lumină din
care priveam spre
pretutindeni, simțind
prea firesc cerul,
ce se dizolvă-n apă, iar
apa, scurgându-se-n aer, devenind
eter, pe
care îl absorb când
îmi mângâie ochii prin
razele lunii, redându-mă
nopții cu
el, galopându-mi prin corp, expirat
în salteaua ce
nu-mi mai e pat, ci
un loc aparte, ce-mi
ține plămânii dilatați. Iată
cum cerul îmi
circulă prin vene și
îl port în sânge, cu
cerbicie, ținându-mi
viața-n trup, pe
acest pământ, cât
va fi să fie.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 5/2026
Cam așa ne trece viața – Noi, pășind regular, Respectând un ritm, În care fericirea e o urare Ușor abstractă, Ca un zgomot de fundal. La fel stă treaba și cu
iubirea: Tânjim la ea, o idolatrizăm, O scriem prea ușor, Apoi prin vorbe o spurcăm, Dându-i pasiunii haine prea
mari, Neajustate de un croitor. Iubirea cere drept tribut Adevărul ființei care ești: Să fii onest, să fii curat Atunci când o împărtășești; Iar de o simți în suflet, Nerevendicată, Jertfă pentru ea îți va fi Truda în singurătate, Pentru a contempla adânc La ale lumii concepte Și de a-ți întoarce pielea Pe ambele ei fețe. Chiar și în cel mai crunt
dezechilibru, Viața își va găsi un ritm
aparte; Pentru că te așează-n ea Și de nu te reechilibrezi chiar
tu, Bucățică cu bucățică, Vorbele dulci și suave Vor fi doar zgomote-n surdină, Nerecunoscute de inimă. Și atunci da, Se justifică, pesemne, Când unii spun că doar atât s-a putut; Lumea e o creație care cere, Te vrea complet, te vrea mult, Te cere de tribut. Adesea, ce simt e antiteză, Forțându-mă să stau Mai mult în anamneză.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 5/2026
Sufletul este cu mult mai complicat și mai inaccesibil
decât trupul. El e, ca să zic așa, acea jumătate a lumii care există numai în
măsura în care omul devine conștient de ea. (...) C.G. Jung - Amintiri, vise, reflecții
- consemnate și editate de Aniela Jaffé În acest text este vorba despre
evoluție. Despre creștere, alegere, cădere, reconstrucție. Dar până la acestea,
punctul de pornire a fost nimicul. Căci da, am fost nimic. Am fost nimic în punctul zero
al existenței mele, iar azi... Azi sunt mai mult decât poate pricepe și admite
mintea. Mărturisesc că a fost crunt să
privesc într-acolo, în zero, agățată de „acum” prin câteva fire neînțelese. Ce
poți simți fiind o non-creație, un nimic? Durere. Pentru a ajunge acolo, inima mi
s-a dizolvat în neant, am trecut prin planuri, ca și cum aș vizualiza foile de
ceapă și m-am trezit fără aer, fără respirație, fără corp. Mă durea enorm să nu fiu și nu înțelegeam de ce doare,
dacă nu am la ce să mă raportez. În vis, nu știam că am fost om, că am iubit și
că am fost iubită, că m-am hrănit, că am creat; nu știam nici ce înseamnă să
îmi potolesc setea, sau să gândesc, ori să mă doară carnea de pe mine, ori să-mi
fie rupt sufletul în bucăți. În momentul zero al creării
mele, nu știam toate astea, dar mă durea, fiind descompusă atât de mărunt încât
să nu pot fi adunată nici măcar pentru a fi ceva infim. Exista totuși o chemare, de
parcă conștiința era separată de mine și mă aștepta într-un alt spațiu. De
acolo, mă chema, prin glasurile altora, însă nu știam ce e și nici ce mi se
întâmplă, nici cine sunt ei. Abia atunci când am simțit o
spaimă care mă rupe, am trecut de la momentul 0, la momentul 1: o biată fărâmă,
plutind aievea prin haos, care nu pricepe nimic din ce i se întâmplă, încotro se
îndreaptă și de ce o face. Treptat și mai blând, am parcurs „foile de ceapă” în
sens invers și mi-am înfipt unghiile în brațe, luându-mă în brațe, iubindu-mă,
ca fiind creația Lui. Acesta a fost o realitate, printr-un
vis. Dar nu sunt convinsă că a fost doar un vis. Nu a fost nici coșmar. Am fost
eu, lipsită de prețuire. Nimicul ce am putut fi cândva,
contează atât de mult azi! La ce m-aș putea raporta pentru a-mi iubi și aprecia
fiecare celulă din tot ceea ce sunt, dacă nu aș ști cum e să fii nimic? Ce suntem noi, fiecare în
parte, dacă nu cele mai mari realizări ale noastre? Și dacă simți că nu ești,
de ce nu ești? Dacă ești nimicul altuia, fii
totul pentru tine! Dacă ai fost nimic cândva, fii totul acum! Te meriți. Tu
meriți. Contezi! Prețuiește-te, iubește-te și
fii liber, în tot ceea ce îți datorezi să fii. Azi ești o ființă superioară
celei din noaptea adâncă a neființei. ----- Urmarea acestei adânciri în
visare... Nu aș schimba nimic. Nu aș vrea
altă culoare a ochilor și nici trup perfect, să-l văd doar pe acela și nu pe
mine. Aș alege aceiași oameni, aș
face aceleași greșeli și aceleași fapte bune. Aș alege să sufăr, să plâng, să
urlu, să mă dau cu capul de pereți pentru a aprecia momentele senine, oamenii
care mă iubesc și propriul zâmbet. M-am născut atât de imperfectă
într-o lume atât de modelatoare, încât e necesar să fiu zdrobită, adunată și
reconstruită pentru a-mi purta cu mândrie capul pe umeri, cu tot ceea ce este
în el. Dacă societatea „cere”
dezgolire, aleg să mă umplu cu tot ceea ce am nevoie pentru a cântări mai mult
în lumea asta. Să atârn ca plumbul, când alții plutesc. Iar dacă e adevărat că toți
avem o sosie pe undeva, eu n-aș vrea s-o cunosc. Mi-a luat atât de mult timp să
ajung la mine, încât nu mi-aș irosi energia să o descopăr pe ea. Mi-ar plăcea ca fiecare dintre
noi să-și investească această energie măcar în propria (re)cunoaștere. Ar fi
minunat să știm exact ce privim în oglindă. Iar atunci când suntem jos... jos,
de tot, să fim motivul real pentru care viața să merite a fi continuată și
reorganizată. Cea mai mare ignoranță e să
aștepți ca magia să vină din exterior. Cândva,
credeam și eu în unicorni. Apoi am învățat, pe propria piele, cât de mult costă
ignoranța, subaprecierea. Nerecunoașterea. Am primit darul de a mă întoarce în
punctul 0 al existenței mele pentru a conștientiza nimicul. Abia atunci am
înțeles cât de mult sunt acum. Abia atunci mi-am îndreptat, cu adevărat, cea
mai sinceră recunoștință către El.
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 5/2026
Ferestrele tăcute Ascund o dezmierdare surdă, A unui trup gol, Atât de gol, încât e mai aproape De dematerializare Și atât de departe De o viață-n revelație. Un trup peste care se așează Goliciunea profundă – Aceea ce mătură tot, Ca o furtună, Aruncând cu bucăți de lut În tot ceea ce apucă... Și când el, trupul, Rămâne mai gol ca goliciunea, Se va așterne-n tăcerea Cea mai adâncă, Nemaizărind lumină Prin ferestrele opace Din prăpastia în care zace. Atunci el, trupul, Se va ridica spre a-și croi Cu degete tremurânde Veșmânt, dar nu spre a se ascunde, Ci pentru a-și îmbrățișa trupul, Prin tot timpul trecut, Descoperindu-i armonia, Astfel încât noul glas Ce-și cântă cântecul, Să treacă prin ziduri și ferestre. N-a mai vrut acolo; căci nuditatea e rece, goală. Nuditatea doare.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 4/2026
Presupun
că fiecare respirație, chiar
și sacadată, ar
trebui tratată cu
entuziasm inepuizabil; De
asta ar trebui să
ne amintim cât
e de importantă fiecare
clipă, furată
de timp. Am
ales și reales Să
iubesc fără explicații …
acea clipă din zi Când
soarele arde-n apă, Iar
seara își întinde mrejele Tentaculele unei nopți în devenire; Preț
de câteva momente în
aceeași apă luna
se oglindește privind
chipul soarelui ce
n-o mai alungă. De'
nu s-ar pune praful peste
slovele scrise-n amurguri, ce-mi
ard sufletul, Poate
că-n bătaia timpului ne-am
putea opri pașii doar
pentru a fi alături, sau
stângul unuia în
fața dreptului altuia, Creând
umbre-n răsărituri! Dacă
mi-aș rupe-n două existența într-una
aș avea ochii verzi și
obrajii arși de soare, pistruiați,
pe alocuri și
părul roșcat, răsfirat, asupra
portretului pe
care mi-l pictez pentru
cealaltă viață, Dintr-o azi. Azi,
pictez și doi
pași în spate mă ajută să-mi
adâncesc irșii căprui și
tenul măsliniu, într-un
episod hilar din
care nu mai înțeleg nimic; Și
atunci pictez orice, dar nu pe mine, nu
pe mine, cu părul castaniu, liber
și rebel, O eu, creată, la rându-i, în
cealaltă… Cum
aș putea fi completă, Cu
o sciziune sufletească Pe
care o tot port după mine Prin
lumi conceptuale?
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 4/2026
În
seara de 16 mai, în spațiul încărcat de istorie și eleganță al Palatului
Culturii din Târgu Mureș, a avut loc cea de-a doua ediție a
Galei Autenticita, eveniment organizat de Asociația Culturală Olympia, Olyimpia
Models Romania și Consiliul Județean Mureș - un proiect cultural și creativ
care își propune să aducă împreună designeri vestimentari, artiști și iubitori
ai frumosului, într-un cadru dedicat autenticității și expresiei artistice
contemporane. Încă
de la intrare, invitații au fost întâmpinați de universul vizual creat de
artistul fotograf Alexandru Moldovan, cunoscut publicului sub numele de Alex
Ovex. Expoziția sa fotografică a deschis simbolic gala, oferind o incursiune
sensibilă în estetica feminității și a identității asumate. În centrul
imaginilor s-a aflat Carmina Cotfas, câștigătoarea concursului Miss Universe
România 2021, fiind implicată direct în organizarea evenimentului.
Dincolo
de expresia artistică a imaginilor, proiectul fotografic semnat de Alex Ovex a
evidențiat și dimensiunea profesională a fotografiei. Pornind de la concepția
că fotografia nu e doar imagine, ci
legatura dintre cel care privește și cel care se lasă privit, artistul
explorează prin obiectiv nu doar estetica vizuală, ci și procesul interior al
modelelor sale, transformând ședința foto într-o experiență de redescoperire
personală. Publicului i-au fost prezentate și două lookbook-uri conceptuale
dedicate Carminei Cotfas și Ioanei Iliescu - albume ce depășesc ideea clasică
de portofoliu și devin adevărate declarații despre identitate, încredere și
autenticitate feminină. Dacă în imaginile Carminei se remarcă naturalețea
femeii care domină și îmblânzește camera prin expresivitate și siguranță de
sine, universul vizual al Ioanei Iliescu surprinde procesul unei metamorfoze interioare,
al unei feminități care se descoperă și se afirmă treptat. Gala
a fost prezentată de Cosmin Criste, care a subliniat de la început ideea
centrală a evenimentului: întâlnirea dintre modă, artă și autenticitate,
într-un spațiu dedicat creativității. Ulterior l-am remarcat și în postura de
model în cadrul prezentării Pasha men’s wear. Primul
moment artistic a aparținut tinerei Salomeea Nicoară, gimnastă de performanță
în vârstă de 11 ani, care a impresionat prin grație și disciplină scenică,
revenind cu încă un moment și spre finalul evenimentului. Deschiderea
prezentărilor de modă i-a aparținut tânărului designer Tudor Halațiu, cu
colecția „Fool Me Once SS 2026”, construită în jurul ideii de renaștere, curaj
și redefinire a identității. A
urmat apoi prezentarea Olympia Models România Kids cu ținutele create de Dorina
Cotfas, dedicate noilor generații de modele, fiind expresia inocentă a eleganței. Colecția
„Lumina ascunsă”, semnată de Mia Ardelean, a mizat pe puritatea albului și pe
ideea unei eleganțe construite prin echilibru și control, în timp ce Maria Surd
a prezentat „Imperial Glow”, un manifest dedicat femeii puternice, sigure pe
sine, care își poartă grația cu rafinament. O
apariție conceptuală aparte a fost colecția „No Skin”, realizată de Mekker
Alice, unde estetica sculpturală a devenit limbaj pentru fragilitate,
vulnerabilitate și forță feminină. Mai
apoi, momentul violonistic oferit de Szabo Sara a adus publicului o clipă de
introspecție și emoție pură. Evenimentul
a continuat cu prezentări variate, de la colecțiile dedicate copiilor semnate
de Rodica Pușcaș și magazinul Juveline, până la creațiile sofisticate ale
Amaliei Florea, inspirate din ideea visului feminin și a magicului. Unul
dintre cele mai puternice momente ale serii a fost colecția „Sculpturi în
lumină”, semnată de Claudiu Lungu, inspirată de operele lui Constantin
Brâncuși. Rochiile au urmărit linia corpului asemenea unor sculpturi vii,
într-o estetică unde romantismul și arta s-au întâlnit într-un firesc natural. De
asemenea, elevii designeri Colegiului Național de Artă (Radu Miruna, Rus
Marina, Ungur Sunamita, Ercsey Anna, Halațiu-Roman Anne, Budai Anita, Dászkel Blanka,
Marton Lilla și Kiss Ajna) coordonați de profesoara Cocis-Demeter Evelin, au
demonstrat că sensibilitatea artistică și atenția pentru detaliu continuă să
definească noile generații de creatori. Colecția
„All About Eve”, semnată de Loredana Curea, inspirată din iconografia
bisericilor maramureșene din secolele XVIII-XIX, a propus o reflecție asupra
identității feminine, asumarea și depășirea normelor sociale. Simbolul
șarpelui, prezent recurent în creații, a devenit metafora recunoașterii de
sine. Au
urmat accesoriile elegante prezentate de Mala Leather Studio și colecția
vestimentară „The Art of Bloom”, realizată de Simona Șpan, unde florile
supradimensionate și materialele fluide au construit o imagine a feminității
delicate, dar puternice. Eleganța
masculină a fost reprezentată prin colecția Pasha Men's Wear, axată pe
rafinamentul croiului clasic reinterpretat modern, iar închiderea serii a
aparținut colecției C&Y by Cristi și Yuliia Toma — o adevărată simfonie a
albului și a eleganței feminine, desfășurată pe acordurile muzicii
compozitorului Ludovico Einaudi. Finalul
galei a fost marcat de momentul pianistic susținut de Natalia Negruț, o
încheiere delicată și profund emoționantă pentru un eveniment în care moda,
fotografia și arta au demonstrat, încă o dată, că autenticitatea rămâne cea mai
puternică formă de expresie.
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 5/2026
Joi,
7 mai 2026, în sala Studium Hub din Târgu Mureș, a avut loc vernisajul
expoziției semnate de trei pictori sângeorzeni: soții Magyari Iuliana și
István, alături de doamna Marin Iuliana. Evenimentul
a fost prezentat de doamna Moldovan Irén, persoană activă în cadrul
manifestărilor culturale organizate în comuna Sângeorgiu de Mureș și nu numai,
o constantă susținătoare a artei și a culturii locale. De
asemenea, primarul comunei Sângeorgiu de Mureș, domnul Sófalvi Sándor Szabolcs,
a fost prezent încă de la începutul vernisajului, adresând câteva cuvinte celor
prezenți și exprimându-și susținerea față de cei trei artiști. Cu umor și
căldură, domnia sa a mărturisit că ar merge oriunde pe harta lumii acolo unde
artiștii sângeorzeni i-ar dori prezența în asemenea momente speciale. Fiind
invitată să particip la acest eveniment și să iau cuvântul, am avut bucuria de
a-i felicita personal pe artiști, pentru operele
lor, pentru sensibilitatea și emoția transmise prin fiecare lucrare, dar și
pentru talentul lor desăvârșit. Am
admirat tablouri florale de o fragilitate vie și aparte, peisaje și portrete
purtând o tăcere profundă și plină de sens, lucrări grafice devenite simboluri
ale unor trăiri interioare, dar și creații abstracte care nu se explică, ci se
simt - în abstract, poți fi ceea ce îți dorești, poți înțelege ceea ce alegi,
fără nevoia vreunei explicații. Programul
artistic a fost întregit de intervențiile emoționante ale doamnei Corina
Ceaușescu și ale preotului-poet domnul Baricz Lajos, precum și de cântecele
pline de energie interpretate de domnul Szántó Árpád. Expoziția
poate fi vizitată până în data de 30 iunie 2026, la Studium Hub, str. Bolyai
nr. 15 (subsol), Târgu Mureș.
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 5/2026
„Nu suntem obișnuiți să ne vedem
sinele cel adevărat (...). Chiar și în fața unei oglinzi ne ajustăm trăsăturile
astfel încât să corespundă așteptărilor noastre”. Abraham Verghese - Legământul apei
Oglinda mă reflectă doar pe mine. Totuși,
nu sunt doar eu cea care scrie. Adesea am impresia că alții își strecoară
cugetările prin mine, din alte vieți, sau că încearcă să-mi potolească
sufletul, șoptindu-mi prin gând ori prin instinct.
Dacă nu am luat-o pe arătură, cum se
spune în popor, atunci pot admite că e plăcut să simt că, atunci când mă retrag
din lume pentru a scrie, nu sunt singură — așa cum mă simt uneori chiar în
mijlocul ei.
Ar fi, poate, egoist să susțin că
ceva îmi aparține cu adevărat. Fiecare gând, fiecare cuvânt, fiecare simțire
sunt rodul unor întâlniri, al clipelor de singurătate, al plenitudinii, al
dorului. Nu sunt singură pe acest pământ. Și nici dincolo de el. Cred asta,
pentru că deși unele suflete dragi mie s-au dus deja dincolo de privirea mea,
încă simt conexiunea cu ele. Mai cred și în ideea că suntem interconectați, atât
noi între noi, cât și cu tot ceea ce ne înconjoară, văzut și nevăzut.
Când mă
simt cel mai aproape de mine?
- răspunsul la această întrebare m-a îndemnat să continui ceea ce fac, de-a
lungul anilor. Apropo de asta, poate nu e ceva de laudă, dar nu-mi știu
poeziile pe de rost. De fapt, nici măcar una. Cât despre scrieri - după un timp
mă minunez de propriile articole, ca și cum nu mi-aș recunoaște cuvintele. Am
mai menționat acest aspect: scrisul este terapia mea, eliberarea mea. Nu am de
ce să mă întorc prea des asupra a ceea ce
a trecut.
În legătură cu titlul acestui
articol, mi-am imaginat un haos adânc al scriitorului: cum ideile îi vin ca
fulgerele pe un cer roșiatic, întunecat; și cum ele — cuvintele — pot apune
atunci când un scriitor abia învață să trăiască, cât încă n-are experiență și
nu le poate gestiona, pentru că încă „n-a murit destul”. Cuvintele… pot pieri
în fața nimicului sau pot renaște la auzul unui tril dintre copaci, acolo fiind
un suflu proaspăt. Acolo e respirația unei vietăți care îl face pe om să
vibreze, până în adâncul celulelor sale. Mai departe, ceea ce numim „inspirație
adunată” trebuie gestionată către scriere, pentru a nu se pierde, pentru a fi
salvată.
Scrierea, odată săvârșită, depășește
viața omului. Și totuși, punctul său de pornire este chiar în viața de om, efemeră,
adesea ca un gând: rapidă; poate fi apăsătoare sau ca o izbucnire a inimii, o
flacără ce mistuie și apoi reclădește ființa, având la îndemână matricea umană.
Deasupra oricărei scrieri, versurile
mi se par sublime. De multe ori, ele nu sunt despre lapte și miere, ci sunt
despre pașii care lasă urme în noroi și devin artă pentru inima cuiva. De-ai
ști câte „tablouri” de acest fel am „pictat”, deocamdată pentru propria inimă.
Carl Gustav Jung declara, în opera Amintiri, vise, reflecții consemnate și
editate de Aniela Jaffé, că „Viața mea este povestea unei realizări de sine a
inconștientului”. Nimic nu e cert, nimic nu e clar și suntem mai aproape de
adevărul nostru atunci când reușim performanța să ne îndepărtăm de ceea ce
suntem învățați și plonjăm în inconștient, fără prejudecăți.
Totuși, un text, un poem, are
puterea de a rosti ceea ce porți în privire — tu, cel ce scrii. Eu. Scrierea
cuprinde ceea ce nu spun și ce mă apasă, acel ceva ce nu mă lasă să respir. Dar
nu tot. Rămâne mereu o sămânță, care va încolți și se va dezvolta mai târziu.
Pentru moment, scriind, multe opreliști se strecoară în aerul ce îmi iese din
plămâni, eliberându-i. După fiecare cuvânt scris, respir altfel.
În fond, casa scriitorului este
sufletul său tainic. De aceea îți poate zâmbi, când în interior totul se
fărâmă. Să nu-l crezi, totuși, până nu încerci mai întâi poarta către
interiorul lui. Poate zăvorul nu e tras. Și atunci ai putea ajunge să-l cunoști
cu adevărat.
Adu-ți aminte că oglinda nu reflectă niciodată totul... Poate
nici viața mea, poate nici ceea ce îți spun.
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 4/2026
Prima bunică care s-a întors acasă, fără drept de apel. Hotărâtă și deschisă necunoscutului. De ce? Pentru că avea ceva ce nu au mulți: credință adevărată. Simțea că momentul ei este aproape și, cu toate acestea, a rămas vie până în ultimele clipe — recunoscătoare pentru fiecare vizită, pentru fiecare telefon, pentru fiecare înghețată cu frișcă, pentru fiecare respirație.
Trecerea ei a fost rapidă, ca un fulger într-o ploaie torențială de vară.
Alții aleg să moară, puțin câte puțin, în fiecare zi, deși au toată viața înainte. Ea a fost vie 84 de ani. Văduvă, 34 de ani. Cândva, croitoreasa satului. Mamă a trei băieți, fiecare dăruindu-i nepoți. Iar eu, nepoată, i-am făcut cunoștință cu cel pentru care avea să fie străbunică în următorii opt ani. Și-a îndeplinit și acest rol într-un mod exemplar. Mamaia mea a devenit și mamaia lui — și s-au iubit mult. Știu asta.
Cu vocea ei puternică și clară, a cântat în biserică. A fost apreciată de preotul satului și iubită de vecini — vecini care i-au fost alături la bine și la greu, până în ultimele clipe. Vecini care acum își păstrează porțile deschise pentru mine, căci a ei rămâne închisă.
Am fost copila ei dragă. M-a iubit enorm. Am fost fetița pe care nu a avut-o, fetița care a crescut și care a început să pășească în lume. Fetița pentru care a stat în genunchi să se roage — la examene, în încercări, în toate hopurile vieții.
Femeia minunată care a fost a stat mult în genunchi pentru mine — ca bunică, dar și ca prietenă. M-a înțeles repede. Uneori nici nu trebuia să-i spun totul; știa mai mult decât credeam. Și pentru orice, se ruga, convinsă că El, Doamne, știe mai bine decât noi care ne este rostul în lume.
Nu degeaba slujba de azi a răsunat deasupra satului Râciu. Ne-a răscolit pe toți în adâncuri și ne-a ridicat inimile mai aproape de cer.
Cred că despărțirile, de orice fel — nu doar cele prin moarte — lasă goluri. Goluri care nu pot fi umplute cu nimic. Rămân acolo, și învățăm să trăim cu ele.
Uneori, aceste despărțiri sunt alegeri — poate e mai bine cu un gol în suflet decât cu o amăgire. Alteori, pur și simplu vin… dar la fel vine și o nouă zi în care deschidem ochii, având datoria să-i umplem cu bucurie și iubire, oricât de dureroase ar fi golurile ce se izbesc unele de altele în interiorul nostru.
Pe o bancă de ciment, cu genunchii adunați sub
bărbie inspir, îmbătată de briza mării și cu ochii pierduți în malurile ei, în care-și sparge valurile;
Admit că îmi smulge câteva gânduri pe care ele, valurile, mai neastâmpărate ca sufletul meu, le vor dulce departe, în adâncuri.
Sub cerul ce nu se termină în ochii mei și nici sub fruntea ta, îmi simt stomacul atât de mic ca strâns într-o curea devenind eu, toată, un corp mișcător, plutitor, în maya... Sub pălăria acestei idei, cerul capătă contururi noi și culori aproape ireale, ce se potrivesc cu tot
pământul cu ale sale margini curbate, strângând laolaltă emoție iubire, iluzie și naivitate. Apa spumegă la picioarele mele, prelungindu-se leneș pe sub banca de piatră, trăgând după ea, spre a fi duse în larg nisip, gânduri răzlețe și frânturi din inima mea. În lateral, în dreapta, o barcă se izbește de ponton, asemănând sunetul ei ritmic cu un geamăt de om.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 3/2026
Când scriu Îmi vărs gustul Demi-sec și aroma Într-un pahar Cu picior înalt. Licoarea mea, Mocnește în suflet Și se reglează-n grade și tărie Odată cu anii Ce mă trec. Te privesc cu euforie. E adicție naturală Pofta de a fi constrânsă Într-un elegant pahar, Pe pereții căruia Să-mi las picături armonioase din suflet. Dar din inertie Mă așez pe raftul Vinurilor vechi, cărămizii Cu reflexe arămii Din care să te pot privi, În continuare, Păstrându-mă-n savoare. Mă parfumez în mure Și coacăze negre, Și mă îmbăiez lent În tutun și cedru, Doar pentru a fi În această lume Și să mi se așeze praful Pe umeri, Pentru a mă ancora în ea, Și a-mi da răgazul necesar Pentru a memora, Pentru a nu uita.
Poezie publicată în Revista CADRAN,
Jurnal mureșean, nr. 3/2026
Iată-mă în fața unei coli de hârtie.
O pot privi din două perspective: fie aceea că este goală, fie că este atât de
plină de alb, încât o văd ca fiind lipsită de mesaje pentru mine, pentru că nu
o înțeleg.
Dacă e goală-goală, îmi revine
sarcina de a o umple. Deși îmi place să scriu, să desenez și nu duc lipsă de
imaginație, mâna îmi tremură cu creionul între degete. Ce să aleg să fac mai
întâi? Dar după aceea?
Dacă e atât de plină de alb încât mă
apasă și nu-i mai disting mesajele — fie sub formă de litere, fie de desene —
atunci, înainte de a construi ceva nou în ea, va trebui să curăț ceea ce
conține. Poate nu tot. Poate rezonez cu ceva de acolo și aș vrea să păstrez
acel lucru și pentru următoarea creație, care ar fi, de fapt, o transformare a
primei.
Dar cum fac să văd prin atâta alb, astfel
încât să știu ce e bine și ce e frumos să păstrez? Până unde poate merge
ștergerea, deci curățarea înscrisurilor inițiale?
Și dacă ar fi să compar coala de
hârtie cu viața mea, atunci aceasta din urmă este prima, sau este o
transformare continuă a celei care a fost cândva cea dintâi?
Dacă aș fi la prima viață, ar
însemna că n-am mai fost înainte și că acum, în sufletul meu, se pun primele
cărămizi din fiecare construcție care îl alcătuiește. Mi-am propus să reflectez
mai adânc despre ce înseamnă a fi nimic și asta va fi o scriere diferită, pentru
că merită din plin toată atenția mea.
Totuși, conștiința îmi sare peste
această ipoteză, considerând că am trecut deja de această etapă și, fără exces
de ego sau altele asemănătoare, o agreăm (noi, împreună) pe cea de-a doua:
aceea că, periodic, ciclic, are loc o epurare a peisajului, păstrându-se
aproape mereu câte ceva, reclădindu-se, cu mai multă trudă.
Uneori, și baza trebuie restaurată; aici
lucrurile se complică: durerea e cu atât mai mare, cu cât lucrul se săvârșește
în adâncurile ființei.
Când procesul e de regres, se
lucrează la cauză, la vindecarea bolii, pentru a readuce o bază solidă în
prezent; apoi, în acest prezent, poate avea loc evoluția sănătoasă și
armonioasă a sufletului meu.
Ei, dar până la acest „apoi” există
un interval, o distanță care cere multă energie și intenție în această
direcție. Iar ele nu pot apărea fără momentele-cheie de reculegere.
Acestea nu sunt „zen”. Nu se servește
cafea călduță și nu plutesc pe norișori, în timp ce în jurul meu zboară
unicorni. Din contră: sunt momente de trântă — la figurat vorbind — dar care
cam așa se simt la nivel fizic, până aproape de epuizare mentală.
Viața e o muncă perpetuă. Muncim,
desigur, în funcție de serviciul pe care îl avem, dar cea mai importantă muncă
suntem noi. Când am conștientizat asta, nimic nu a mai fost greu la propriul
serviciu — știam că munca cu mine este mult mai grea, pentru că nu mă văd
printre atâtea desene și înscrisuri vechi. Adesea nu știu până unde pot intra
cu radiera și de unde îmi pot lăsa imaginația să reconstruiască.
Atunci intervine ghidajul, care sună
cam așa: Acum dă-te la o parte și asistă.
Așa încep să apară pe coala mea de
hârtie noi poteci, un râu, un munte, oameni și cuvinte care le aparțin,
sentimente care ne definesc, care ne unesc sau ne despart, hopuri de sărit, de
ocolit sau de contemplat o vreme în fața lor — pentru a apărea noi cuvinte și
noi sentimente.
Și atunci… ce este viața mea, dacă nu
o coală de hârtie? Pare fragilă, dar e atât de plină de tot ceea ce sunt! Mâna
îmi tremură în continuare, pentru că nu văd prin atâta alb și totuși îmi doresc
să șterg și să reconstruiesc impecabil.
Dorința de a nu dezamăgi Demiurgul
îmi dă emoție și mă face adesea să fac pași înapoi, să nu am curaj.
Dacă aș înțelege că nu-L pot
dezamăgi și că singura care își provoacă dezamăgiri sunt eu… nu aș mai privi
arta ca pe o provocare care poate să doară, ci ca pe un fluviu care curge în
direcția potrivită, pentru a se vărsa unde trebuie: acasă.
Capu
Codrului, 14.03.2026
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 3/2026
