PLAGA

 

N-am știut pe atunci
Cum să opresc din sângerare
Rana ce mă durea
Suficient de tare
Încât să-mi simt sufletul
cum arde
Peste anestezie.
 
Din instict
Îmi strângeam brațele apăsat
Încât unghiile lăsau urme adânci
În propria carne
Și nu mai conta nimic altceva,
Nu mai contam,
Nici eu, nici tu
Nimic pe acest pământ;
Așa credeam.
 
M-am ridicat și
Am învățat să merg
cu un trup mai ușor,
Mai puțin chinuit de plumb -
Doar cu o rană adâncă
ce nu-și oprea sângele din șiroit.
 Așa am văzut.
 
Cordul, îmi era și el
Sub o adâncă anestezie
Dormitând îndelungat
sub o perdea de nerăspunsuri
fără analgezic,
 
Apoi când s-a trezit la viață
Peste fisură era o plagă,
Iar sângele s-a oprit din șiroit
În trupul viu și amorțit
Când multe n-am știut...
 
Am alergat o vreme,
cu picioarele frânte..
Unde? Către nicăieri,
Dar azi...
rana veche, sângerândă
S-a vindecat
Și nu mai doare
Atât de tare, nici la palpare,
Încât să-mi ardă sufletul
Lăsându-mi iar fără suflare...

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 10/2026
Lunar pentru minte, inimă și literatură
Redactor-șef Nicolae Băciuț

CINE EȘTI TU, MOARTE?

 

Murind peste zi,
noi, muritori ai lumii de lut
înviem noaptea,
în adâncimea Universului nevăzut,
promițându-ne iar,
promisiuni în cerc repetitiv
că vom trăi de mâine dimineață
și din noapte-n zi,
mai plini de speranță
și prezenți în verbul a fi.
 
Cine ești tu, OM,
când nu te întrebi
cine ești și poate
ce faci pe aici?
Cât ești om,
din cât ai vrea,
cât ai făcut,
din cât ai putea?
 
Și-n fața ei,
cine rămâi?
Ce ai să-i spui,
într-un ultim ceas
înainte de trecerea ta
într-o altă noapte
care va începe de azi,
într-o altă viață
când iar vei muri,
continuându-te-n a fi?
 
Cine ești tu, moarte,
fiind mereu aceeași,
noapte și zi?
Căci îți servim viețile
conștienți nefiind,
noi, oamenii,
nevăzători complet
și în lumina din zi.
 
Și încă nu îmi e clar
dacă simțirile ce ne încearcă
cu tine, în aproape,
sunt, cu adevărat bătălii
pe care le mai pierdem
când ceasul tace-n ticăială;
însă îmi e clar că ele lasă
goluri, în adâncurile lumești,
diferite ca intensitate -
mult diferite și totuși
Tu ești aceeași,
Peste noi,
Peste toate...

În cinstea lunii octombrie,

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 10/2026
Lunar pentru minte, inimă și literatură
Redactor-șef Nicolae Băciuț

Sursa foto: https://pixabay.com/illustrations/mannequin-circuit-board-face-4284004/

Între noi fie vorba… ce ne (mai) leagă?

 

În data de 28.10.2026 – La Teatrul Scena din Cetatea Medievală Târgu Mureș, s-a desfășurat un nou eveniment din cadrul Proiectului HOW TO - „Între noi fie vorba... ce ne leagă?”, organizat de JCI Târgu Mureș https://www.jcimures.ro/, ediția a XVI-a, care a avut-o ca invitată specială pe Teodora Săcălean.

Așadar, ce ne mai leagă?

O sfoară! Exact, o sfoară, chiar nu glumesc!

Evenimentul s-a desfășurat sub forma unui dialog direct cu participanții, bazat pe spontaneitate, exerciții, umor (că da, am râs mult) și multe emoții. Practic, s-a urmărit înțelegerea modului în care cuvintele, emoțiile, experiențele de viață și oamenii din jur ne influențează percepțiile, comunicarea și alegerile.

Obiectivul evenimentului – scriau organizatorii când mă „documentam despre (...)” – a fost ca participanții să se bucure de o experiență relaxantă și memorabilă, să interacționeze cu oameni noi și să plece cu răspunsuri și idei pe care să le poată aplica în propria viață.

Dacă nu mergeam, puteam bifa multe activități pe care le presupun rolurile mele.

Dar m-am dus și am să vă spun cum a fost.

„Bună seara tuturor. Eu sunt… Andreea.” Atât despre mine.

Apoi au urmat exercițiile.

Le-am spus că iubesc culorile toamnei și tot ceea ce îmi oferă acest anotimp. Că ador spontaneitatea și că sunt destul de tipicară.

În funcție de răspunsuri, am pasat un ghem de la unul la altul și am ajuns cu toții legați cu o sfoară - eu, înfășurată de două ori în ea. Putea fi și de mai multe ori dacă am fi avut, poate, mai mult timp. Rezonam cu mai multe răspunsuri și s-ar fi stabilit mult mai multe legături.

Sfoara aceea nu era doar un fir care ne unea fizic, ci simbolul legăturilor pe care le-am descoperit și conștientizat în acele momente. Poate că unele existau deja, fără să le fi dat prea multă atenție, altele s-au născut dintr-un răspuns, dintr-o emoție sau dintr-o experiență comună.

De ce? Pentru că suntem legați. Pentru că suntem interconectați. A fost nevoie doar de un fir întins între noi ca să descoperim cât de multe ne apropie, iar toate acestea poartă numele de energie.

Ce a reprezentat, în fond, acest eveniment pentru mine?

Ieșirea din rutină. Nevoia de a face altceva, de a cunoaște și de a-mi confirma, poate, multe alte nevoi la care nu mă gândesc prea mult peste zi pentru că (...) o mare paranteză în care pot îndesa multe scuze. Îndeplinesc mai multe roluri, însă eu sunt Andreea. Asta vreau să-mi amintesc mai des decât o fac.

Deasupra tuturor rolurilor, acel ceva ce rămâne mic, dar puternic și așteaptă… e acea parte din mine care are nevoie de mai multă atenție, de mai multă protecție.

Posibil să nu ne mai reîntâlnim în formula de aseară. Poate că legăturile se vor păstra doar cu unii dintre ei; însă ce contează e ceea ce am simțit fiecare dintre noi și faptul că ne-am recunoscut acest lucru.

Partea frumoasă e că Teo a fost „Ione” acum mulți ani. Andreea era „Lili”.

Ne înțelegeam bine și ne povesteam diverse, tocmai despre rolurile pe care le aveam atunci și cu care ne identificam atât de bine. Printre discuțiile legate de detergenți, perdele și tehnica supremă de lustruire a unui parchet, am avut și atunci unele mai profunde. Acelea ne-au legat, dacă legătura s-a păstrat în tot acest timp în care fiecare a luat-o pe un drum diferit.

Aseară, ea, Teo, m-a provocat să fiu Andreea.

Și ne-am privit cu alți ochi. Ne-am văzut, la modul real, femeile peste care au trecut anii și care și-au pus în cui, pentru câteva clipe, atât rolurile vechi, cât și rolurile noi.

Am fost noi, acelea care suntem. Și ce să vezi, eram tot prietene…

MOMENT DE REFLEXIE. DUREREA

 

E un drum vechi, pe care îl parcurg adesea,
Văzându-l diferit, la fiecare cotitură
Deși, totuși, e același...
 
O bună parte din viață am experimentat durerea: am trăit-o pe a mea, în varii moduri; am simțit-o pe a altora, rezonând cu sufletele lor; și poate că și eu am provocat-o, lăsând-o în urma mea, în inima altcuiva, sau, dacă nu a ajuns chiar până acolo, am produs frustrări în mintea/ego-ul cuiva.
Pentru ultima reflectare, îmi pare rău. A fost doar urmarea, fără voie, a acțiunilor sau inacțiunilor mele - nu am avut niciodată intenția de a provoca durere, nici măcar atunci când eram înecată în nebuloasa furiei. De regulă, atunci când sunt furioasă, încerc să stau deoparte (și încă mai exersez), până trec valurile mari; încerc să gestionez furia într-un alt mod decât prin a urla  - am priceput deja că pot „urla” cât de tare vreau, căci, acolo nu unde sunt ochi să mă vadă, nu sunt nici urechi să mă audă...
Durerea mea este una complexă: atât proprie cât și a tuturor ființelor cu care m-am aliniat.
În ceea ce o privește pe prima, ea a tot crescut, s-a depus în straturi, sediment după sediment, devenind un tărâm al umbrelor situat în imediata apropiere a umerilor mei, ca o pelerină.
Recent, am scris și o poezie despre această pelerină (Călător prin viață, http://andreeacioloboc.blogspot.com/2026/10/calator-prin-viata.html) - dar până să o simt așa cum am descris-o în versuri, ca o îmbrățișare, pentru că am dobândit puterea să mă întorc și eu spre ele, spre umbre și să le privesc cu iubire, nu așa le-am perceput inițial.
Așadar, când mediul părea propice pentru a fi fericită, simțeam în umeri niște gheare care mă ancorau în pământ, retezându-mi aripile: „nu, noi nu putem fi bine, uite cât de multe avem de pătimit; privește, Andreea, cât e de întuneric! De ce să cauți lumina, când el ne e atât de aproape? Noi două (adică ele, toate, o parte și eu, altă parte) suntem una...”
Scriu la trecut despre această înțelegere, dar adevărul e că nu sunt complet vindecată de ea nici în prezent. Dacă mă concentrez bine în direcția ei și dacă întind doar puțin mâna spre ea, m-ar înhăța negreșit. E aproape. Și ar fi comod. Ce-mi doresc eu, cu adevărat?
Primul pas măreț al meu, în direcția aceasta, a fost să conștientizez, să simt că înțeleg ceva - așa am apucat ceva dintr-o parte și nu au fost umbrele. A fost primul gram prețios de înțelegere. Prin conștientizare, am simțit din tot adâncul meu că da, de acum înțeleg ce e adevărata durere: a mea, a lor, a femeilor din care port în mine câte o bucățică. Ce fac, în continuare?
Toată înverșunarea lor, neîmplinirea, învolburarea, căderile, urmate de ridicări (în urma cărora a rămas, totuși, câte ceva în spate), poartă un nume, transmis din generație în generație: durere. O mai vreau?
Aceasta e a doua categorie de durere - cea adâncă, este un domeniu incolor, care e continuarea în adâncime a tărâmului umbrelor ce îmi aparține. Prăpastia durerii. E atât de fină granița între cele două categorii, încât îmi ia un timp să realizez că m-am rostogolit din una într-alta.
Oricum ar fi, ajung la ea străbătând cărarea domeniului umbrelor, până în punctul ei maxim în care se termină cu această prăpastie necunoscută.
În ea, sunt vii și plutesc individual, contopindu-se doar pe alocuri, apoi revenind individuale, durerile tuturor femeilor din familia mea.
Tipul acesta de durere nu vorbește cu mine, ci doar mă învăluie, mă ține agățată ca între cârlige, apoi mă sfâșie, bucată cu bucată, celulă cu celulă, până când mă descompune.
Mă lasă incompletă, dar suficientă încât să realizez că am „datoria” de a fi în toate modurile pe care doar ea mi le pune la dispoziție: așa a fost mereu; toate au acceptat, iar eu nu voi schimba legea nescrisă și nici lumea.
Îmi ordonă tacit să nu pun întrebări, să nu-i cercetez hăul „minat”, să nu înțeleg, să nu compătimesc și nu cumva să încerc eliberarea. Îmi doresc eliberarea? Da, mi-o doresc.
Și ea vine. Atunci când o femeie - orice femeie se ridică - devine mai de neclintit ca oricând. Odată ce simți așa ceva și rămâi întreagă, după ce-ți revin simțirile și te reașezi în straturile de om, înțelegi.
Te înțelegi și le înțelegi pe ele, cele din care provii. Eliberarea înseamnă să rămâi alături de ele și să trăiești prin tine, să le prețuiești pe ele, prețuindu-te pe tine; să le cinstești memoria, să continui să le iubești, să le respecți viața, deciziile, acțiunile și nonacțiunile, fără să le judeci, tu fiind forma autentică a femeii care trebuie să fii acum.
Tu poți reprezenta sfârșitul unui drum anevoios, neînțeles.
Tu poți fi deschizătoarea altuia, care să-ți aparțină.
Și cât mai repede.
 
„(...)
- Dar tu, tu ce-ai învățat?
- Că trebuie să iubești viața așa cum este, cu bune și cu rele, răspunde barmanul.
- Înțelepte cuvinte.
- O înțelepciune la care am ajuns târziu. Nici o viață nu este făcută numai din bucurii sau din necazuri. Mă străduiesc să țin minte asta, ca să nu mă prăbușesc... (...)”
dialog între Elmiger (director la Ritz) și Frank Merier (cel mai celebru barman din lume)
Philippe Collin, Barmanul de la Ritz

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 10/2026
Lunar pentru minte, inimă și literatură
Redactor-șef Nicolae Băciuț

SIMFEST 23 – continuarea unei povești. Alegem să nu uităm

Timp de o săptămână, orașul Târgu Mureș a fost din nou gazda Festivalului Internațional de Film și Televiziune SIMFEST, ajuns la cea de-a XXIII-a ediție.
SIMFEST nu a însemnat doar competiția filmelor înscrise în festival – mai exact, 45 de producții, din 25 de țări, selectate dintr-un total de 215 creații trimise de pe toate continentele; programul acestei ediții a cuprins proiecții de film românesc și italian, expoziții, lansări de carte, masterclass-uri, întâlniri cu oameni de cultură și, la final, Gala Laureaților.
Filmele românești – emoția de a simți în limba mea
În cadrul Zilelor Filmului Românesc au fost proiectate atât producții contemporane, cât și filme care fac deja parte din memoria cinematografiei noastre. Printre acestea s-au numărat Povestiri din Bocșa (2025), Dragoste fără cuvinte (2025), Comatogen (2025), Pelicule de familie (2024), Cel mai iubit dintre pământeni (1993) și filme semnate de Elisabeta Bostan.
Povestiri din Bocșa și Comatogen (aceasta a fost o producție nominalizată la șapte Premii Gopo și a obținut două trofee), pe care le-am vizionat, m-au răscolit. Le-am perceput ca fiind filme dure, provocatoare, uneori incomode, dar profund vii. Am simțit durere, iubire, decădere, fragilitate, absurd și toată nebunia aceea de emoții pe care numai o poveste adevărată o poate trezi.
Poate că cel mai frumos lucru a fost să aud și să simt în limba mea. Este o emoție greu de explicat - să înțeleg nu doar povestea, ci și tăcerile dintre cuvinte.
Filmul italian – o altă perspectivă, aceeași emoție
O altă componentă importantă și de noutate a ediției a fost reprezentată de Zilele Filmului Italian, realizate cu sprijinul Institutului Cultural Italian.
Publicul a avut ocazia să vizioneze trei filme importante ale cinematografiei italiene: Evanghelia după Matei (Il Vangelo secondo Matteo - 1964), O zi specială (Una giornata particolare - 1977) și Tremurătoarele stele ale Ursei (Vaghe stelle dell'Orsa - 1965).
Cinematografia italiană a adus în festival o altă limbă, o altă sensibilitate și un alt fel de a privi lumea, emoția fiind, până la urmă, de un limbaj universal.
Secțiunea a fost completată de o expoziție de afișe de film vechi, unele purtând autografele unor nume legendare ale cinematografiei mondiale. Iată, o altă formă de memorie – aspect ce confirmă că acest festival nu s-a oprit doar  la film.
SIMFEST 23 cu masterclass-uri, întâlniri, expoziții și lansări de carte.
Actorul Alexandru Cinezanu a susținut masterclass-ul Păpușile și jocul umbrelor, iar regizorul Mihai Lungeanu a vorbit despre Vocea în radio, film și televiziune.
Expoziția de fotografie Cum văd eu, semnată de regizorul Manuel Marin, a adus în festival o altă formă de poveste. Pentru mine, fotografiile lui Manuel Marin au fost un curcubeu de povești venite din colțuri și ipostaze diferite, în fapt, fiind povești profunde, marcante și, mai ales, pline de adevăr - adevărul pe care ochii și sufletul meu l-au văzut în ele.

Dar, poate, și mai interesant a fost ceea ce s-a întâmplat după ce le-am privit: ca și cum artistul ar fi „aruncat” o idee, iar povestea ar fi urmat să o „scriu” eu, în felul în care am văzut-o, în felul în care am simțit-o.
La Castelul Máriaffi din Sângeorgiu de Mureș, programul a fost prezentat de Iren Moldovan și Corina Ceaușescu, alături de invitați care au luat cuvântul și a constat în lansări de carte și o expoziție de pictură. Acolo am simțit și mai puternic ideea de comunitate. Poate că tocmai această imagine simplă mi-a rămas în minte: oameni care, pentru câteva ore, au lăsat deoparte rutina și au venit să fie împreună.

Și totuși, câți dintre noi mai venim? În unele dintre evenimentele desfășurate în oraș, publicul a fost mai puțin numeros decât m-aș fi așteptat. Uneori, chiar prea puțin numeros pentru valoarea a ceea ce se întâmpla în fața noastră. Nu cred că este corect să-i judecăm pe cei care nu au venit. Viața de zi cu zi este complicată, oamenii sunt ocupați, obosiți, au familii, probleme, griji. Și cultura nu este, de cele mai multe ori, o urgență. Tocmai aici cred că merită să ne oprim puțin.
Ce se întâmplă cu noi atunci când devenim atât de ocupați încât nu mai avem timp să ne întâlnim? Nu este în regulă să uităm unii de alții. Nu este în regulă să uităm cultura noastră, oamenii care creează pentru noi, cei care muncesc pentru ca un eveniment să existe și ne oferă, pentru câteva ore, în câteva zile la rând, ceva ce nu putem cumpăra dintr-un magazin: o emoție, o idee, o întâlnire, o amintire. Dacă nu mai venim, dacă nu mai privim, dacă nu mai ascultăm, riscăm ca, într-o zi, să nu mai avem ce să ne amintim, nu-i așa?
Gala – oameni pe care nu i-aș fi întâlnit altfel
Gala Laureaților, desfășurată la Palatul Culturii, a fost prezentată de Natalia Lazăr și actorul Dan Rădulescu, aceștia asigurând o moderare dinamică și bilingvă a evenimentului, atât în limba română, cât și în limba engleză.
Gala a fost mai mult decât finalul oficial al festivalului. A fost și un privilegiu, pentru că am avut ocazia să cunosc oameni minunați pe care, probabil, în afara unui asemenea festival, nu aș fi avut șansa să-i văd în carne și oase.

Au fost acordate premii și distincții, iar regizorii români Șerban Marinescu și Elisabeta Bostan au primit premii de excelență pentru întreaga lor activitate.
Marele premiu al ediției din 2026 a fost acordat documentarului „Mother of Snow Cranes” (Mama cocorilor albi), regizat de Iiris Harma (Finlanda), iar premiul special al juriului a fost acordat producției italiene „Non eramo mai stati malati” (Noi nu eram bolnavi), semnată de Emilio Gelosi și Fabio Blanco.
Lista marilor câștigători ai SIMFEST a mai inclus: „Amunecada” de Tony Albrecht (Germania) – animație; „About my mom” de Soner Sert (Turcia) – lung-metraj de ficțiune; „Theatre from the mud” de Salamandra Film, regia Gyuri Zsuzsi și Kovacs Akos (Ungaria) – film documentar.
La secțiunea Film studențesc de ficțiune premiul a fost acordat producției „November fog” (Ceața de noiembrie) de AnnaLena Hoehne, Justin Babilon, Gianluca Bruno (Universitatea de Artă Dortmund, Germania); la secțiunea scurt-metraj „Mircea Veroiu”, premiul acordat de Asociația „Dacin Sara” a revenit peliculei „Tovarășul” scenariul și regia Trevor Poots (România); premiul pentru scenariu a fost acordat pentru „Alberth” de Jesse Scales (SUA), iar pentru imagine au fost atribuite două premii: „Ku Handza” de Andre Guiomar (Portugalia) și „Dogleg” de Piotr Szubra (Polonia).
Scena galei a fost animată de momente artistice susținute de trupa Re-born, Maria Joo Coman, Alexandru Cinezanu, Corul bărbătesc „Speranța pentru Gabori”, iar invitatul special al serii a fost actorul Mihai Bisericanu, care a susținut un recital de excepție.
Spre încheiere, a avut loc discursul emoționant al Corinei Ceaușescu, din care cei prezenți au putut deduce că  în spatele acelei seri elegante se află mult mai mult decât se vede; pe lângă momentele frumoase și solicitante, mai e și durere, muncă și multă dedicație pentru un eveniment de asemenea amploare. Căci da, uneori vedem scena, însă nu vedem toate orele din spatele ei.
4 octombrie. O dată care nu poate fi doar o dată
S-au împlinit doi ani de la trecerea în neființă a lui Ioan Ceaușescu, omul care a pus bazele acestui festival.
A plecat dintre noi chiar în timpul desfășurării ediției din 2024. Este greu să vorbești sau să scrii ceva despre SIMFEST fără să te referi la el. Înainte de a fi un festival cu 23 de ediții, SIMFEST a fost o idee - o idee în care un om a crezut suficient de mult încât să o transforme în realitate.
Pentru visul lui, pentru credința lui, la doi ani de la plecarea lui Ioan Ceaușescu dintre noi, festivalul continuă - continuă prin munca Corinei Ceaușescu, soția lui, care a preluat nu doar responsabilitatea organizării unor noi ediții, ci și greutatea de a duce mai departe ceva construit împreună cu omul pe care l-a pierdut.
Continuitatea este una dintre cele mai dificile forme de iubire: să mergi mai departe, să scrii proiecte, să găsești filme, să inviți oameni, să îi primești cu zâmbetul pe buze, să deschizi din nou ușile festivalului, să urci pe scenă, să vorbești și să faci toate acestea știind că există cineva care ar fi trebuit să fie acolo.
SIMFEST 23 mi-a lăsat multe imagini, filme care m-au răscolit, fotografii care mi-au creionat povești, oameni pe care mă bucur că i-am întâlnit și momente artistice pe care le voi păstra în suflet.
Mi-a lăsat și un gând: poate că un festival nu trăiește doar prin cei care îl organizează, ci trăiește și prin cei care aleg să vină; până la urmă, cultura nu înseamnă doar ceea ce ni se oferă, înseamnă și ceea ce alegem să primim.
Așadar, povestea SIMFEST continuă: pentru Ioan Ceaușescu (sau Ionuț, cum îi spuneau cei apropiați), prin Corina, prin oamenii care încă mai cred în această poveste.

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 10/2026

Lunar pentru minte, inimă și literatură
Redactor-șef Nicolae Băciuț

DOAR PENTRU O CLIPĂ

 

Doar pentru atât 
M-am oprit din mers:
Pentru a savura un alt moment
Complet de neînțeles,
 
Adus în tihna inimii 
Și volbura minții,
Întrebând secundarul 
Dacă poate încremeni
 
Sau opri din turuială
Limba mută
Din tăcerea surdă
Și strigarea acută…
 
Doar pentru o clipă
Credeam că am înțeles
Neînțelesul lumii,
Neînțelesul trupesc 
 
Și-ntr-o altă clipă 
Priceput-am, desigur 
Că n-am înțeles nimic
Din popasul meu
În fața secundarului -
Doar pentru o clipă.
 
În fond, el nu s-a oprit,
Doar mi-a zâmbit vioi
Și a grăbit filele poveștilor
Cu zâne și strigoi 
Să se-nchidă între coperțile 
Cu pereți lipicioși și moi.
 
A fost de ajuns 
O singură clipă 
Să mă scuture din reverie
Și să mă împingă cu avânt 
În noaptea de trezire.

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 9/2026
Lunar pentru minte, inimă și literatură
Redactor-șef Nicolae Băciuț

CĂLĂTOR PRIN VIAȚĂ

 

Ceva îți apasă sufletul,
Stimate călător?
Nevoi, neîmpliniri, poate?
Gânduri, de care am și eu?
 
Cum ar fi să ating curcubeul
Și, în farmecul stropilor răzleți ai ploii
Să-i unesc capetele,
Formând un cerc în jurul meu
În care ploaia spală lacrimile,
Sădește iubirea în fiecare celulă
Și mă-ndeamnă să plec noaptea
În zbor de libelulă? 
 
Încrezătoare, călătoresc 
Printr-o nouă zi
Lipsită de angoasă,
Trecând prin propriile ziduri
Ce și-au deschis porțile 
Să mă primească-n noile zări
Cu valuri ce se sparg 
Din nori, în mări,
De-acum în apropiatele
Vechi depărtări.
 
În lumina amurgurilor
Propriile umbre 
Ce-mi stau atârnate de umeri,
Încep a mă iubi
Purtându-mă în fața lor
Îmbrățișându-mă tandru,
Ca-ntr-o eșarfă de mătase
Pictată cu flori mari
În nuanțe de albastru,
Și frunze de leandru.
 
Dansând sub clar de lună
Mă lepăd de regrete 
Și de răspunsurile mute
Pe care inima mea 
Le-a auzit 
Înainte ca buzele
Să-mi rostească vreun cuvânt 
În liniștea din asfințit.
 
Călătorind prin viață 
Sufletul mi s-a vindecat 
De zilele în care a fost rănit 
Și de nopțile în care a fost 
De-a dreptul zdrobit,
Din rămășițe făcându-și cunună
Cu flori vii, 
Cu flori măiestre, 
A căror mireasmă străbate 
Munți, oceane,
Ziduri și ferestre... 
 
Ce-n gânduri te apasă
Te transformă, cu timpul,
Într-un prețios călător
Cu suflet nemuritor.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 9/2026
Lunar pentru minte, inimă și literatură
Redactor-șef Nicolae Băciuț

Sursa foto: https://pixabay.com/illustrations/motorcycle-motorbike-vehicle-night-7861239/

MAREA ILUZIILOR

 

Am naufragiat în larg 
Și m-am oprit 
Înainte de a mă scufunda de tot
În adâncul sugrumat
De tot ce a sustras
Din mijlocul valurilor. 
 
Bogăția din inimă mea
A fost prea pură
Pentru lumea ta
În care florile de nu-mă-uita
Sunt mult prea naive
Față de măiestria altor flori 
De care te-mpiedici peste tot,
prin târguri și piețe.
 
Lumea noastră,
Lumea mea frumoasă 
E, cu adevărat, un loc magic
O îmbinare a iluziilor,
În care pot rămâne adevăr -
ce îmi e cunoscut,
cu prețul că toate dor. 
 
Trecutul doarme liniștit 
În cufărul său din lemn amorțit
Blocat în timpul netrecut 
Păzit de un Cerber de temut,
Ce nu poate fi plimbat
prin lume ori prin alte vise,
Fiind prea treaz
În propria iluzie. 
 
Așadar,
drumul devine mai complex 
în regăsirea noastră,
suflete rătăcitoare 
dureros de răbdătoare…

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 9/2026
Lunar pentru minte, inimă și literatură
Redactor-șef Nicolae Băciuț

Sursa foto: https://pixabay.com/illustrations/sunset-sea-sailing-boat-boat-water-3918693/

Chat despre limba română – între tehnologie și simțire

 

Ziua Limbii Române a fost sărbătorită la Târgu Mureș, în data de 31 august 2026, printr-un spectacol organizat de Asociația Culturală SIMFEST.
Potrivit Corinei Ceaușeascu, președinta Asociației Culturale „SIMFEST”, acesta este al zecelea an în care un astfel de eveniment are loc, tradiția fiind inițiată la propunerea regretatului jurnalist Ioan Ceaușescu.
Spectacolul, intitulat „Chat despre limba română”, a avut scenariul și regia semnate de Mihai Lungeanu și a propus publicului o întâlnire specială între muzică, poezie și felul în care noile generații se raportează la acestea prin prisma inteligenței artificiale.
Spectacolul a debutat cu un moment susținut de cântecele tulnicăreselor din Câmpeni.

În continuare, au avut loc momente artistice care au cucerit sala susținute de: Aurelian Suciu, cunoscutul interpret de muzică populară, Edina Kálmán, soprană, acompaniată la pian de Karolina Nagy, precum și Cezara Boloș și Maria Joo Coman, de la Palatul Copiilor din Târgu Mureș, care au emoționat publicul prin interpretări de neuitat, grație vocilor lor și versurilor pline de sensibilitate.
Printre toți acești artiști, adolescenții de la Incubator13 au creat ocazia prielnică pentru analia întrebărilor și frământărilor unei generații pentru care tehnologia a devenit ceva firesc, aproape indispensabil.
În acest context, îmi permit să fac o completare: tehnologia nu mai este apanajul unei generații. De la cei mai mici până la cei mai vârstnici, am învățat cu toții să o folosim, să ne bazăm pe ea și, uneori, să nu mai știm prea bine cum să funcționăm fără ea. Diferența nu o mai face vârsta, ci gradul de dependență.
Au fost adresate întrebări sensibile aplicației ChatGPT, tocmai pentru a reliefa diferența dintre un răspuns tehnic și un eventual răspuns al inimii. În acest dialog au fost aduse în prim-plan câteva dintre definițiile memorabile pe care scriitorii și cărturarii români le-au dat limbii române – de la Vasile Alecsandri și George Coșbuc la Fănuș Neagu – precum și tulburătoarele cugetări ale lui Mircea Eliade despre „dor”.
Într-o lume în care nici timpul nu mai are răbdare, în care totul pare să se desfășoare cu viteza luminii, întrebarea, aparent retorică, ce a definit spectacolul a fost dacă tehnologia este în măsură să definească o limbă sau dacă numai oamenii pot face acest lucru, vorbind-o și simțind-o în inimă?
Poate că tocmai aici s-a aflat frumusețea acestui „chat”: nu în răspunsurile pe care le-a oferit, ci în întrebările pe care doar omul știe să le pună atunci când vine vorba despre limbă, memorie, poezie și dor.
Spectacolul s-a încheiat cu premierea participanților de către președinta Asociației Culturale SIMFEST și cu un cuvânt de încheiere în care mulțumirile s-au îndreptat către partenerii evenimentului: Teatrul Ariel, Trupa de adolescenți INCUBATOR 13, Asociația Regina Maria și Palatul Copiilor din Târgu Mureș și, bineînțeles, către domnul Ioan Ceaușescu.
Cu siguranță, acesta din urmă a vegheat la buna desfășurare a evenimentului pe care l-a iubit. Din înălțimile de deasupra noastră, a fost, poate, prezent în cel mai firesc loc în care putea fi: în inima tuturor celor care au dus mai departe această tradiție.

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 9/2026
Lunar pentru minte, inimă și literatură
Redactor-șef Nicolae Băciuț

MOMENT DE REFLEXIE. PERETELE DIN STICLĂ

 

„De unde sunt? Nici eu nu prea mai știu. Dacă mă gândesc bine, îmi aduc aminte că în adâncul sufletului meu se găsește Austria.” Philippe Collin, Barmanul de la Ritz
 
Aici sunt o bucățică, împărțită în altele, din care ia fiecare, în funcție de ceea ce are nevoie.
Nevoia mea - nu știu care e. Dar ceva strigă în mine, mai puternic ca oricând. Strigă să nu mă mai descompun, căci în locul de pretutindeni sunt întreagă.
Iar tu, de unde ești? Nici tu nu mai prea știi.
Nici eu nu știu de unde sunt. Dar știu că azi sunt…
Dacă suntem aici, prezenți, suntem pe drumul cel bun. Mai rămâne să ne dezancorăm sufletul, să fie liber în cunoașterea pe care o are de făcut. Limitările, de orice fel, mi-au creat mereu o stare de disconfort, chiar dacă pe moment nu am conștientizat-o sau nu am înțeles-o. Tind să cred că, de fapt, mi-a fost frică să mă aplec prea mult asupra ei.
În acel moment, nu am fost prezentă în clipa de atunci.
Dacă aș fi fost, aș fi știut ce am de făcut.
Adesea, esențialul ne scapă printre degete; dar el nu se pierde, ci revine, ca un boomerang, în mai multe cicluri, iar etapele au o conotație diferită și, desigur, procesele lor, la fel.
În esență, viața e cât se poate de logică și de simplă. Îmi imaginez mereu o formulă (nu sunt as în științele reale și am cam fugit de ele, dar...) clară, simplă, pe care dacă o pui în aplicare exact așa cum a fost creată, nu ai cum să dai greș.
El, Creatorul, nu a gândit-o pentru a ne fi complicată; chiar refuz să cred asta. A creat-o astfel încât să fie accesibilă și să-i urmărim rezultatul, într-un mod cât se poate de firesc DACĂ o vedem, DACĂ o înțelegem și DACĂ credem în rezultatul ei.
Mai departe, se subînțelege ce consider că facem: nu vedem, nu înțelegem și suntem sceptici; pot fi toate, pot fi doar două, sau poate doar una.
Avem vieți... multe vieți... să îndreptăm câte ceva. Pașii noștri caută din inerție rezultatul de după semnul egal, însă... Doamne, câte drumuri accidentate, câte drumuri care trebuie să intre în reparații sau câte drumuri nu s-au terminat brusc, fără ca cel ce călătorește să nu apuce să priceapă ceva din el!
Așadar, domnule Meier (Frank Meier a fost barmanul despre care e vorba în carte), nici eu nu știu de unde sunt și nici încotro mă îndrept. Formula mea este cât se poate de neclară, nu am niciun har care să îmi permită să arunc un ochi în viețile mele trecute sau un altul în cele ce vor urma.
Nu am văzut adevărul, nu am înțeles la timp și nu am crezut în ea, în formulă - în viața mea, ori în mine.
Însă azi sunt aici. Și simt că sunt aici, aceasta e o credință, iată, pe care nu mi-o poate clătina nimeni.
Îmi pot aduce aminte de momentele în care chiar am fost fericită, iar ele, împreună cu cele în care am ars, sunt indiciile care mă conduc dinspre deviații, spre apropierea de algoritmii formulei. Constanta e rezultatul. El există, e clar, chiar dacă mie nu îmi e clar. Lui îi e, iar El știe mai bine care e acela, de ce e acela și care a fost rolul meu în ecuația pe care a lansat-o în existența mea finită, pentru existența Lui infinită.
De ceea ce îmi aduc aminte sunt doar chestiunile vieții materiale, amintirile trupului.
Ceea ce simt, mai intens ca amintirile, sunt lucrurile pe care nu pot explica. Aceasta sunt amintirile sufletului.
Timpul este ca un perete din sticlă. Fragil. După bariera lui, acolo e totul. Da, acolo e tot ce contează cu adevărat pentru mine, ce îmi stârnește interesul, iar ceea ce trăiesc aici, mă motivează să ridic ancora.
Doar puțin din adevărul de acolo, dacă am aduce în viețile noastre, totul ar arăta altfel, pentru că ele, viețile, ar fi mai profunde.
La fel ar arăta și rețeaua de legături - mai luminoasă, mai vizibilă pentru ochii și nevoile noastre. Am recunoaște oamenii pentru care suntem și care ne sunt.
Timpul e doar un perete din sticlă. Dincolo de el e toată cunoașterea mea și eu, nedivizată, iar noi – două oglinzi.
 
În loc de final:
„(...) Clopotele anunță o explozie de bucurie iminentă. Trupul lui Frank este străbătut de frisoane. Spre surprinderea lui, constată că în piept îi bate o inimă franceză, pentru totdeauna.”

 Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 9/2026
Lunar pentru minte, inimă și literatură
Redactor-șef Nicolae Băciuț