Prima bunică care s-a întors acasă, fără drept de apel. Hotărâtă și deschisă necunoscutului. De ce? Pentru că avea ceva ce nu au mulți: credință adevărată. Simțea că momentul ei este aproape și, cu toate acestea, a rămas vie până în ultimele clipe — recunoscătoare pentru fiecare vizită, pentru fiecare telefon, pentru fiecare înghețată cu frișcă, pentru fiecare respirație.
Trecerea ei a fost rapidă, ca un fulger într-o ploaie torențială de vară.
Alții aleg să moară, puțin câte puțin, în fiecare zi, deși au toată viața înainte. Ea a fost vie 84 de ani. Văduvă, 34 de ani. Cândva, croitoreasa satului. Mamă a trei băieți, fiecare dăruindu-i nepoți. Iar eu, nepoată, i-am făcut cunoștință cu cel pentru care avea să fie străbunică în următorii opt ani. Și-a îndeplinit și acest rol într-un mod exemplar. Mamaia mea a devenit și mamaia lui — și s-au iubit mult. Știu asta.
Cu vocea ei puternică și clară, a cântat în biserică. A fost apreciată de preotul satului și iubită de vecini — vecini care i-au fost alături la bine și la greu, până în ultimele clipe. Vecini care acum își păstrează porțile deschise pentru mine, căci a ei rămâne închisă.
Am fost copila ei dragă. M-a iubit enorm. Am fost fetița pe care nu a avut-o, fetița care a crescut și care a început să pășească în lume. Fetița pentru care a stat în genunchi să se roage — la examene, în încercări, în toate hopurile vieții.
Femeia minunată care a fost a stat mult în genunchi pentru mine — ca bunică, dar și ca prietenă. M-a înțeles repede. Uneori nici nu trebuia să-i spun totul; știa mai mult decât credeam. Și pentru orice, se ruga, convinsă că El, Doamne, știe mai bine decât noi care ne este rostul în lume.
Nu degeaba slujba de azi a răsunat deasupra satului Râciu. Ne-a răscolit pe toți în adâncuri și ne-a ridicat inimile mai aproape de cer.
Cred că despărțirile, de orice fel — nu doar cele prin moarte — lasă goluri. Goluri care nu pot fi umplute cu nimic. Rămân acolo, și învățăm să trăim cu ele.
Uneori, aceste despărțiri sunt alegeri — poate e mai bine cu un gol în suflet decât cu o amăgire. Alteori, pur și simplu vin… dar la fel vine și o nouă zi în care deschidem ochii, având datoria să-i umplem cu bucurie și iubire, oricât de dureroase ar fi golurile ce se izbesc unele de altele în interiorul nostru.
Pe o bancă de ciment, cu genunchii adunați sub
bărbie inspir, îmbătată de briza mării și cu ochii pierduți în malurile ei, în care-și sparge valurile;
Admit că îmi smulge câteva gânduri pe care ele, valurile, mai neastâmpărate ca sufletul meu, le vor dulce departe, în adâncuri.
Sub cerul ce nu se termină în ochii mei și nici sub fruntea ta, îmi simt stomacul atât de mic ca strâns într-o curea devenind eu, toată, un corp mișcător, plutitor, în maya... Sub pălăria acestei idei, cerul capătă contururi noi și culori aproape ireale, ce se potrivesc cu tot
pământul cu ale sale margini curbate, strângând laolaltă emoție iubire, iluzie și naivitate. Apa spumegă la picioarele mele, prelungindu-se leneș pe sub banca de piatră, trăgând după ea, spre a fi duse în larg nisip, gânduri răzlețe și frânturi din inima mea. În lateral, în dreapta, o barcă se izbește de ponton, asemănând sunetul ei ritmic cu un geamăt de om.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 3/2026
Când scriu Îmi vărs gustul Demi-sec și aroma Într-un pahar Cu picior înalt. Licoarea mea, Mocnește în suflet Și se reglează-n grade și tărie Odată cu anii Ce mă trec. Te privesc cu euforie. E adicție naturală Pofta de a fi constrânsă Într-un elegant pahar, Pe pereții căruia Să-mi las picături armonioase din suflet. Dar din inertie Mă așez pe raftul Vinurilor vechi, cărămizii Cu reflexe arămii Din care să te pot privi, În continuare, Păstrându-mă-n savoare. Mă parfumez în mure Și coacăze negre, Și mă îmbăiez lent În tutun și cedru, Doar pentru a fi În această lume Și să mi se așeze praful Pe umeri, Pentru a mă ancora în ea, Și a-mi da răgazul necesar Pentru a memora, Pentru a nu uita.
Poezie publicată în Revista CADRAN,
Jurnal mureșean, nr. 3/2026
Iată-mă în fața unei coli de hârtie.
O pot privi din două perspective: fie aceea că este goală, fie că este atât de
plină de alb, încât o văd ca fiind lipsită de mesaje pentru mine, pentru că nu
o înțeleg.
Dacă e goală-goală, îmi revine
sarcina de a o umple. Deși îmi place să scriu, să desenez și nu duc lipsă de
imaginație, mâna îmi tremură cu creionul între degete. Ce să aleg să fac mai
întâi? Dar după aceea?
Dacă e atât de plină de alb încât mă
apasă și nu-i mai disting mesajele — fie sub formă de litere, fie de desene —
atunci, înainte de a construi ceva nou în ea, va trebui să curăț ceea ce
conține. Poate nu tot. Poate rezonez cu ceva de acolo și aș vrea să păstrez
acel lucru și pentru următoarea creație, care ar fi, de fapt, o transformare a
primei.
Dar cum fac să văd prin atâta alb, astfel
încât să știu ce e bine și ce e frumos să păstrez? Până unde poate merge
ștergerea, deci curățarea înscrisurilor inițiale?
Și dacă ar fi să compar coala de
hârtie cu viața mea, atunci aceasta din urmă este prima, sau este o
transformare continuă a celei care a fost cândva cea dintâi?
Dacă aș fi la prima viață, ar
însemna că n-am mai fost înainte și că acum, în sufletul meu, se pun primele
cărămizi din fiecare construcție care îl alcătuiește. Mi-am propus să reflectez
mai adânc despre ce înseamnă a fi nimic și asta va fi o scriere diferită, pentru
că merită din plin toată atenția mea.
Totuși, conștiința îmi sare peste
această ipoteză, considerând că am trecut deja de această etapă și, fără exces
de ego sau altele asemănătoare, o agreăm (noi, împreună) pe cea de-a doua:
aceea că, periodic, ciclic, are loc o epurare a peisajului, păstrându-se
aproape mereu câte ceva, reclădindu-se, cu mai multă trudă.
Uneori, și baza trebuie restaurată; aici
lucrurile se complică: durerea e cu atât mai mare, cu cât lucrul se săvârșește
în adâncurile ființei.
Când procesul e de regres, se
lucrează la cauză, la vindecarea bolii, pentru a readuce o bază solidă în
prezent; apoi, în acest prezent, poate avea loc evoluția sănătoasă și
armonioasă a sufletului meu.
Ei, dar până la acest „apoi” există
un interval, o distanță care cere multă energie și intenție în această
direcție. Iar ele nu pot apărea fără momentele-cheie de reculegere.
Acestea nu sunt „zen”. Nu se servește
cafea călduță și nu plutesc pe norișori, în timp ce în jurul meu zboară
unicorni. Din contră: sunt momente de trântă — la figurat vorbind — dar care
cam așa se simt la nivel fizic, până aproape de epuizare mentală.
Viața e o muncă perpetuă. Muncim,
desigur, în funcție de serviciul pe care îl avem, dar cea mai importantă muncă
suntem noi. Când am conștientizat asta, nimic nu a mai fost greu la propriul
serviciu — știam că munca cu mine este mult mai grea, pentru că nu mă văd
printre atâtea desene și înscrisuri vechi. Adesea nu știu până unde pot intra
cu radiera și de unde îmi pot lăsa imaginația să reconstruiască.
Atunci intervine ghidajul, care sună
cam așa: Acum dă-te la o parte și asistă.
Așa încep să apară pe coala mea de
hârtie noi poteci, un râu, un munte, oameni și cuvinte care le aparțin,
sentimente care ne definesc, care ne unesc sau ne despart, hopuri de sărit, de
ocolit sau de contemplat o vreme în fața lor — pentru a apărea noi cuvinte și
noi sentimente.
Și atunci… ce este viața mea, dacă nu
o coală de hârtie? Pare fragilă, dar e atât de plină de tot ceea ce sunt! Mâna
îmi tremură în continuare, pentru că nu văd prin atâta alb și totuși îmi doresc
să șterg și să reconstruiesc impecabil.
Dorința de a nu dezamăgi Demiurgul
îmi dă emoție și mă face adesea să fac pași înapoi, să nu am curaj.
Dacă aș înțelege că nu-L pot
dezamăgi și că singura care își provoacă dezamăgiri sunt eu… nu aș mai privi
arta ca pe o provocare care poate să doară, ci ca pe un fluviu care curge în
direcția potrivită, pentru a se vărsa unde trebuie: acasă.
Capu
Codrului, 14.03.2026
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 3/2026
În data de 18.03.2026 a avut loc
evenimentul „Femei care inspiră – puterea de a transforma”, organizat de
Facultatea de Științe și
Litere „Petru Maior”, UMFST G.E.Palade Târgu Mureș, desășurat în Aula Magna.Acesta
a fost un prilej de a celebra forța feminină și capacitatea ei profundă de a
inspira și de a modela lumea din jur. Evenimentul a fost coordonat de asist.drd.
Anca Rusu și asist.univ.dr. Aurel Lazăr și a fost structurat în două părți: I. În prima sa parte, a fost vorba despre experiențele și
provocările femeilor invitate și despre emoțiile împărtășite, ca surse de
motivație.
Smaranda Enache:
activistă pentru drepturile omului și co-președinte executiv al Ligii Pro
Europa. Aceasta a susținut un discurs excepțional despre lume, civilizație,
cultură și dialog social, despre provocările și evoluția societății, dar mai
ales despre construcția fundamentului solid numit democrație. A vorbit despre
„curajul izvorât din teamă (și nu din frică)”, despre responsabilitatea
implicării și despre universalitatea umană. Mesajul său a fost și un apel
adresat tinerilor de a se implica activ în societatea civică, într-un moment în
care, după cum sublinia chiar ea, „încercarea cea mai mare de la Revoluție până
acum este cea din zilele noastre”.
Anca Șincan:
istoric, cercetător științific grad II - Institutul de Studii Religioase „Ioan
Petru Culianu”. Aceasta a împărtășit cu publicul parcursul său personal și
profesional, punctând faptul că, pentru femei, drumul către succes a fost
adesea mai anevoios. Cu emoție sinceră, a vorbit despre oamenii care i-au
influențat viața, despre prietenie și despre importanța rădăcinilor. Născută la
țară și crescută sub grija unei vecine, a învățat devreme valorile simple și
esențiale. În anii studenției, profesorul Pompiliu Teodor a fost o prezență
definitorie. Mesajul ei este unul profund uman: „Fiți cărămizile pe care se vor
construi alții. Bunătatea este cea care ne face umani”.
Briena Stoica: profesor
Merito, profesor de limba engleză la Colegiul Național „Al. Papiu Ilarian” și
la Liceul UMFST „G.E.Palade” din Târgu Mureș. Această invitată și-a deschis discursul
evocând nuvela „La vulturi” (scrisă de Gala Galaction) și personajul Agripina,
propunând o paralelă între urcușul anevoios din literatură și ritmul alert al
vieții contemporane. A ridicat o întrebare esențială: în dorința de a fi
eficienți, ce anume pierdem? A vorbit despre responsabilitatea profesorilor și
despre pericolul de a nu mai „vedea” cu adevărat copiii, în goana zilnică.
Conceptul de „slow looking” devine, astfel, o invitație la reflecție: să
învățăm să privim cu răbdare, pentru a putea înțelege mai în profunzime, să nu
pierdem din vedere detaliile; să ne luăm timp să îi vedem pe cei din jurul
nostru, să nu îi pierdem, în graba în care suntem.
Anamaria Cristina Hambețiu:
psiholog clinician, psiho-oncolog în cadrul Spitalului Oncologic Medex din
Târgu Mureș, magistrat retras din activitate. Această doamnă a oferit un moment
deosebit de introspectiv: „Judecătorul meu suprem este reflecția mea din
oglindă”. Discursul său nu a fost despre
carieră, ci despre devenire, despre omul din spatele rolurilor. Povestea sa
începe cu o pierdere - de statut, de relații, dar și cu un diagnostic
oncologic. Din această experiență s-a născut dorința de a fi sprijin pentru
ceilalți, implicându-se în acțiuni de voluntariat. A împărtășit povești
marcante din acest domeniu și despre cât de grea e singurătatea simțită pe un
culoar de oncologie. A ales să se retragă din magistratură (a fost judecător)
și să devină psiholog clinician și psiho-oncolog. „Viața ne oprește ca să ne
arate misiunea”. Iată o concluzie care dă sens întregului parcurs. În
continuare, susține că nu putem schimba diagnosticul sau destinul, dar putem
transforma ceea ce simte omul care suferă în singurătate.
Iulia-Maria Rădeanu:
medic, fondator al Asociației GIO – „Generații Iubite și Ocrotite”, președinte
al Comunității Femeilor din România. Această invitată a adus în discuție ideea
că orice problemă își poate găsi soluționarea, dacă există voință și implicare.
În anul 2021 s-a stabilit în Târgu Mureș (este de loc din Sibiu) și a fondat
Asociația GIO, dedicată consilierii femeilor aflate în criză de sarcină. A
subliniat că nu toate cazurile întâlnite sunt determinate de lipsuri materiale,
ci adesea de contexte emoționale complexe. Inițiativa sa vizează inclusiv
schimbări legislative, astfel încât femeile să beneficieze de consiliere în
spitale. Mesajul său este unul de curaj și responsabilitate: implicarea poate schimba
destine.
Teodora Săcălean:
prezentatoare TV, producătoare, ambasador în cadrul Asociației „Ajungem Mari”.
„Pentru mine, inspirația înseamnă oameni adevărați, povești de viață, curajul
de a merge mai departe și de a transforma experiențele – bune sau grele – în
lumină pentru ceilalți. (…)” Teo a vorbit despre parcursul său profesional, de
la radio la televiziune, dar și despre pauza dedicată familiei și despre
reconfigurarea drumului său profesional. După câțiva ani, a revenit în
televiziune, la M9 TV și totul părea a fi un succes, până când a fost supusă
unei încercări majore: pierderea vocii, în urma unui diagnostic sever. „În anul
2024 mi-am pierdut vocea (…). Pentru un om de televiziune, să nu mai poată
vorbi înseamnă… pierdere. Am fost diagnosticată cu tumoră pe centrul vorbirii
și nu mi s-a dat nicio șansă”. Și totuși, din această cumpănă s-a născut un nou
început: proiectul T.E.O (Trup, Emoție, Oameni). „Ceea ce am trăit a fost, în cele
din urmă, o binecuvântare” – iată, o perspectivă care transformă suferința, în
sens.
Mihaela Negrea,
antreprenor, manager și fondator al Emerald Luxury Events & Casa Mureșană.
Cu peste 26 de ani de experiență, această invitată a vorbit despre visuri,
curaj și construcție în doi. „Dacă cineva mi-ar fi spus când aveam 20 de ani că
voi vorbi cândva în fața unei săli pline despre visuri, curaj și
antreprenoriat, i-aș fi spus că exagerează”. Împreună cu soțul ei, a pornit la
drum fără prea multe resurse materiale, dar cu multă încredere și determinare.
Au construit totul pas cu pas, ca o echipă, lucrând cot la cot cu angajații.
Anul 2019 părea apogeul, însă pandemia a adus o perioadă extrem de dificilă și
acest domeniu de activitate, care a fost supus unor grele încercări. Partea frumoasă e că din acea criză s-a născut
proiectul Emerald Luxury Events, în care s-a investit tot ceea ce aveau și ceea ce nu aveau, devenind un pariu pe
propriile visuri. Un pariu câștigat. „Să mergi mai departe chiar și atunci când
îți este teamă” rămâne esența mesajului său. „În inima unei femei există
puterea de a merge mai departe.”
II. Momentul muzical – un dar din partea organizatorilor,
pentru invitați Evenimentul a fost completat de un
moment muzical special, oferit de orchestra universității. Tinerii artiști au
reușit să poarte publicul într-un spațiu al sensibilității și al visării,
oferind o pauză de respirație și emoție autentică. La final, nu rămâne decât
recunoștința față de organizatori și invitate, pentru fiecare gând, fiecare
trăire și fiecare lecție oferită. Întregul eveniment mi-a reconfirmat o
credință: aceea că suntem, indubitabil, interconectați.
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr.
3/2026
În zadar... Picur din mine stropi de apă, Mari, greoi, Pe un pământ însetat - Un sol ce-mi cerșește Mai mult, să-i dau, Mai mult, să-mi vindec Prin uscăciunea lui Rănile, să-mi facă scoarță.
În zadar... Florile-mi dezmiardă pielea Și-mi parfumează inima, Zâmbindu-mi dulce, Mai dulce decât...
Mai aproape de mine Prin suflu proaspăt și cânt, Decât atunci când...
În zadar... M-adoarme noaptea Prea adânc, mult prea profund, Încât cad, din aproape în aproape, Până mă scufund în mine Tot mai departe, De o lume-iluzie, O lume frumoasă, Ca o piesă de teatru Neînțeleasă, precum...
Aievea, aievea... Mi-am spus că sunt mai mult; Mult mai mult de-o clipită, Și-am adormit visând Că dansez printre stelele în care N-am simțit pământ arid Care să-mi tragă sufletul Atât de adânc în el, Încât să nu mai simt parfumul Florilor și al tău, Prea scufundată în abisul nopților Din care nu m-am mai trezit, Decât căzând, De jos, în sus, Printr-un descânt
Câte gânduri îmi trezesc fiori reci, în tot corpul adunat la pervazul unei ferestre, dintr-o casă, ridicată sub cerul Tău liber... Și ce doruri mă cuprind, pierdută-n marea fulgilor de nea, departe de blândețea florilor de mac! Tabloul fragilității lor mă face să-mi regret starea de amorțeală, doar pentru o clipă. Pe unde-mi galopezi, inimă, departe și fără de rost? încă te aștept, să mi te-ntorci în piept... Mă găsești chiar aici, unde pâlpâie lumina.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 2/2026
În apele oglinzii Răsună mugetul valurilor Ce se sparg în sufletul meu Absorbidu-le. Absorbindu-te. Mă chinuie fiecare celulă Reașezându-se-n mine, Clasificându-mă-n arhiva Legămintelor intangibile. Ele continuă să răsune, Prelungindu-se-n silabele Ce mi se adună în minte, Continuându-mă în strofe, Proiectându-mă în oglindă Și oglinda se înclină Să-și verse apele în lume, Prin valuri de cuvinte...
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 2/2026
E prea iarnă încât să-mi fie gândul la cireșii înfloriți; Nu-mi iese calculul zilelor luminoase Și mă obosește ritmul lipsit de vlagă, aproape înțepenit. Imi e dor să sar, copilărește, peste umbra ta; colind, astfel, prin închipuiri alese, prin anotipuri în care propria minte îmi joacă feste, fredonând cântece fără sonor. Doi guguștiuci Străbat, în zbor, via pusie; O fi sonetul lor de amor, cel ce ne dizolvă în distanță? Căci le simt căldura prin florile de gheață.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 2/2026
Murim câte puțin, periodic, pentru a
ne transforma, pentru a deveni, pentru acest pământ, o altă versiune — mai
evoluată, mai capabilă în etapele (variate) din viața sa. E un fel de moarte
din care ne întoarcem forțat, prin resuscitare,
nefiind încă timpul pentru abandonul total: încă mai trebuie să rămânem pe
front, încă mai avem câte ceva (multe) de făcut. Totuși, adesea nu știm ce să facem
cu noi, nu-i așa? De parcă ni s-ar cuveni chiar și rutina pe care o privim cu
plictis. Iar dacă suntem depășiți de evenimentele din viață sau dacă nu încăpem
în forma modelată de alții, simțim că nu ne mai potrivim nici măcar în ea, în
rutină. În continuare, voi da câteva exemple
în care voi folosi persoana I singular – îmi este mai ușor să scriu astfel, ca
o confesiune. Așadar, rămân fără aer atunci când
sunt forțată să stau într-o formă nepotrivită. Inițial, se simte doar ca o
stare de disconfort pe care nu mi-o pot explica. Urmează un proces în care îmi
pun întrebări și aștept să îmi clarific măcar câteva răspunsuri cu care să
„plonjez”, mai departe, în autoanaliză. Întregul proces se poate întinde pe o
perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, depinde, de la caz la caz. Ce e cert, e că ajung să-mi dau
seama cum mă simt: ca și cum sunt îndesată într-o formă care nu-mi aparține și
asta mă incomodează. Partea amuzantă este că, în realitate, nu a existat o
forță externă care să mă aducă acolo, ci propria mea non-voință — așa o numesc
și așa defintesc momentele în care nu am avut voința de a face și de a face altceva. Acest „teritoriu” este deosebit de
discutabil. Poate implica starea de comoditate (e bine și așa, deși nu e) sau
de necunoaștere, iar ultima poate fi o stare explorată prin acțiuni de
cunoaștere, dar care nu s-au oprit la timp. Și ce este timpul? Discuția ar
putea devia de aici, în relativitatea lui și multitudinea de posibilități de
răspunsuri, ipoteze. Partea frumoasă este că azi, din atâtea teorii și variante,
o poți alege pe cea cu care rezonezi și în care să crezi. Ideea e că a fi prea mult pentru cineva este la fel de dureros ca atunci când nu-i
ești de ajuns. Pentru a ajunge la această concluzie, mi-am imaginat o formă
mare — m-am oprit la tava de la cuptor; mare, deci, încăpătoare, cu mult
potențial. Cum aș putea face un chec în ea fără ca ea să fie acea tavă pentru chec, înaltă, îngustă
și perfectă ca dimensiune pentru rețeta mea de zece linguri de… (făină, zahăr,
ulei etc.)? Oricât de „maestră” aș fi la
plămădit checuri, nu aș putea scoate potențialul rețetei punând compoziția
într-o tavă mare și plată de cuptor, nu-i așa? Așa și cu oamenii. Degeaba sunt eu
cine sunt, ce sunt, dacă ochii tăi și conștiința ta sunt setate să vadă doar o
bucată - aproape insignifiantă - din mine. Nu pentru că acea bucățică nu ar
conta, dar smulsă din întreg, eu nu mai sunt completă, deci nu mai sunt ceea ce
ar trebui – nici măcar pentru tine. Aceasta e una din situațiile în care
oamenii devin frustrați, furioși, supărați, dezamăgiți, îndurerați. Și atunci mă întreb… de ce aș fi furioasă, din moment ce am
opțiunea — prin propria voință — de a mă elibera de limitarea ta, de a te lăsa
să ființezi în limitările tale, fără să te judec? În aceeași ordine de idei, pot să nu
fiu de ajuns. Pentru că eu, la rândul meu, nu m-am oferit complet. Pentru că nu
am fost stimulată să o fac sau nu am simțit nevoia, nu am știut ce să fac cu
tine, cel întreg. Am văzut doar o bucățică din tine, aceea care mi-a convenit,
într-un anumit moment. Și atunci, da, nu îți sunt de ajuns. Cantitativ, nevoile
tale sunt altele. Calitativ, încă nu ești văzut. Eu nu te văd. Nici alții nu te
văd. Poate nici tu nu te vezi și nu știi cine ești cu adevărat. Pesemne n-ai
trecut prin procesul anevoios de mai sus. Acela în care arzi (fără să crești și
să te coci frumos)…într-o formă nepotrivită. Dar te vei vedea după resuscitarea amintită,
pentru care te-ai pregătit murind câte puțin, renunțând sau luându-ți-se.
Transformându-te. Apropiindu-te de tine. Găsindu-te după atâta dor. Nopțile lungi ale iernii oferă multă
retrospectivă. În lumina rece a dimineții, nici zilele nu se mai grăbesc. Du-te
mai adânc de atât și crede cu tărie că timpul în a cărui trecere crezi, dacă
crezi, a încremenit. Ce faci în pauza dintre timpi? Cum
te poți reconfigura? Despre neajunsuri vorbim mult. Le
purtăm ca pe o vină sau ca pe o dovadă de insuficiență. Rar ne întrebăm dacă nu
cumva ne-am așezat singuri într-o formă prea largă sau prea strâmtă. Iar când vom avea curajul să ne luăm
aluatul pe sus și să-l mutăm, vom descoperi că nu ne lipsea nimic. Doar spațiul
potrivit (tava) în care să creștem...
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 2/2026
Cerul
de deasupra Se
mișcă în derivă… Stelele dansează, Iar
luna le aleargă, Prin
adâncimea nopții. Număr
în gând - Număr
numere, Număr
metafore Și
încâlcesc cuvinte Să
nu le mai pricep Și
mintea să-mi dezleg. Închid
un ochi Și
cu vârful piciorului drept Ating
cel mai îndepărtat Punct
din universul meu, Sprijinită-n
coate; Apoi
încep să tremur Din
coate și din șolduri, Amorțită
în greutatea corpului; pleoapele
îmi devin grele, tot
mai grele, devenind inseparabilă de
lemnul ud al bărcii. Stelele
sunt deasupra Și
luna lor, între ele, Cerul
îmi e departe, Iar
eu plutesc în derivă Dusă
de ape, Numărând
numere Și
încâlcind cuvinte, Codificându-mi
inima Cu
un cifru complicat Pe
care l-am ascuns în tine, Apoi uitându-l, Când
am naufragiat.
Dacă am fost un întreg? Da, așa cred, că am fost; Și am venit doar jumătate În această lume. Apoi, trecând prin lume, Am mai lăsat un sfert din mine, Jertfă tuturor clipelor De mers dezorientat. Și atunci eu cred Că undeva, deasupra, în relativ Cealaltă jumătate a mea Mă privește ca pe o jumătate Formată din două sferturi separate Pe acest pământ.
Dacă ea ar coborî Cam trei sferturi de drum Și eu aș urca un sfert, Ne-am contopi, M-aș întregi. Cum s-ar numi acel loc În care aș fi întreagă? Cum s-ar numi acel netimp Spre care inima mea aleargă? Desigur că am fost întreg, Desigur că am fost completă; Dar am ales să fiu doar jumătate Să-mi fie dor etern De cealaltă parte...
Poezie
publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 3/2026
Prin
câte locuri s-a perindat Sub
atâtea ceruri s-a uitat - El,
raționalul, ce ticăie-n gol Ca
un ceas, pe un perete scorojit, fentat
de mirajul propriului amor... A
rămas blocat în răstimp Și
ce ironie, pe alocuri fiind Atâta
forfotă, pe potecile roase Ce
despart munții de sare Fațetați
într-o singură culoare... În
a sa neticăială, Vântul
bate de jos în sus Și
slovele s-au adunat haotic În
strofe fără rimă Taman
la polul opus Al
inimii mele. Dintre
toate mirările din lume Am
ales-o fără să gândesc pe
cea mai neînțeleasă; Nelămurită
chiar și atunci când Urechea
mi se lipește de stern, Auzind
un cord cum bate Fericit
în etern...
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 1/2026
Fiecare
zi e un dar. Iar seva lutului meu se reflectă… În
fiecare dimineață în care nu sunt singură, având alături ființele dragi, sau
dacă ele nu sunt în imediata apropiere, atunci sunt fericită pentru că sunt,
acolo unde sunt. În
clipa în care întâlnesc privirea lui albastră, de copil, neschimbată de când
era mic și înțeleg că și eu îl voi privi mereu la fel, prin ochi de mamă. În
momentul în care aud hârâielile de afară - semn că cei doi câini, masculi și
înfometați înainte de ora 6:30, mă așteaptă să le dau bună dimineața și,
evident, mâncare. Asta înseamnă că încă o noapte a trecut; o nouă dimineață în
care sunt așteptată. În
clipa în care aparatul de cafea începe să prepare licoarea aromată ce-mi
trezește simțurile, iar celulele parcă îmi dansează salsa prin corp. În
nebunia din trafic - agitația cu care m-am obișnuit și fără de care viața mea
ar fi ciudat de liniștită. În
momentul în care văd școala pe care o frecventează purtătorul de ochi albaștri.
Când mă sărută pe obraz (uneori de bunăvoie, alteori mai forțat, dar nu scapă) și
îmi face cu mâna după ce coboară din mașină, îndreptându-se spre intrarea în
școală. Acolo, în acea clădire, oameni prețioși contribuie la viitorul lui. În
viața profesională - serviciul, colegii, locul unde stau mai mult decât acasă.
Biroul plin cu flori, cu acte, cu oameni frumoși… și alții care mă scot din
sărite, având și ei, iată, un rol în zilele mele – ca o injecție cu adrenalină
(în sens metaforic), în zilele mai monotone. În
liste peste liste, lucruri de bifat în fiecare zi. E un haos, uneori; iar
provocarea este să încerc, măcar să
încerc, să mai așez puțin imaginile lui - cât să apuc să respir adânc, să
am energie să deschid din nou ochii și să repet toate cele de mai sus, plus multe
altele, căci lista din zi pare mereu la fel, dar e doar o iluzie. Seva
lutului mai sunt serile cu povești Disney, în care adorm cu Dominic în brațe și
mă trezesc panicată în toiul nopții că am uitat să pun alarma. De fapt, alarma
este setată (în zilele lucrătoare) la aceeași oră. E doar spaima ce-mi trezește
inima și îmi alungă somnul. Nu degeaba am vreo cinci cărți începute la capul
patului, ele sunt „mărturia” lipsei de disciplină în somn și citit, dar și a
stărilor și curiozităților diverse pe care le am. Totuși,
în fiecare zi aparent la fel, am rămas fără ceva, am primit altceva și am
înaintat în viață, cu sau fără ceea ce aveam înainte. Rămân în picioare, deși
uneori am impresia că mă usuc. E chemarea trupului la odihnă și în acel moment de nefăcut nimic, de goliciune, încep
să-mi revin, să mă adun, să prind puteri. Seva vieții continuă să curgă prin
mine, să se amplifice când locul e gol, să circule cu repeziciune. De
asta nu mă mai mir că îmi rezistă plantele când uit să le ud. La un moment dat
le observ „strigătele”, îmi cer scuze și alerg cu sticlele de apă spre ele.
Există mereu rezerve - oriunde am privi. Important e să nu facem abuz de ele,
ca nu cumva golul să devină atât de gol încât zilele și nopțile să ne fie mai
aride ca deșertul, iar apa din ploi să nu mai poată încolți semințele din noi. Lista
continuă, în mod firesc. Intenția mea a fost să evidențiez bucuriile pe care le
avem „sub nas”, cum s-ar spune, fiind părți integrante din zilele obișnuite. Să
fim conștienți de seva lutului nostru și să ne prețuim, dincolo de
superficialul devenit gros, pe alocuri, chiar și pentru un polizor de ultimă
generație. Fiecare
zi este un dar. Nu e o obligație. E un dar.
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 1/2026
