M-am întrebat: câte ?
Câte sentimente îmi pot străbate inima
Într-un moment anume,
Ales la întâmplare,
Într-o zi oarecare,
Când totul se întoarce invers;
Spune-mi, câte, oare?
Și respirația adâncă
Și nici un răspuns la întrebările mele
Ce rămân suspendate, în ecou,
În freamătul arămiu al clipelor
Și-al tăcerii mantou.
Și gându-mi aleargă laolaltă cu sufletul
La capăt de curcubeu
Unde se termină lumea,
Și norii ating pământul într-un sărut tulburător,
Când simt grija soarelui -
Apus în lumea terestră -
De a cuprinde întreaga suflare a lumii,
Conturată atât de neclar
Când îndoielile devin certitudini,
Când vocea tremură
Și pașii devin nesiguri
Pe pământuri mișcătoare,
Într-un declin sfâșietor.
În punctul cel mai îndepărtat,
Acolo unde se termină lumea;
Am respirat profund... Am respirat,
În acel loc fertil pentru a sădi iubirea
Menită să apropie două suflete,
Din cele mai îndepărtate orizonturi,
Ale aceluiași Pământ,
Ale cărei chemari străbate deșerturi
Pentru al iubirii cânt.
adâncită în singurătate,
Mi-am dat seama că îmi e atât de dor de mine,
De sufletul meu, de zâmbete
Și de toată iubirea pe care pot să mi-o ofer;
Că îmi lipsește ființa ce sunt,
Aceea ce doarme atât de adânc,
Încât îmi e anevoios drumul ales
Să mă tot caut, să mă regăsesc.
Port pe buze o rugăciune
Pe care o aud doar cerurile,
Când încep timid să desenez,
Iar pastelurile îmi îmbracă schița anemic creionată,
Ce-ncepe a prinde viață și a se misca
Nestingherită, prin multitudinea de limitări,
Aproape sfidând nuanțele plumburii
Ce i-au devenit umbră
Cutreierând prin timp...
cât suntem de mari
Și ce bogăție ascunde inima noastră;
Câtă magie putem crea
cu aceste mâini prea temătoare
Și cât putem vindeca,
Numai de ne-am încrede…
Râvnind la nimicuri, ce ne îngroapă sub adevăr,
Ce se așează strat peste strat, astfel încât
Sufletul zbiară din străfunduri,
Fără rezultat,
Rămânând fără glas
Cel puțin pentru o vreme,
Într-al infinitului răgaz,
în care n-avem încontro,
Decât să ne oprim și să medităm
La ce simțim, ce iubim,
UNDE și CE anume doare
Să oprim cea mai mică apăsare…
Al tuturor timpurilor ce s-au perindat
Prin sufletele noastre și ce au îmbrăcat
Varii veșminte, în care s-au aflat;
Am avut ochi, prin care am văzut,
Și am avut priviri opace,
Atunci când a cunoaște nu s-a putut;
Am avut trăiri prin care am crescut,
Și am avut căderi...
Și toate au trecut.
Toate se arată mai clar, mai aparte;
Lacunele capătă sensuri,
Când din ceruri plouă cu versuri și
Vezi tu, azi, privind în spate,
Acolo unde a fost furtună
Îmi dau seama că am fost nebună
Să fiu geloasă pe un fir de păr
Ce ți s-a lipit de buză...
Colorează altfel amintirile de vară,
Devenind cunună ai anilor fragezi,
ai vieții bogății
În timpurile ce i-au urmat,
în noapte si-n zi.
Mă agăț cu încăpățânare
De mine, ca de un stâlp,
Să îmi ajung, să îmi rămân,
Să-mi fiu.
Și îmi e mai clar ca oricând
Că îmi e dor de mine, de ceea ce sunt eu.
Inima mi se deschide tot mai mult,
Devenind parte din euforia când
Norii ating pământul într-un sărut tulburător
Simțind bucuria soarelui, în răsărit,
Întreaga suflare a lumii: apogeul sublim!
Sursa foto: https://www.pikist.com/free-photo-volmx/ro
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 11/2021.
