NEANT

Într-o zi…

-          ... Alo?

-          Bună!!! Mi-a fost dor să te aud, măcar la telefon!

-          Y? Vai, iartă-mă, n-am timp acum de vorbit!. Rămâne pe altădată, bine?

-          Altădată vei avea mai mult timp?

-          Știi… chiar am foarte mult de lucru, abia dacă am vreme să respir.

-          Deci altădată vei avea timp și pentru mine?

-          Sigur, vorbim! Ne auzim la telefon!

-          Eu aș vrea să vorbim față în față, ca altădată. Nu doar la telefon.

-          Facem cumva să fie bine! Acum trebuie să te las, am foarte multe de făcut…

-          Înțeleg, nu ai timp…

După 1 săptămână

-          Bună-ziua, responsabil X la telefon, cu ce vă pot ajuta?

-          Hei! Sunt eu! Nu mai ai numărul meu de telefon salvat în agendă?!

-         Aaaa… Y, tu erai! Ba da, sigur că e salvat, doar că nici nu m-am uitat pe ecran, să văd cine mă sună și pe care dintre telefoane. Sunt atât de ocupată, abia dacă mai știu cum mă cheamă!

-          Referitor la întâlnirea noastră…Te-am sunat să…

-         Vaaaiii… am uitat cu desăvârșire! Știi tu, din lipsă de timp, am hotărât să-mi organizez inclusiv sfârșitul de săptămână, pe ore, minute, secunde! Sâmbătă încă vin la servici, iar duminică știu sigur că am ceva de făcut, dar nu mai țin minte exact ce. Pe cuvânt că n-am timp deloc în această săptămână! Dar…

-          Dar îți vei face? Altădată vei avea timp?

-          Păi, mă gândesc și te voi suna eu. Este în regulă?

-         Ar fi în regulă dacă ne-am vedea… Să discutăm ca pe vremuri, ca oamenii normali care au atâtea de împărtășit. Chiar îmi e dor să mâncăm o înghețată într-un parc și…

-         Scuzeeee… îmi sună celălalt telefon! Iartă-mă, te rog, dar trebuie să răspund, poate fi ceva urgent… Te voi suna eu!

Și așa a închis…

-         Poate și ce aveam eu de spus era la fel de urgent… Dacă nu mai urgent… (Spuse Y dezamăgit).

După 2 luni…

-          Alo?

-          Bună…ziua… Cu cine vorbesc?

-          Cu Z, vărul lui Y. Cine sunteți?

-         Sunt X, prietena din copilărie a lui Y. Am rămas că discutăm, și de aceea am sunat pe acest număr…

-         Y nu mai e în România de aproximativ 2 luni. A renunțat la locul de muncă deținut în acea perioadă, la apartament, și-a luat bagajul și a plecat.

-          A plecat! Știți anume unde?

-         Nu, n-a spus nimănui locația exactă. A spus doar că va merge în căutarea sinelui și că nu vrea să fie deranjat. Nu a lăsat nici o adresă, nimic. Dar dacă spuneți că sunteți X, atunci poate că se cade să vă spun că a lăsat o scrisoare pentru dvs., într-un plic sigiliat, pe care să îl deschid doar dacă voi fi sunat de către dvs. Acum aveți timp acum sau…?

-          Da, pot să ascult 2 minute…

-          În regulă, am să încep:

„Draga mea „N-am timp”,

Te-am căutat și te-am găsit și te-am pierdut din nou. Te-am pierdut ca prietenă, jertfindu-te cotidianului.

Îți pregătisem o supriză – vezi în ultimul sertar al biroului tău. Știam că acolo îți sunt lucrurile personale și mi-am permis să ascund acolo cadoul meu pentru tine (într-o zi în care erai plecată în presupusa pauza de masă, rezolvând ceva la bancă, evident, iar eu îmi doream să te invit la o cafea) în speranța că vei mai verifica, măcar din când în când, acel sertar.

Se pare că m-am înșelat… Constat cu durere că pentru ceea ce ține de viața ta personală, nu ai timp. Îmi pare rău… Pentru tot. Îmi pare rău că nu ți-am fost un prieten atât de bun încât să te opresc din transformare, din cădere… din robotizare. Îmi pare rău că nu ai timp pentru mine, îmi pare rău că nu ai timp pentru tine și că te-ai pierdut.

Eu am plecat. Am lăsat în urmă „lianele” trecutului și mă las cuprins de un frumos prezent. Am plecat în Tibet, să mă regăsesc și să învăț să iubesc ceea ce sunt.

A fost o alegere destul de spontană (luată în perioada în care te-am căutat), pe care am tot încercat să o împărtășesc cu tine, invitându-te la o înghețată, ca pe vremuri, să stăm la taclale cu orele despre noi, despre viață – să filosofăm, așa cum o făceam în adolescență.

Apropo, îți mai aduci aminte cât de preocupați eram de problemele lumii și cât vorbeam, vrute și nevrute? Despicam firul în patru, după ce terminam de citit un roman de dragoste siropos de-al tău sau cărțile mele despre metafizică pe care doar te făceai că nu le înțelegi…

Acum nu mai ai timp… n-ai avut timp nici să te uiți în sertarul de la birou – căci dacă ai sunat (într-un final) la fostul meu nr. de mobil și ți-a răspuns vărul meu care îți citește acum scrisoarea… Înseamnă că nu ai avut timp.

Dacă ai fi avut timp, ai fi văzut acolo un bilet de avion, și ai fi apucat să-mi spui DA sau NU, cel puțin până plecam. Era un moment în care viața ta putea fi schimbată.

Probabil crezi că e o nebunie să lași totul baltă dintr-o dată, să te iei și să pleci. Dar în condițiile în care simți că nivelul nefericirii a ajuns la saturație, și totuși te complaci în acea stare… Cine, oare, este cel inconștient, cel indiferent, cel condamnat la suferință? Nu merită să riști totul, având credința că te vei regăsi?

Mai jos găsești o poezie de-a mea, să-ți mai amintești din când în când de mine, de noi, de tine…

Te rog, fă-te bine, vindecă-te de nebunia care te cuprinde pe zi ce trece tot mai mult! Nu trebuie decât să-și dorești din tot sufletul tău acest lucru și să te rogi… și să te rogi… și să te rogi. Și să ai încredere în tine!

Fii binecuvântată!

Te îmbrățișez cu drag!

NEANT

Îmi lasă un gust dulce-amar

Atingerea podoabei de mărgăritar,

Privind-o în lumina soarelui în apus

Lăsând locul gol cuvântului nespus.

Au adormit și tresăririle din zori de zi

Și cugetările din nopțile târzii,

Căci amintirea piere

Lăsând loc gustului de miere…

Viața este un circuit,

Suflu prelungit la infinit,

De aceea s-a lăsat din când în când uitarea

Să ne lase să simțim chemarea.

Uneori ochiul vede mai mult decât îi e permis

Și-atunci gura pecetluită îngână în sinea ei;

Cum ar fi fost, dacă n-ar fi?

Cum n-ar fi, dacă ar fi fost…?”

-          Mai sunteți acolo?

-          Ăăăă … da…. Domnule Z, Y era cumva bolnav, adică mintea lui…? Dădea semne că…?

-         Nu doamnă, am făcut chiar și un pariu că acesta va fi răspunsul dumneavoastră. Mi-a spus că dacă veți întreba asta, să vă transmit că singura nebună sunteți Dvs., că nici acum, în cel de-al 13-lea ceas nu vă dați seama că el a ales să trăiască, pe când dvs. ați ales să vă afundați în neant…

-         …

-         Alo, mai sunteți acolo?

-         Da…

-         Și încă ceva. Mi-a mai spus să vă transmit că vă cheamă X (asta pentru momentele în care uitați cum vă cheamă), că sunteți o femeie frumoasă, extraordinară, dar care se subapreciază – din motive necunoscute; că erați și mai frumoasă atunci când zâmbeați, când vă bucurați de orice lucru mărunt, cum ar fi înghețata la vafă, savurată într-un parc; și că cel mai bine vă stă cu mărgele la gât. Știți dvs. de ce.

X închide telefonul. Lacrimile îi șiroiesc pe obraji și zâmbește. Se uită în oglinda de pe birou și zâmbește cât poate de larg și de sincer. Chiar e frumoasă – chiar și așa, încercănată și trasă la față. Y are dreptate în tot ceea ce spune. Ce sens are să-l contrazică – chiar și în gând – când știe și simte că e așa?

Prin fața ochilor obosiți i se perindă imagini când, împreună cu Y, copii fiind, alergau prin parc și au găsit în iarbă un colier din mărgele albe. În acel moment și-au jurat prietenie veșnică, și și-au înnodat colierul în jurul mâinilor, fiind simbolul legăturii lor frumoase. Și-au promis că vor fi împreună, unul lângă altul, atât în clipele fericite, cât și în cele de cumpănă. Așa au văzut că se face în filme… Că așa fac prietenii.

„Oare unde e acum?” – Y, sau colierul pierdut…

Morala: Să ne prețuim prietenii!

Să prețuim persoanele din jurul nostru care ne iartă, chiar și atunci când le ignorăm, când aparent totul contează mai mult decât ele.

Să valorificăm timpul care poate fi petrecut împreună cu aceste persoane. Să fim atenți la nevoile noastre sufletești, și la ale lor.

Comoara noastră este cufărul care adăpostește emoțiile, amintirile, sentimentele și sufletul.