duminică, 22 septembrie 2019

SEPTEMBRIE SÂNGERIU



... În care natura se transformă, își urmează cursul, sub formă de circuit. Știu sigur că am mai fost în acest punct, și nu doar o dată, acela în care privesc frunzele aurii, frumoase, dar fără viață, totuși. 
Mi-a atras atenția Dominic, care le culegea de pe jos și le arunca într-o baltă mică. Mare mi-a fost mirarea când m-am trezit din somnul în care m-am scufundat cu totul în vară, undeva prin luna lui iunie. Nici atunci nu a fost caniculă, așa, ca în alte dăți, dar mintea îmi spunea că e vară; și-atunci m-am scufundat în mare, în soare, în verde și în viață. 
Ei bine, acum m-am trezit din acel somn și nici nu cred că am fost prea deranjată de conștientizarea că... a mai trecut un an, aproape. 
Alergăm prin timp, de luni până vineri, iar sâmbătă și duminică nu mai știm ce concesii să încheiem cu el, să îl oprim, să nu mai treacă. În fiecare luni ne promitem că în acele două zile magice libere care vor urma, vom fi mai mult pentru noi, pentru familie. Dar când ele vin, noi suntem tot cu capul în rutina de sfârșit de săptămână și tot nu facem ceea ce i-am promis sufletului nostru în ziua de luni - mohorâta zi de luni, în care starea depresivă ne învăluie în mantia ei neagră, acaparatoare.
Un altul ne spune că fiecare zi e o binecuvântare, iar noi dăm mecanic din cap, că da, așa e, și totuși nu înțelegem cu adevărat. 
Să nu așteptăm să fim prea conștienți de asta, atunci când se întoarce clepsidra, când pricepem obligatoriu că da, fiecare zi e o binecuvântare. Modul de a trăi ne aparține în mod exclusiv, atât în sensul profund, uneori de neînțeles - care, de fapt, ascunde multe sensuri ale fiecărei trăiri, cât și în sensul mai "palpabil", mai la îndemâna oricui, de a medita asupra lui. 
În multe dimineți ale acestei luni priveam cerul, de pe terasă. Abia atunci începea să se crape de ziuă. În orizontul îndepărtat se ivea o lumină sângerie, care alunga noaptea din fața ochilor mei. Luna era încă pe cer. Greierii încă cântau. Și totuși, acolo, departe era soarele. Bietul soare, cât de mult și-a pierdut din puterea de a încălzi! 
Tremurând de frig cu cana de cafea fierbinte în mână, mi-am amintit de diminețile ploioase din luna septembrie, când începea școala. Ce trist! Pe atunci, nu mi se părea că poate fi ceva mai crunt decât atât! Parcă simt și acum golul din stomac pe care îl aveam când străbatem pe jos drumul dintre casă și școală. Paradoxul e ca îmi plăcea la școală. Dar sufeream prea mult după vară, după soare, după vacanță, bunici și libertate. De aici și senzația, printre stropii reci de ploaie, vântul tăios, și somnul care îmi apăsa pleoapele, că nu îmi place școala.
De fapt, luna septembrie nu are nici o vină pentru micile mele drame. Ea e o lună bogată în culori, în trăiri și în decizii radicale. Sub apăsarea senzației de goliciune, poate mulți dintre noi simțim nevoia să clarificăm anumite situații; ceea ce e bine, pentru că gândim, funcționăm, căutăm soluții.
Septembrie vine, așadar, cu începuturi. În septembrie ne adunăm puterile, oricât de împrăștiați simțim că suntem, oricât de obosiți; ne adunăm puterile și facem acel salt definitoriu, care face diferența între ceea ce am fost și ceea ce e menit să fim. 
Conștientizăm că nu suntem obligați să facem lucruri, ci să le facem pentru că așa vrem, când vrem, când simțim că putem. Putem spune "nu" sincer, fără regrete. 
Nu avem datorii față de alții, ci doar față de noi înșine: suntem datori să ne înțelegem, să ne acordăm timp și să fim blânzi cu corpul nostru, care trece prin atât de multe schimbări. 
Meditând la asta, mi-am dat seama că, de-a lungul vieții, nu am fost prea înțelegătoare cu mine. 
Am ridicat prea sus ștafeta și am tras mult, am tras de mine, fie că era cazul sau nu. Nu am făcut asta pentru că era ceea ce simțeam, ci pentru că așa trebuia. Și nu m-a obligat nimeni. Nu mi-a impus nimeni. Doar eu, am vrut să fiu ca alții, care nu erau neaparat sus, ci doar pe un plan diferit de mine. Nu m-am oprit niciodată în loc să îmi întreb sufletul daca fac ceea ce își dorește. Dacă aș fi avut urechi să îl ascult, aș fi înțeles că el, de fapt, tânjea spre un alt cântec. Mi-l și fredonda, însă versurile sale și linia melodică nu au ajuns la mine, pentru că mintea îmi pusese, între timp, un alt CD. 
Ce vreau să spun de fapt, este ca e important nu doar să ne menținem pe linia de plutire, ci să zburăm cu totul, deasupra apelor, în adâncimea autenticității și de acolo să ne hrănim sufletul: cu plăcerea sa, cu nevoia sa, cu iubire și cu adevăr. 
Faptul că mi-am dat seama de aceste aspecte în luna lui septembrie, e doar o coincidență. 
Faptul că nuanțele sale sunt superbe, auriu cu sâgeriu, când natura moare - pentru că se pregătește de un alt ciclu, de renaștere - e un paradox.
De asemenea, că titlul este învăluit de o notă gravă, că toți ne gândim la sânge, la durere, când de fapt circulația sângelui înseamnă viață, e un alt paradox.
Sau asa le numim noi, coincidențe si paradoxuri. Eu nu prea cred în ele. Sunt adevăruri mascate. Recurgem la a folosi măști, atunci când adevărul e prea greu de digerat, de acceptat, de trăit cu el în suflet. 
... și când te gândești că întreaga (de)zbatere din mine a pornit de la o frunză!

https://www.descopera.ro/stiinta/16017152-imaginea-surprinzatoare-de-pe-suprafata-soarelui-inregistrata-de-nasa

marți, 10 septembrie 2019

RECUNOȘTINȚA


Atunci când începi să te recunoști, să înțelegi cine ești, fii recunoscător pentru procesul minunat prin care treci.
Învață să îți ajungă, să te mulțumești cu acel "mult" sau "enorm" pe care începi să îl culegi, de care ieri încă nu erai conștient pentru că încă nu conta pentru tine, prea adâncit fiind în detalii, pierdut în ele...
Astfel, dacă începi să faci cunoștință cu tine, deci să te recunoști, înseamnă că deja știi prea bine cât de lipsite de importanță sunt detaliile mai sus-amintite. 
Poate că abia acum le-ai încadrat ca non-valori care exista printre noi, dar e bine că de azi inainte ele nu mai sunt țelurile tale, nu mai alergi orbește după ele.
Când începi să te recunoști, devii recunoscător pentru fiecare dimineață în care deschizi ochii și ai șansa să te bucuri de tine, exact la nivelul la care ai ajuns acum să fii, acela în care soarele arată altfel, așa cum era el dintotdeauna, însa pe care nu l-ai observat cu adevarat pentru ca aveai impresia că e cumva datoria lui să fie acolo sus și să facă din noapte, zi; esti într-o etapă în care percepi lumina altfel, în care timpul se dilată, iar ochii îți strălucesc altfel, pentru cei ce chiar vor să te vadă, începând cu tine însuți.
Nu locul de muncă este tot ceea ce ai mai de preț, dar este important, pentru că îți ocupă o mare parte din timp. Îl înțelegi într-un alt mod, te dedici altfel lui și ție și parcă și el îți răspunde altfel - imaginația ma conduce spre o scenă care debutează cu o invitație subtilă la dans, când partenerii (omul & job-ul) se apropie timizi unul de altul și încep să se miște încet, de pe un picior pe altul, în același ritm, și asta e bine, pentru că începe să semene a dans, nu-i așa?
Cât despre familie, matca ta imediat apropiată, din care pleci cu greu dimineața și în care abia aștepti să te întorci după-masa - devine pentru suflet, ca aerul pentru plămani. Respiri altfel. Nu o mai faci mecanic, ci devii dependent de valul de aer proaspăt pe care îl inspiri până în adâncul ființei tale. Ai nevoie de el în procesul tău de trezire și simți cum fiecare celulă din tine îi răspunde pozitiv, devenind tu însuți o explozie de energie și de bucurie.
Familia este o sursa importantă a vibrației tale, iar alimentele sunt surse necesare pentru energia corpului tău. Ai nevoie de hrană atât cât trebuie să trăiești sănătos. Nu în exces. Excesele nu au adus niciodată ceva bun după ele.
Acum le recunoști și pe ele și stii asta, că nu ai nevoie de ele.
Mai știi și că haina nu îl face pe om, dar dacă poți să arăți prezentabil mereu, fă-o! Nu pentru alții - nu pentru alții ai oglindă in casa, ci pentru tine! Pentru tine trebuie să ai un corp sănătos, curat și îngrijit. Să te simți bine în el, să îți placă să îți porți sufletul în el. Mai exact, să fie pe placul sufletului tau, cumva pe terenul bunului-gust și al bunului-simț, exact atât cât trebuie și cât ai nevoie. 
E adevarat, pe drumul vieții, multe se schimbă, sau multe revin la noțiunea de normalitate, de natural. 
Chiar în acest moment, în această viață, încă nu m-am întâlnit cu mine 100%, însă sunt în plin proces de recunoaștere a ceea ce sunt cu adevărat.
Ce pot să spun însă este că înainte de a împlini vârsta de 30 de ani, am trecut prin cel puțin două procese de metamorfoză aproape complete, iar unul din cele mai interesante rezultate ale acestora ar fi faptul că sunt un om ce iubește neprețuitul. 
Spre exemplu, sunt un "exemplar complet" atunci când la gât port cel mai cel colier -  de neprețuit, ce nu poate fi evaluat - un colier, care se potrivește cu orice ținută a mea, în orice parte din zi sau din noapte; un colier care mă definește și care face să vibreze fiecare celulă din mine, oricât de adormită ar părea ca este... 
Acea bijuterie despre care scriu este formată din brațele copilului meu, așa cum mă tine el de după gât când adoarme sau când îl țin în brațe pe stradă, prin parcuri sau pe unde vrea, atât cat imi cere, completat de cat imi mai doresc și eu, mai mult și mai mult.
În drumul meu spre recunoaștere, în astfel de clipe, mă simt plină de recunoștință... 
Nu se putea să închei altfel, decât cu o trimitere spre el, sa-mi amintesc mereu cât sunt de norocoasă... 

Sursa foto: http://sf.co.ua/id155774