luni, 30 iulie 2018

ADÂNC, ÎN MARE


Marea... A mea întindere de apă dragă, pe care, încă din copilărie, am avut parte de fericirea de a o întâlni aproape an de an. În acest fel, an după an, ea m-a privit cum cresc și mi-a ascultat mereu gândurile tăcute, în cel mai demn mod cu putință - fără a mă critica vreodată, fără a-mi transmite că o dezamăgesc. Ba din contră, prin a sa tăcere, m-a făcut sa înțeleg că îmi va fi mereu părtașă și că mă va aștepta să mă întorc. Poate mai matură, poate mai tristă, sau mai fericită și mai împlinită ca oricând.

Anul acesta marea era diferită; cumva, nu doar aproape de sufletul meu ci parte directă din el. Fără să îi mai spun ceva, m-a îmbrățișat prin valurile sale și mi-a spus să-i rămân aproape atât cât îmi doresc. Și eu am ascultat-o și doar am tăcut. Am lăsat-o să absoarbă din mine tot ceea ce considera că nu-mi face bine, căci eu n-aveam putere să mă rog. Apoi m-a încărcat cu tot ce are mai pur prin adâncuri și astfel m-a refăcut om, căci în ultima perioadă, îmi simțeam celulele cumva separate unele de altele. Ea le-a reunit în mine, adunându-le din colțurile lumii prin care le-am pierdut, dând o nouă formă produsului finit, mai superficială și mai pregătită pentru haosul din împrejurimi.
Am considerat mereu că în fiecare om există o parte pură, care e de fapt identitatea sa cu esența. Însă lumea în care trăim este realmente o junglă în care scapa cine poate și ne săpăm unii pe alții cu multă răutate sau inconștiență. Mi-a luat 28 de ani să pricep că lumea nu e roz așa cum am vrut să o vad, însă aveam oportunitatea de a purta pe haine această culoare. A fost alegerea mea să ies și să sparg castelul de sticlă și să dau piept cu acea parte a lumii despre care refuzam să cred că poate exista. Și când am făcut asta, marea a fost acolo. Mai pregătită pentru mine ca oricând pentru a-mi fi alături și pentru a-i arata puiului meu toată frumusețea de care ea este capabilă.
A fost un an în care, mai măricel și mai conștient de tot ce se întâmplă, Dominic s-a jucat cu piciorușele în valuri, a strâns în pumni nisipul fin și umed si mi-a zâmbit mult, luându-mă tot mai des în brațe, dornic să mă acopere cu toată iubirea de care e capabilă o inima blândă și înțeleaptă ca a lui.
Amândoi suntem îndrăgostiți de mare și acest secret îl păstrăm în spațiul aproape inexistent dintre sufletele noastre. Pentru că acestea din urmă se contopesc, fiind aproape unul singur. Poate am fost separați unul de altul doar pentru a ne naște.

Vă mulțumesc tuturor celor care îmi citiți gândurile; pentru mine este o bucurie imensă să vad cum se adună, articol cu articol, vizualizare după vizualizare.
Să nu țineți nimic în voi, mai mult decât puteți duce. Când situația vă depășește, împărtășiți totul cui vreti - marii, cerului, stelelor sau hârtiei.
E important să știti că nu sunteți singuri, că energiile lucrează deasupra creștetelor noastre și că dreptatea se împarte de una singură, atunci când ne așteptam mai puțin și izbește din partea din care nici nu ne așteptam. Și știți de ce se întâmplă una ca asta? Pentru că nimic nu rămâne nerezolvat și neplătit.
Căci de aceea ființăm și purtăm în noi răspunderea (crucea) faptelor noastre.

joi, 19 iulie 2018

ÎNTRE DOUĂ MOMENTE


Atunci când simți că ai murit pe dinăuntru, că a secat viața în tine și că ești gol... atât de gol încât și goliciunea cea mai pură doare, coboară cu gândul în despicătura pământului, căci pământul a făcut asta pentru tine. S-a împărțit în două și te lasă să te adâncești în interiorul lui. Acolo, departe, ești absorbit și ars de nucleul lui fierbinte. În acest mod înțelege natura să te purifice, să te ajute. Te arde, și te doare, și simți cum se fărâmă rând pe rând totul în tine, cum focul te cuprinde de parcă te-ar înghiți cu poftă. Chiar dacă dispari temporar, după un timp, Pământul te scoate din nou la suprafață, sub formă de cenușă, care se va amesteca cu părți din solul său fertil de la suprafață, cu apa limpede și binefăcătoare, cu aerul fără de care nu se poate trăi, iar Dumnezeu așează în tine o nouă viață. 
Îngerii te vor veghea din nou si vor putea, pe cât se poate, să te apere chiar și de tine însuți când ești neglijent. Ai putere în tine, ai o nouă putere. Una care, de fapt, nu a dispărut niciodată, ci s-a contopit cu flăcările care te-au purificat.
Iată o nouă șansă, un nou suflu. Se poate... S-a putut mereu. Doar trebuie să te aduni și să înveți să mergi din nou „copăcel”. Așa, ca un bebeluș care pășește timorat și entuziasmat singurel, pentru că de-acum nu mai are nevoie de ajutor ca să înainteze.
... venim pe lume singuri, și ne ducem la fel de singuri. Între cele două momente, există un timp. În care alegi să trăiești, sau să mori încet pe dinăutru. 

Sursa foto: https://www.dcnews.ro/nucleul-pamantului-se-raceste-si-se-topeste-in-acelasi-timp_66399.html

luni, 16 iulie 2018

BIBLIOTECA TIMPULUI

Dominic a făcut ordine :)

Cu ceva timp în urmă, în unele momente de liniște, eram doar eu cu cartea. 

Se întâmpla să îmi placă atât de mult, încât trăiam intens fiecare cuvânt scris, pe care îl citeam și îl lăsam să îmi cuprindă sufletul. Nu mai auzeam și nu mai vedeam nimic altceva în jur. După cum spuneam, eram doar eu cu ea. Sau, mai exact, cuprinsă cu totul în ea.

E adevărat că am autori preferați, dar la fel de adevărat e și că orice carte, în orice moment,  scrisă de oricine, poate să devină preferată pentru o anumită perioadă, până când va urma o "alta", care îi va lua locul.
După nașterea lui Dominic, viața, programul, trăirile și clipele s-au schimbat, și s-au schimbat din "bine", în "foarte bine".
Recunosc ca mă piaptăn în grabă (sau deloc 😏), că mă machiez în maxim 5 minute, timp în care cu un ochi sunt pe Dominic, și gura îmi repetă unele fraze prea bine cunoscute: "puiule,  nu arunca în WC chestia aia", "lasă mopul", "ai grijă cu piaptanul acela", etc.
Este adevărat și că mă îmbrac fără să mă uit în oglindă și că de multe ori fac cele mai nefericite alegeri, de care îmi dau seama abia când trec pe lângă o vitrină, si ma oglindesc in ea, împingând căruciorul. 
Ei și? Mă opresc, "mă admir" și mă pufnește rasul. Apoi mă uit la Dominic, care râde pentru că mă aude pe mine râzând. Desigur, îmi promit că data viitoare voi fi mai atentă, deși undeva în colțul minții admit că și data viitoare voi fi la fel de apucată când mă voi pregăti să ies din casă, și voi sfârși prin a păși pragul ușii ca o tornadă, măturând totul în drumul ei spre mașină.
Lucrurile stau așa pentru că timpul, deja comprimat, parcă s-a scurtat și mai mult. Parcă zboară,  nu trece. Și zboară așa... ca o rachetă. Și atunci ... cum să acord o așa mare importanță anumitor chestiuni banale pe care le făceam înainte în ore întregi, când dorința mea cea mai arzătoare e să profit de fiecare clipă în care îmi crește copilașul? 

M-am întors la cărți, și continui să citesc ce-mi pica în mână. Simt cum se creează din nou acele lumi paralele în care mă pierd temporar, când Dominic doarme. Însă ce e interesant e că la primul semn că s-a trezit, ies din acele tărâmuri cu viteza luminii, depășind chiar și rapiditatea rachetei de mai sus, țopăind pe scări în sus spre dormitorul de unde mă cheamă bebe, după un somn odihnitor. 
- "Vine mamaaaa" - se aude un tropait pe scări. 
- "Eeeemmmmm" - zise el nerăbdător.
 Apoi a urmat o ploaie de pupici și îmbrățișări care de care mai strânse, de parcă nu ne-am văzut de un secol.
N-au decât să se ardă sarmalele în cuptor, și ciorba să tot clocotească pe aragaz. Noi avem treburi mai serioase decât atât...



Sunt mulți de "poate că..." în mintea mea; dar e minunat când,  deși nu sunt conștientă de unele aspecte, sufletul meu e mai treaz ca oricând, trăind prin fiecare clipă, atât de viu, încât nu am nevoie de nimic altceva. Nici măcar de timp să înțeleg mai mult sensul unor alternative. Nu există coincidențe, ci doar "pentru ca așa a trebuit sa fie", pentru ca așa am ales. I want to remember this every moment... cărțile se tot închid,  se redeschid, încep și se sfârșesc, dar, undeva, aproape imperceptibil, una se tot rescrie. Este Umanitatea. Depinde de noi dacă o umplem cu pagini despre ascensiune și evoluție sau cu banalități.

vineri, 6 iulie 2018

D'ALE BĂTRÂNICII


N-am dispărut, ci am fost chiar aici; ba chiar mai aproape de omenire, oameni și normalitatea umană, decât mi-aș fi putut închipui. Atâta tot, că mi-am propus să ignor din când în când spațiul virtual care, cu voia mea, pentru că fac greşeala de a naviga prea mult și prea des prin ale sale ape, îmi răpește timp, iar timpul este deosebit de prețios... Să știți că nu strică să repetăm din când în când acest exercițiu, măcar pentru o zi - și vă asigur că sunt întreagă, deci se poate supraviețui și (re)folosind telefonul strict pentru a răspunde la apeluri și mesaje, dacă chiar e necesar.
Ei bine, scriu acest articol pentru a mă lăuda. 😉 Când va mai crește Dominic, poate îmi va lăsa el vreun comentariu sub articol, ceva de genul „Da, mami, a fost bun ce ai făcut”.
Până atunci însă, revin la propria laudă.
În toată perioada în care am fost „dispărută” mai ales de pe blog (nu am avut chef să scriu, și dacă nu am avut, am stat departe de prea multe cuvinte), am trecut la fapte și am profitat de fructele de sezon și mi-am pus la punct cămara la capitolul „dulcețuri aproape ca la mamaia” și „compoturi simple”, lăsând încă loc și de mai mult/e, în funcție de inspirația de moment, pe care o voi avea când voi pași din nou în piață și voi simți mirosul altor fructe. Dacă ele îmi vor atrage atenția, atunci mă pun iar pe treabă.
Având un copilaș care mănâncă de toate,  normal că am început să mă gândesc (în principal) și la el în timp ce gospodăresc și încerc să îmi imaginez ce va prefera să încerce de pe rafturi, când va lega primele lui cuvințele.
Indicația clară pe care am primit-o a fost că, dacă vreau o dulceața bună, „legată” și care să stea mult timp fără să se strice, la 1 kg de fructe se pune 1 kg de zahăr. Și, ca sa fiu sigură că stă bine până la iarnă și poate și mai bine de atât, și pentru a-i oferi o aromă în plus, am adăugat și zeama de la o lămâie.
Prin urmare, tânara bătranică se laudă cu: dulceață de vișine, dulceață de cireșe și dulceață de caise. Vișinele și caisele le-am primit de la prietenii mei care au copăcei în curte, deci cu atât mai bine.
Desigur, nu am putut să fac totul deodată. Să nu uităm de Dominic cel activ, care are nevoie de atenție, cu toate că e un copil răbdător când vine vorba de bucătărie.
Seara, după ce îl culcam, spălam bine fructele, scoteam sâmburii din ele, așezam fructele în oala în care a doua zi urma să le pun la fiert și peste ele puneam kilogramul de zahar. Peste noapte le lăsam să „mediteze”, iar dimineața, după micul dejun al lui Dominic și plimbărica pe aer respirabil, începeam să fac dulceața. De câteva ori culegeam spuma de deasupra (aceea care e urâtă, maronie), apoi adăugam zeama de la o lămâie și lăsăm să fiarbă în continuare, culegând iar spuma de câteva ori. În general, am folosit 1 kg de fruct. Am preferat să fac dulceața în mai multe ture și să nu petrec mai mult de 2 ore lângă oala, pentru că nu dulceața îmi e prioritatea, ci copilul. De cele mai multe ori, el se juca singurel sau mai venea pe lângă mine la o poveste și m-a lăsat sa îmi duc treaba la bun sfârșit. Nu vroiam să fac asta în orele lui de somn pentru că acel interval de timp prefer sa îl aloc pentru mine (pentru citit sau pictat, pentru spălat pe cap sau vizionarea unui film), așa că am gospodărit împreună.
Din cantitățile mai sus amintite m-am ales cu 3-4 borcane de dulceața, de 300 gr fiecare.


Compoturile sunt o altă poveste, una deosebit de simplă. Eu nu prea servesc din ele, dar se consumă mult în familie, așa că am cumpărat borcane mai mari, de 500 gr, le-am spălat bine și le-am uscat, le-am umplut cu fructe (caise și visine) cam 3 sferturi, am adăugat în fiecare borcan 2 linguri de zahar, am acoperit totul cu apă până sus, am pus capacele (strânse bine de tot) și le-am pus la fiert cam 20-30 min. Et voilà, că se poate, chiar și cu un copilas de 1 an și 3 luni care e activ și are nevoie de multă atenție de la mămica lui. 😊 Tot secretul e să se vrea!