10 MINUTE

Este seară, sterilizez biberoane, strâng jucăriile de pe parchet, aranjez vasele în dulap, și îmi arunc privirea spre ceas: 22 fără 10 minute. Fără 10 minute. 10. Zece... piesa mea și a soțului de la nuntă. În primele zece secunde de când a început să se audă în boxe, m-am descărcat emoțional de tot stresul, de toată tensiunea și, de ce nu, chiar și de bucuria aceea care îmbracă forme nebunești, știind că urma să devin mireasă, să revăd  mulți oameni și unii chiar dragi, și chiar de departe... Pe ringul de dans m-am eliberat de tot ceea ce am acumulat în plus în mine, de tot ceea ce era prea mult și nu mai puteam duce.
Revenind la cele 10 minute, ce poți face cu ele? Câte se pot întâmpla în acest scurt interval de timp?
De câte ori poți spune „te iubesc” cuiva? Oare câte îmbrățișări încap în cele 10 minute? Dar lacrimi? Cate lacrimi de suferință pot curge în doar atât de puțin timp și, cât de greu trec ele, minutele, când așteptarea te apasă sau când doar 10 minute te despart fizic de reîntâlnirea cu un suflet drag?
Câte inimi încetează să mai bată și câte suflete, aparent noi, fac cunoștință cu lumea aceasta? Câți nu își strâng mâna, poate, pentru ultima oară și câți,  oare, se bucura de primul sărut?  Și totul în doar 10 minute. Acele 10 minute. Sau chiar aceste  minute. În timpul când eu mă învârt cu treburi prin casă...
... Ei bine, să spunem că am terminat cu ele pe ziua de azi. Energia mea s-a cam epuizat, dar mai păstrez puțin de tot din ea pentru o baie mult așteptată în care să stau sub dus și să nu mai gândesc, golindu-mi mintea în încercarea de a urmări cursul picăturilor de apă.
Apoi, relaxată, mă voi duce lângă Dominic să ne spunem rugăciunile. Chiar dacă doarme, știu ca mă va simți și că spiritual îmi ține companie.
Și da, după aceea voi merge în dormitor, unde mă voi face una cu patul. Patul mult așteptat.
În 10 minute se pot întâmpla prea multe. Se pot schimba vieți. Se pot abate umbre asupra vieților. Fiți oameni buni și nu mai lăsați urâciunea să vă macine, căci nu știți când începe numărătoarea inversă. Prețuiți-vă! Și fiti recunoscători pentru ceea ce aveți în jur, de la om, la animal și la obiect și la tot ceea ce atingeți și vă face bine...
Ignorați clepsidra timpului, însă nu o uitați, căci nici ea nu vă uită!

Sursa foto:  churchsociety.org

VIOLONISTUL

Târâş, târâş, cu pardesiul prin ploaie,

Cu pasu-i lin, de parcă nu i-ar mai păsa

De toropeala de afară,  ce curge în șiroaie,

Asemenea iubirii din inima sa.

Pălăria îi sta ușor aplecată,

Vioara pe umăr îi e suspendată,

Iar bocancii sună când lovesc asfaltul -

de parcă ar spune un crampei dintr-un vers -

În timp ce sufletul său țese necontenit un sonet...

El e în lumea lui, și așa vrea să rămână; 

Nu mai vrea să se amestece cu "ăștia făr' de timp", 

Căci are doar o viață,  și tot i se pare scurtă 

Când totul atârnă doar de un nevăzut fir...

E mult mai fericit așa,  trăind în lumea lui,

Simțind că este om adevărat, cu suflet și buze ce rostesc rugăciuni;

Și că poate oricând cu ochii sinceri să privească în adâncul cerului,

Cu focul dragostei sale încetișor mocnind, mai presus de trup,

Așteptând din mulțime să zărească al iubitei sale chip.

Cu spatele proptit de peretele unei case, 

Începe să cânte suav din vioară; 

Notele sale înălțătoare ajung până în eter,

Din care îngerii coboară 

Pentru a-i absorbi mai de aproape dulcele vers...

Sursa foto: http://ae-match.livejournal.com/132361.html

RESPIRO

Îmi place ca, în prag de toamnă târzie,  când copilul doarme liniștit în cărucior, să merg încet și să privesc, adesea fără să gândesc - sau să îmi dau seama că gândesc.

Pășesc fără o țintă precisă, creierul mi se află în repaus,  iar telefonul pe mute. Nu vreau să știu nimic de nimeni și nici alții de mine. Sper să îmi fie iertată aceasta mică "escapadă", dar... Vreau acest timp scurt doar pentru sufletul meu! Și nu cred că este egoism. Ci doar păsare. Păsare de sine. Ceea ce e bine - zic eu.

Am poftă să respir aerul răcoros, și să îl simt în plămâni; să îmi las capul pe spate pentru câteva secunde și să privesc pierdută cerul (fără să intru în tufe cu tot cu carucior) - o hrană minunată pentru suflet; să mă uit la oameni și, de fapt, să văd prin ei; să îmi sărut copilul și să îl simt cald și bun când e cufundat în somnul ce îl face mare.

Așa îmi dau seama de urmele pe care calc - căci am mai fost pe aici. Sunt șterse, dar nu uitate. Pe atunci nu împingeam un cărucior care să poarte în el tot ceea ce am eu mai de preț în lumea asta. Pe atunci eram aeriană și fără de griji. Și acum calc pe aceleași urme pentru a realiza cât de împlinită sunt acum, mulțumită de ceea ce sunt și de ceea ce fac, simțind că merit ceea ce primesc și astfel să fie primit cu sufletul deschis acest dar de la Dumnezeu. 

Mi-a luat ceva timp să pricep că ni se dă atunci când suntem pregătiți să prețuim. Altfel e în zadar. 

Sursa foto: https://www.lifegate.it/persone/stile-di-vita/autoguarigione_respiro_nei_chakra

JUMP

Ora exactă. Da, acesta este saltul spre evoluția minții, a corpului, a gândirii și a tot ceea ce însumează carnea care ne îmbracă oasele și mușchii.

Poate că sună cam macabru, dar aceasta este realitatea, căci asta suntem ACUM - și acum contează la fel de mult ca ATUNCI, indiferent ca acel "atunci" însoțește trecutul sau viitorul.

Acum suntem ceea ce suntem. Indivizi setați pe repede-înainte și ne plângem, deși ne place. 

Când suntem în concedii, cu frumoasa natură în față, ochii ne sunt "benoclati" în tehnologie și poate mai și muncim, căci deh, așa e când suntem corporatiști ori pe cont propriu.

Pasul pe care îl facem este unul mare.

Există o categorie care nu îl simte: cei care nu au sufletul involburat de mediul virtual. Da, aceia care trăiesc simplu, care se trezesc la 5 a.m. și se culcă odată cu înaripatele din ogradă. Ei... câți mai sunt, și cât vor mai fi, încă se miră de noi și nu se vor obișnui niciodată. 

Și restul... sărim. Saltul. Saltul în lumea de neînțeles, în care vorbim cu subînțeles, în care iubirea va fi exprimată printr-un emoticon roșu, și nu prin îmbrățișări și săruturi.

O lume în care va lipsi zâmbetul natural, strângerea de mână,  lacrima de fericire sau de tristețe; o lume a nimănui și totuși a tuturor. O nebunie. Un haos. Un neant. Și cât e de așteptat!

Azi, dacă spun că îmi e dor sa merg cu căruța, mulți mi-ar spune: da' du-te draga, cine te oprește?

Știți bine, că nimic nu mai e la fel.

Știu și eu ca ar fi o nebunie să apar printre SUV-uri și mașini sport cu așa ceva. 

Așa e, sunt liberă sa o fac. Dar de ce ezit? Pentru că lumea ... Pentru că nu poți fi altfel decât normalul. Și ce e normalul? Mai e cineva... normal? 

Sursa foto: http://samewaybutanotherday.blogspot.ro/2012/02/evadat-in-neant.html?m=1

EU, TU ȘI... ALȚII

Este foarte ușor să devii o persoană non-grata, cel puțin în ceea ce mă privește.
Paradoxal, până la un anumit punct, sunt o persoană chiar tolerantă, aș putea spune.
Depinde ce trebuie să tolerez, depinde dacă sufletul meu este pregătit să „digere” situația respectivă. Totuși, sunt mulțumită pentru că nu trebuie să îmi pierd timpul prea des cu astfel de chestiuni. Spun acest lucru,  pentru că cercul de pesoane care mă pot enerva este destul de restrâns - am multe cunoștințe, însă prieteni îi numeri doar pe o singură mână; iar aceștia din urmă chiar nu îmi fac rău.
Și totuși, mai sunt și cunoștințe cu care drumul meu se intersectează mai des și, inevitabil,  mă aflu în situația de mai sus.
Am spus că sunt tolerantă, și, chiar dacă unii zâmbiți acum, chiar ca sunt! 😊 Încerc să înțeleg persoana respectivă - poate nu a fost cea mai bună zi a ei, poate nu a fost o zi prea bună pentru mine și am interpretat ceva greșit, poate și poate și poate. Dar câteodată sunt prea clare mesajele negative. Uneori sunt atât de evidente, încât mie îmi e rușine de nerusinarea acelei persoane. Auzi, vezi, simți... doar ești om, nu?
În copilărie mă mai „sfădeam” cu prietena mea cea mai bună, care și acum îmi e ca o soră. Gurile noastre aruncau vorbe care nu-si aveau rostul, însă sufletele noastre erau nevinovate. Nu știu dacă treceau două minute și ne împăcam. "Pace?" "Paaace..."

Ei bine, partea interesantă este că odată cu creșterea oamenilor - adolescența, maturitatea - și certurile și faptele rele devin mai „mărețe”.
Cuvintele curg, ochii scot scântei, sprâncene se încruntă, mintea nu uită, iar sufletul... Ei, sufletul!
Nu mai e nici el atât de inocent, deși e suflet.
Ce e de făcut când alții lovesc în tine, fie cu vorbe, fie cu fapte?

• În prima fază te doare și e normal. În a doua fază scrâșnești și tu din dinți și tinzi să devii agresiv. Nu o face!

• Alții sunt învățați să întoarcă cică și celălat obraz. Serios? Nu sunt de acord nici cu acest lucru. Nu ești sacul de box al nimănui, așa cum nu ești nici un sac fără fund în care toți să-şi verse veninul.

Îți propun să încerci să înțelegi că nu mai rezonezi cu persoana aceea. Poate fi greu, pentru că te-ai obișnuit cu prezența sa; însă, știi bine că nu mai poți avea încredere și va fi mereu necesar sa vorbești cu „perdea”. Și ce e amiciția fără sinceritate?
Apoi, dacă îți e aproape imposibil să nu te mai intersectezi cu ea, poți filtra cuvintele sale prin urechi, fără a le lasă să ajungă la minte sau la suflet. Cumva trebuie să le blochezi. Astfel, veți purta doar discuții la suprafață, fără sens, banale, dar tot e mai bine decât să te umpli de energia sa negativa, acordând importanță părerilor și sfaturilor sale.
Nu știu ce fel de persoană ești tu, însă eu sunt una pentru care contează mult lucrurile mici și care acordă o importanță deosebita detaliilor, pentru că în spatele lor se afla mereu o poveste, un indiciu, „un ceva” care oricât de banal ar părea, conduce spre altceva care s-ar putea să mă intereseze.
Pentru acest motiv,  oamenii superficiali nu-mi sunt nici idoli și nici prieteni.
De aceea, nu-mi pasă nici de părerea lor și nici de ceea ce spun.
Nici de cum se îmbracă și nici de gândurile lor.

Nici de mersul lor pe stradă, nici de câte ori respiră pe minut.

Personal, am înțeles că în spatele unui parc curat sau a altor spații verzi pe unde mă plimb cu bebe, se află niște oameni care golesc coșurile de gunoi și îngrijesc iarba.
În același sens, când un nene cu parul alb se plimbă în fața mea și văd că are pantalonii călcați la dungă, știu că azi dimineață (sau poate chiar cu o oră mai devreme) o batrânică simpatică asuda lângă fierul de călcat, să aibă moșul ei pantalonii impecabili atunci când merge în parc la taifas cu alți bătrânei.

Este adevărat că lupta cu încălzirea globală e una care nu știi unde duce și cine va câștiga; însă respectul, oameni buni, e ceva ce se poate oferi chiar acum celor din jurul nostru.
Căci el arată că undeva, în străfundurile noastre, exista înțelepciune, și nu mecanism.
E ceva ce ne deosebește, deocamdată, de robotii perfectibili pe care îi creează savanții secolului 21.

Sursa foto:  http://www.pictame.com/media/1241891866592526727_2253358183