Luna mea preferată.
Luna mea...
Fără să fac nimic special, mă simt altfel. Lumea
mea arată altfel. Totul devine altfel, pentru că aceasta este, pur și simplu,
luna mea...
Prin aceiași ochi, și luna de pe cer arată
altfel, mai rece și mai frumoasă, atât de perfectă și atât de departe, de
neatins!
Ciudat sentiment, nu-i așa?
Cu siguranță nu îți este străin. Cel puțin o
dată în viață, sufletul tău a zărit ceva considerat a fi perfect sau aproape
perfect, situat însă prea departe, prea de neatins. Simți cum mâinile îți
tremură numai la gândul unei simple atingeri?
În realitate, îmi tremură ușor tot corpul,
întrucât se face din ce în ce mai rece, iar eu încă visez la soare.
Noiembrie. O privesc pe doamna care îmi atinge
umerii și îmi zâmbește ștrengărește din oglinda care-mi reflectă chipul.
Încă un
an! îmi spune. A mai trecut încă
unul, confirm și eu. Iar viața devine partenera perfectă pentru mine - din ce
în ce mai serioasă, mai matură, mai asumată. Mă determină să gandesc, să
meditez, să analizez. Mă pune față în față cu propriile vise, să trag singură
concluziile. Apoi îmi arată altele, după care îmi prezintă numeroase alte
posibilități.
Liberul
arbitru, concluzionez. Și multe
imagini și secvențe mi se perindă prin suflet, stând așa, cu ochii închiși.
Ce îți
dorești? Mă întreabă el.
O simplă întrebare! îmi spun. Oh, dar ce
întrebare simplă! Și atât de multe variante de răspuns, atât de multe
posibilități! Cam complicat, totuși.
Ei, dar dacă ar fi să aleg rapid ceva - ceva ce
nu ține exclusiv de mine, aș spune că ... Aș
vrea să aud acele cuvinte...
Și sufletul meu începe să aplaude atât de
tare, încât corpul îmi este cuprins de fiori, fluturi, emoții, iar mintea îmi e
blocată de a da orice altă comandă în afară de aceea de a lăsa sufletul să
simtă…
Cuvintele acelea reflectă doar adevărul
care zace în noi, sunt cuvinte care transmit ceea ce purtăm în noi. Cuvintele
acelea înseamnă sinceritate, înseamnă iubirea de care este capabil un om măreț
- supraomul. Cuvintele acelea sunt o privire plină de tot ceea ce buzele nu
rostesc, de multe ori. Cuvintele acelea sunt oda inimii pe care nu m-aș sătura
niciodată să o ascult - atunci când timpul se dilată și înghite tot ceea ce am
fost, ceea ce sunt și ceea ce se presupune că voi fi.
Cuvintele acelea sunt ciocnirile dintre doi
titani: realitatea, pe de o parte, cu propriile dorințe, pe de altă parte
– senzație similară cu aceea de parcă nu
ne-am întalnit de câteva vieți, însă palma ta o simt într-a mea, de parcă ar fi
fost ieri ultima plimbare prin frunzele arămii, de toamnă târzie.
Dimensiunea temporală în care ne aflăm ne
reamintește, pe zi ce trece, tot mai mult, despre cât este de importantă
calitatea timpului nostru și a clipelor care zboară, doar gândindu-ne la ele.
Poate că au trecut niște ani despre care n-am
înțeles mai nimic până acum; poate că au fost cei mai minunați ani de până
acum; poate că am trecut prin ei fără să iubim cu adevărat, fără să trăim, fără
să facem ceea ce ne-am dorit cu adevărat.
Poate că am avut cea mai magică copilărie
existentă, sau poate că tocmai acea perioadă a fost lipsită de iubire...
Cum oare, să învățăm să îmbrățișam, dacă
niciodată nu am simțit două brațe iubitoare de jur-împrejurul nostru, care să
ne atingă spatele, umerii, părul, până ni se reglează respirația sacadată de la
atâta plâns?
Cum, oare, să ne bucurăm de magie, dacă ea nu
este palpabilă, daca ea nu se arată nici după atâția ani, nici după atâta
timp...? Ce gust are? Ce formă are? De ce nu vine?
Aprofundez cuvantul „magie”; îmi imaginez partea
în care ochii tai mă privesc și astfel îmi spun poezia toamnei - un amestec
plin de beatitudine, de profunzime, de apăsare, de taină amestecată cu o
deosebită înțelepciune.
Dacă m-aș apropia, ți-aș simți inima, cu toată
vâltoarea din adâncul ei, cu toată aroma ploii, a pământului umed, a soarelui
care încă încearcă să îl încălzească, aroma dimineților reci și a nopților
adânci...
Și totuși...
De multe ori, cuvintele pe care vreau să le aud
sunt acelea pe care mulți nu le spun, din varii motive - pentru că nu le
cunosc, pentru că nu vor să le spună, pentru că nu se simt pregătiți, pentru că
nu pot, sau pentru că încă nu a sosit timpul lor.
Cuvintele pe care vreau să le aud sunt acelea
care, de fapt, nici nu trebuie rostite: inima
mea le aude direct din sursă, atunci când tu taci, iar inima ta le cântă.
Doar că zarva dintre cele două apasă.
Noiembrie.
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 11/2020
